„Știi acea încremenire atotstăpânitoare, care acoperă totul înainte de apus? Când până și vântul încetează să mai bată printre copaci. Pentru mine, acea nemișcare-n amurg ascunde întotdeauna un iz de așteptare.
(…) Ei bine, în acea noapte așteptarea a luat culoarea spaimelor mele.”
H.G. Wells, Mașina timpului, 1895
Și după acea încremenire atotstăpânitoare a venit bezna, iar din beznă au ieșit morlocii. Cu gheare și colți și foame de carne omenească, într-adevăr; dar și cu legende și povești și meșteșuguri și îndemânare și imaginație. Și cu o viziune, fie ea și întunecată ori sângeroasă, dar o viziune despre viitor.
Îngrozit de apetitul proletariatului pentru sânge aristocratic – o premoniție care s-a concretizat îngrozitor de real după doar 22 de ani, în Rusia și apoi în jumătate de lume (jumătatea noastră de lume) – Wells nu ne povestește așa ceva în roman. Dar nu e mai puțin evident. Când au ieșit morlocii din puțurile lor, trebuie să fi urcat pe niște scări cioplite de ei, dacă nu chiar ajutați de lifturi, iar așa ceva necesită inginerie și rudimente de fizică și matematică.
Atunci când îi vânau pe angelicii eloi, trebuie să fi avut un plan predefinit și ceva organizare – o inteligență socială, capabilă să calculeze evenimente viitoare posibile; și, ca să-i țină pe eloi în visătoare ignoranță, morlocii trebuie să fi fost capabili de plăsmuit niște minciuni convingătoare. O ficțiune malefică, s-ar zice, dar ficțiune chiar și-așa.
Totuși, de ce? De ce nu aveau așa ceva și frumoșii eloi, ci erau reduși la condiția de vite?
Din cauza beznei. Eloii nu aveau beznă.
Morlocii chiar aveau motive să se teamă și să se străduiască și cine știe ce coșmarești monștri, reali sau închipuiți. Așa că erau nevoiți să-și folosească imaginația și să își îmbunătățească deprinderile. Erau nevoiți să își închipuie lucruri și de aceea ei supraviețuiau drept civilizație, nu doar ca stațiune de vacanță fără nici un viitor.
După cum spunea chiar Wells: “Ar trebui să ne forțăm să primim cu bucurie schimbarea și necazurile, fiindcă ele ne ajută să creștem. Fără ele devenim nevolnici în confort și securitate, precum eloii. Trebuie să ne găsim mereu provocări, pentru a ne întări caracterul și crește inteligența.“
Niște motive chiar bune pentru a încuraja literatura să exploreze culoarea spaimelor noastre, aș zice eu. Căci genurile horror, dark scifi și dark fantasy chiar ne provoacă. Ne provoacă îndrăzneala, inventivitatea, morala și, mai ales, capacitatea de a spera. Ne fac să ne punem întrebări foarte, foarte grele și ne aruncă în cale monștri groaznici, înfiorători, dar și modalități de a lupta cu ei (sau măcar a supraviețui – fuga este întotdeauna o opțiune sănătoasă).
Literatura întunecată ne obligă să ne confruntăm tenebrele. Unele ne privesc pe toți și s-ar putea să fie active chiar acum. Altele – fantome din străfundurile istoriei, dar mereu amenințând cu ridicarea din morți. Iar unele doar niște ce-ar fi dacă. Momentan.
La toate trebuie să ne gândim, să ni le re-reamintim și să le judecăm, precum în povestea horror cu vampiri a Alayei Dawn-Johnson, care ne ridică dileme morale îngrozitoare, precum: Supraviețuirea într-un lagăr de concentrare este o alegere care demonstrează tărie sau slăbiciune? Nici nu contează ce învață și alege personajul. Rolul vital al literaturii este să ne împingă cu forța în vâltoarea unor astfel de gânduri, înainte să o facă vreun genocid real. Să ne atragă atenția asupra semnelor prevestitoare, ca să ne alarmăm și să-l prevenim.
Alte tenebre sunt individuale, nu societale. Poate că înfruntarea unei orori personale este uneori, subiectiv vorbind, chiar mai dificilă decât traumele colective. Poate exista dragoste în condiții potrivnice și ucigătoare? Care este prețul de plătit pentru păstrarea unei astfel de iubiri și este el justificat? Așa cum ne obligă să realizăm povestirea gothic horror a lui Artemis Kelosaari despre dragoste în vremuri de război și pace, confruntarea propriilor spaime mai bine mai devreme decât mai târziu ar fi… recomandabilă. Mai ușor de zis decât de făcut, ce-i drept, dar tocmai acolo se potrivesc poveștile imaginare: să ne ajute să trecem prin astfel de dileme, înainte de a trebui să le trăim în lumea reală.
Și încă ceva. Așa cum probabil bănuiau și își închipuiau morlocii, bezna chiar ascunde nenumărate grozăvenii. Dar tot în întuneric se găsesc și stelele. Bezna împinge împreună prieteni, iubiți, camarazi și tovarăși de drum. După cum ne relevă povestirea nu-chiar-de-groază a lui Stephen King, chiar și în cele mai întunecate părți ale vieții te poți trezi, din senin, cu ceva sau cineva care să-ți încălzească inima, să-ți vindece sufletul, să-ți aducă aminte să te mai uiți și spre cer. Măcar încă o dată. Frigul și spaima nu doar că ascut imaginația, dar ne și împing spre focul de tabără, ca să-l împărțim cu careva. Ne forțează să spargem zidurile atât-de-moderne ale singurătății auto-impuse, în care ne complăcem pentru că ne este confortabilă, sau din cauza anxietăților.
