Conjunctura a făcut să mă trezesc oarecum conectat atât la mișcarea SFFH de pe la noi, cât și la cea polițistă. Sau detectivistă / crime / mystery / suspans și cum i-or mai spune unii și alții. Mânat de la spate mai curând de o tendință masochistă (și de coordonatorii revistei) decât de un sentiment civic, am încercat, în rândurile care urmează, să fac o comparație între ele.
Mișcarea SFFH se reinventează periodic, pornind într-un exod menit să cucerească noi și noi planete, să ajungă la acel loc îndepărtat din centrul galaxiei sefiste mondiale, să intre în Marea Bibliotecă Galactică. În momentele de expansiune, proiectele și programele spațiale înfloresc. Revistele online și tipărite ajung să numere multe titluri. Așa s-a întâmplat în anii trecuți, când am avut unele publicații care se adresau autorilor aflați la început de drum, altele celor deja consacrați, unele fiind în principal reviste de club, altele preponderent de informare. La o primă enumerare, îmi vin în minte Argos, CPSF Anticipația, Fantastica, Ficțiuni.ro, Galileo, Galileo Online, Gazeta SF, Helion, Helion Online, Nautilus, Revista de suspans, Zin.
Editurile Nemira, Paladin și Trei au tradus constant, în timp ce pentru autorii români au existat variantele Crux Publishing, Eurostampa, Millennium Books, Nemira, Pavcon, Tracus Arte, Tritonic. Au apărut o serie de antologii, printre principalii coordonatori numărându-se Antuza Genescu, Ștefan Ghidoveanu și Michael Haulică, la care s-au adăugat cele scoase de Clubul Helion.
S-au organizat evenimente și festivaluri, unele dintre ale autointitulându-se „cel mai cel”, „reprezentantul mișcării SFFH” și oferind cu larghețe premii lipsite de reprezentativitate, adesea contestabile și contestate. Raza de lumină și normalitate a venit, adesea, de la târgul de carte de profil, Final Frontier.
Entuziasmul inițial se pierde după câțiva ani când se constată că universul nu e chiar așa bogat în resurse cum se estimase (nici în materie de autori de calitate, nici de cititori). Marea Bibliotecă Galactică rămâne în continuare o utopie, delegațiile fiind primite acolo mai curând din întâmplare sau politețe.
Urmează valul dezamăgirii. Navele se întorc la bază, piloții renunță. Unii dintre ei rămân să se laude decenii la rând în barurile spațiale cu isprăvile lor de vitejie din tinerețe, sau să ia la mișto încercările mai mult sau mai puțin stângace ale celor ce încă mai au speranță. Alții se ascund în enclave unde speră să supraviețuiască nepervertiți de Marea Contracție. Doar câteva edituri și reviste rămân să ducă mai departe stindardul explorărilor spațiale. Cum ar fi, dacă vorbim despre momentul actual, Pavcon și Crux Publishing pentru autorii autohtoni, Paladin și Nemira pentru traduceri, Galaxia 42, Helion Online, Helion, UtopIQa și CSF în materie de reviste. Antologiile și volumele colective au devenit o raritate. Evenimentele încă se țin, unele dintre ele, însă anul acesta au fost afectate de pandemie. E o perioadă cu puține realizări și multă gâlceavă a fandomului, care, din lipsă de activitate, se mulțumește să revină la răfuielile sale vechi de când lumea. Apoi, cândva, Exodul se va relua.
De partea cealaltă, mișcarea polițistă amintește de detectivii singuratici, ce bat străzile pustii în miez de noapte și se refugiază în baruri sordide, unde se ascund în spatele paharelor cu băutură. Când și când, povestirile le apar în diverse publicații, dar nu au reviste de profil. N-au treabă unii cu alții, fiecare-și vede de proiectele sale. Când întâlnesc alți pasionați, se salută politicos. Știu că fac parte dintr-o „frăție secretă”, dar se limitează la asta. Nu interacționează mai mult decât e necesar. Nu fac proiecte comune, nu se ajută, nu se înjură. Eventual, dacă au nevoie de ceva, organizează o întâlnire la ceas de seară, în fața unui pahar și rezolvă ce au de rezolvat. Apoi își văd, iar, fiecare de drumul său.
Au editurile lor: Crime Scene Press, Tritonic (preponderent pentru autorii autohtoni) și Trei (preponderent pentru traduceri). Participă la festivaluri din străinătate, dar rareori organizează ei unele. Când au încercat să facă împreună ceva, cum ar fi festivalul Misterele Bucureștiului, a ieșit un eveniment elitist, aproape fără public, la polul opus față de echivalentul franțuzesc pe care doreau să-l imite, Quais du Polar. Se simt bine în lumile lor. În ultima vreme, romanelor și volumelor de povestiri au început să li se adauge și antologii, ori volume colective. Adesea, se alătură evenimentelor organizate de mișcarea SFFH, unde stau liniștiți în colțul lor. Par să aibă o strategie mai coerentă pentru a-și promova autorii în străinătate.
La prima vedere, sunt două lumi complet diferite. Totuși, împart un element comun: ambele au un public destul de restrâns, mai ales când vine vorba despre autorii români. Diferă, însă, modul cum tratează subiectul. Sefiștii se comportă de parcă ar exista o masă critică în universul literar și tot ce au de făcut este s-o scoată la lumină. Sau că mica lor lume face cât tot universul. Polițiștii dau impresia că se complac în acel trai oarecum în penumbră, că au cititori „puțini, dar buni”.