Felicitările, plasa și falsul(timp de citire: 5 minute)

Felicitările pot fi transmise în diverse ocazii. Cu masa și dansul avem de-a face în cazul nunților (motive de bucurie pentru unii, de amărăciune pentru alții). Dar plasă ne putem lua în orice clipă a vieții, așa cum și de fals ne împiedicăm la orice pas. O să ziceți că toate cele de mai sus n-au nimic de-a face cu editorialul unei reviste SF & fantasy online. Dacă vă veți gândi, însă, la trăirile unui autor legate de creațiile lui, veți vedea că lucrurile încep să se lege.

Să zicem că ai scris o carte. Ai publicat-o, printr-o editură sau prin propriile puteri. Nu contează. Te aștepți ca toți cei care știau că scrii să fie curioși și să năvălească la lansare. Uneori îmi vine să zic: Fraților, de felicitări avem podul plin! Nouă oamenii ne lipsesc. Doar că jumătate dintre cei ce te felicită nu au nici cea mai mică intenție să iasă din casă, nicidecum să investească în munca ta. Cealaltă jumătate te asigură că vor fi acolo, că abia așteaptă, etc. Dintre aceștia, un sfert vor veni pe arșiță, pe furtună, sub avertizare Ro.alert de urs în zona lansării, etc. Iar restul se vor scuza, politicos. Cu ei luăm plasă. Cu politicoșii. Sau cu falșii, cu aparent interesații, cărora le povestești tot ce-ai scris, de la începuturi, sperând ca ceva să le fie pe plac. Uitați așa, autorul are parte de felicitări, plasă și fals.

Nu cred că sunt singura care se întreabă de ce publicul reacționează la reclame făcute de vedete, la inscripționări pe copertă de genul No. 1 New York Times, investește în cărțile alea, apoi se declară dezamăgit. Iar cartea omului pe care-l cunoaște de o viață îl lasă rece, că doar îl știe de la coadă la pâine, pe vremuri, de la ședințele cu părinții, din mijloacele de transport, în drum spre muncă. Astfel, între omul acela obișnuit și reclamele plătite cu bani grei, câștigă ultimele. Nu contează că publicul e dezamăgit, vânzarea s-a raportat, editura prosperă, autorul român contemporan își face singur reclamă, sperând să fie cât mai convingător. În timpul ăsta, cititorii își iau propriile plase, au de-a face cu propriile falsuri, dar parcă doare mai puțin dacă te lovește un nume mare. Pe români îi felicită și-atât.

Am văzut, la un târg de carte, colecții de non-ficțiune ale unor autori despre care nici nu cred că există. (În anii 1990 apăreau mai multe romane semnate de Sandra Brown decât a scris autoarea. Dar aveau succes la public, deși semănau al naibii de mult între ele.) Cărțile de care vă povesteam aveau coperte colorate, promiteau succesul în viață, în afaceri și se vindeau. Ce să zic? Sper să le fie utile celor ce le-au preferat, în detrimentul autorilor români.

Am primit atâtea felicitări, am luat atâtea plase și m-am lovit de atâta fals încât, inițial, mi-am dorit ca acest editorial să fie ultimul. Dintre cele semnate de mine, evident. Știu că e o surpriză chiar și pentru colegii mei de redacție; sper să nu taie, la montaj, frazele astea. Am obosit să lupt cu morile de vânt, și asta pe două fronturi: cel al scrierilor proprii și cel al corecturii textelor primite la revistă. Numai că, de curând, am văzut un film inspirat de fapte reale care m-a motivat. (Ca să nu credeți că mă compar cu mari personalități politice și nu-mi văd lungul nasului, nu dau titlul filmului. Dacă doriți, scrieți-mi un mesaj în privat și vă fac o recomandare.) La un sfert de oră după ce s-a terminat filmul, am primit un telefon de la un om de litere pe care-l apreciez și care înseamnă tare mult pentru mine. Și am avut o discuție despre scris. În urma acesteia, am decis că, indiferent câte plase aș lua, de cât fals m-aș lovi, trebuie să rămân, o vreme, pe cele două fronturi. Apoi m-am gândit că și colegii de redacție sunt în aceeași situație. Iar dacă noi ne retragem, cine va mai face asta?

Da, știu, unii dintre voi vor spune că mă vait, că-mi fac reclamă… Poate. Numai că intenția mea, așa cum mă știți de ani buni, este să îndemn românii să acorde atenție oamenilor de lângă ei. Celor pe care-i știu de la coadă la pâine, cu care se întâlnesc în pauza de cafea, cu care merg în același tramvai, în drum spre birou, cei cu care stăteau, supraveghindu-și copiii, la groapa de nisip.

În final, zic atât: De felicitări avem podurile pline! Citiți autori români contemporani!

Mulțumesc tuturor celor care ne-au acordat și continuă să ne acorde încredere, care sunt alături de noi necondiționat, care vin la lansări de carte și ne citesc, ne laudă sau ne critică!