Cu ceva timp în urmă, două evenimente legate de artă au stârnit o serie de discuții în spațiul mioritic. Primul se referea la o melodie receptată de unii ca un protest, un semnal de alarmă, și criticată de alții pentru limbaj și modul de prezentare. Al doilea avea în centru o sculptură care, nefiind pe placul unor cetățeni, a fost vandalizată.
Ambele au polarizat o bună parte din populație – cam cum se întâmplă în ziua de azi, când o persoană neinteresată de subiect, sau care caută să vadă nuanțe între cele două extreme devine dușmanul tuturor. A reprezentat și un bun prilej de virtue signaling cu postări de genul „dacă există în lista mea cineva care crede despre subiectul X că… (părerea opuse de a mea), atunci îl poftesc să iasă singur”. Cred că asta dovedește, în primul rând, că nu poți accepta opinii diferite de ale tale și consideri că, dacă la subiectul X cineva gândește diferit, e un monstru (fără să iei în considerare că, la subiectul Y, s-ar putea ca gândirea ta să fie similară cu a unui monstru). Mai mult, arată că nu ești nici măcar deschis la discuții cu cei care consideră că subiectul are mai multe nuanțe decât alb și negru. Ca să nu mai spun că lucrurile s-ar putea rezolva într-un mod mai discret, în care urmărești ce comentează / postează cei din lista ta și, în funcție de asta, să-i scoți tu din lista ta de prieteni. Să fii activ, nu să te dai drept o victimă pasivă (dar moralizatoare),
Dincolo de acest joc de arătat mușchii, rămân două discuții: care este rolul artei și cum se raportează la ea consumatorii.
Am observat uneori tendința de a se considera că rolul artei este să educe. Fără a nega faptul că unii artiști își asumă, prin operele lor, acest lucru, consider că reprezintă doar una dintre multiplele ei fațete. Dorința unor artiști poate fi de a stârni o emoție în ceilalți. Ori, poate, de a crea opere-manifest (evident, raportate la contextul vremurilor când au fost create). Sau să elibereze demonii sau lumile interioare, să distreze (în sensul larg al termenului entertainment, nu în interpretarea adesea peiorativă de consumerism), să ridice întrebări, să hrănească sufletul și/sau mintea, să șocheze, să-l pună pe celălalt în postura de a ieși din zona lui de confort, să îndemne la visare, să potențeze imaginația – și lista nu se oprește aici.
Prin urmare, a acuza un act artistic că nu este educativ reprezintă nu doar o limitare drastică a artei, ci o neînțelegere a ceea ce înseamnă educația. Pentru că înțelegerea profundă a unei arte, a curentelor, a mesajelor, a contextului, a evoluției ei presupune educație, nu invers. E nevoie să înveți, să studiezi pentru a pătrunde complexitatea unei arte și – inerent – pentru a discerne importanța, scopul mesajului, scoțând miezul din învelișul său pe care cei de mai sus îl consideră a având rolul de educație. Firește, discuția despre complexitatea și forma mesajului artistic, despre ce are profunzime și ce este doar o poleială de suprafață este una extrem de complexă, dar ideea de bază rămâne asta: nu arta are rolul de a educa, ci familia și școala. Ele trebuie să ofere uneltele cu care să pornim la drum, astfel încât semințele educației cu care cele două ne înzestrează să crească și, cu ajutorul ulterior al autoeducației, să rodească.
În ceea ce privește a doua problemă, deși pare separată de prima, se află în strânsă legătură cu ea. Tocmai educația și autoeducația în privința înțelegerii artei ne face s-o putem explora în moduri tot mai profunde, ajutându-ne să nu ne oprim cu analiza la ambalaj, ci să vedem ce e înăuntru. Fie-mi e permis un exemplu ușor absurd – dar relevant, cred eu: dacă am analiza o bomboană de ciocolată uitându-ne doar la ambalajul ei de staniol, nu doar că am fi văduviți de aroma umpluturii ei, dar nici n-am consuma-o, știind că staniolul nu e comestibil.
Dincolo de asta, însă, orice om poate să-și exprime aprecierea sau critica referitoare la un act artistic, indiferent de cunoștințele sale. Poate analiza profund, se poate opri la forma de prezentare, ori poate apela la dihotomia „îmi place / nu-mi place”. Sigur, analiza profundă lasă loc dialogului și, astfel, permite adăugarea încă unui fruct în pomul autoeducației, căci va permite înțelegerea unei perspective noi (cea a interlocutorului). Și a doua (oprirea la formă) are rolul ei, deoarece cred că e util să ne întrebăm mereu unde tragem linia între o operă de artă și… altceva prezentat drept artă. Pentru că, dacă nu stabilim niște repere, ne putem trezi că o persoană își face nevoile în mijlocul străzii și prezintă asta drept un act artistic, să zicem „un protest al nevoilor primare în fața artificialului vieții urbane”. Al treilea argument mi se pare la fel de valid, doar că el permite doar asocierea pe criterii de gusturi comune – cu avantajul că, astfel, poți afla de la alții despre alte opere care ar fi pe placul său.
Indiferent de asta, însă, rămân la părerea că orice om își poate exprima părerea despre o operă de artă, o poate considera frumoasă sau urâtă. Câtă vreme ai expus-o în fața mea, înseamnă că am dreptul la o reacție. Dacă nu vrei să auzi de rău, ține-o pentru tine, artistule!
Evident, faptul de a nu-mi plăcea o artă consider că nu justifică vandalismul. Printre stâlpii de bază ai unei societăți civilizate se numără acela al respectării unor norme de conduită. Protestează, trimite o petiție către autorități, folosește mijloacele legale pentru a cere ca o anumită operă de artă, care ție ți se pare urâtă, ofensatoare, să nu mai fie expusă acolo unde e.
Ca să închei într-o notă (auto)ironică, aș întreba: dar oare vandalismul nu reprezintă și el tot o formă de artă? Una de protest? Un manifest?