În multe sensuri, închipuirile întunecate ne țin pe calea cea bună. Câteodată, totuși, monștrii chiar sunt reali și nu întotdeauna au colți și gheare ușor de văzut. După cum ne amintește povestirea dark scifi lui Rich Larson, uneori supraviețuirea ne-o asigurăm ținând ochii larg deschiși și urechile ciulite, iar mintea nițel paranoică. Literatura sumbră are și acest rol: să ne facă să tresărim, să mergem pe vârfuri, să fim prea speriați pentru a deveni eloi. Să ne aducă aminte că, de oricât confort ai parte și de oricâtă civilizație, ele nu sunt garantate etern și tot mai trebuie să fim atenți și să înfruntăm amenințările adevărate.
Și în cele din urmă, dar nu în ultimul rând, poveștile întunecate mai au o fațetă. Toți, în afară de sfinți poate, avem înăuntru un Fenrir. O fiară vorace și înlănțuită, care se hrănește cu furie. De-un fel sau altul, dintr-un motiv sau altul, împotriva unui perceput dușman sau altul. Nu contează, hămeseala oricum este acolo.
Poate că Fenrirul din unii tânjește și la haos, anarhie, răzbunare, o cauză pentru o cruciadă. Nu careva dintre cei care citesc (sau scriu) acest articol, firește. Doar… la alții. Ei bine, acel Fenrir poate fi, trebuie să fie și chiar este împăcat și cu basme tenebroase – iar catharsisul funcționează. Ne menține, pardon, îi menține drept membri sănătoși, funcționali și ne-Joker-răzbunători ai unei societăți inerent imperfecte. Un motiv probabil cel puțin la fel de bun ca și restul de mai sus pentru a ne aduna curajul și a citi poveștile de groază.
Așa că nu vă temeți. Sau, mai bine, temeți-vă, dar înfruntați-vă spaima și haideți alături de noi, în tura de noapte: Marian Coman o să ne învețe despre trădare și moarte la barbari; Flavius Ardelean despre dragoste și suferință dincolo de viață; Cătălina Fometici despre tentații carnale și sângeroase; Cristian Vicol despre prețul plătit pentru curgerea timpului și vremii; Mihai Alexandru Dincă despre capcanele supraviețuirii în spatele liniilor inamice; Robert Gion despre ispită, pierdere și o nedorită regăsire; Daniel Timariu despre ororile unei lumi prea ordonate și subsemnatul despre cele ale unei lumi prea dezordonate.
Pe non-ficțiune, pe lângă excelentele recenzii de carte de la Alex Lamba, Daniel Timariu, Flavius Ardelean, Lucian Dragoș Bogdan și Teodora Matei, precum și cronici de filme și seriale de la Daniel TImariu, vom discuta cu Marian Coman și Alex Voicescu despre întunericul editorial, Ciprian Baciu ne „corupe” la universul dark Warhammer, Marius Gordan și Răzvan Zamfirescu se joacă de-a bezna pe calculator și console, Cristian Vicol ne plimbă grafic prin Gotham și băieții de la supererou.ro prin lumile lor BD, Florin Stanciu ne duce în culisele mai puțin onorabile ale științei și întreaga redacție (plus invitații) vă face recomandări de lectură dark (link aici). Și avem și fragmente de roman – pe toate gusturile: Stephen King, Joe Hill, Andrei Mazilu, Teodora Matei & Lucian Dragoș Bogdan!
Bine ați venit în beznă. Să începem coborârea.
1 comentariu
Trebuie să-ți dorești cu ardoare…
Fiecare pas, de-atunci de când am fost expulzați, fără asentimentul nostru, în această lume, este luptă și cunoaștere.
S-au împletit de-a lungul timpurilor și doar cei care au înțeles că a înțelege lumea, așa cum este ea, au învins.
Asimov spunea că istoria este o succesiune de crize, Marx că acumulările cantitative conduc la schimbări calitative.
Suntem într-un punct de inflexiune.
Pe de o parte știința a depășit bariera înțelegerii profane, devenind atât de elitistă încât a început să fie contestată, pe de altă parte, o succesiune de crize au reaprins fervori vechi, iraționale.
Și nu suntem imuni. Suntem niște animale pradă adrenalinei și endorfinlor.
Acum câteva zile, pe la vreo trei de noapte, ușa de la bucătărie s-a deschis singură, cu un scârțâit lugubru. Mi-a înghețat sângele în vine, și-apoi tot eu m-am dojenit, deși fiori de gheață încă curgeau pe șira spinării. Era simplu, nu închisesem bine ușa iar curentul creat a mișcat-o.
Avem liber arbitru, ni l-am câștigat odată cu conștiința, deci să-l folosim.
Să ne punem întrebări și să le găsim răspunsuri. Trunchiate, incomplete, dar în permanentă actualizare.
Să ne întrebăm de ce celula trebuie să se dividă.