Societatea actuală a stabilit că fiecare lucru care există trebuie să aibă o zi a sa. Prin urmare, în fiecare zi se sărbătoresc o sumedenie de lucruri. Și, uite-așa, te trezești cu lamulțiani-uri când nici nu te-aștepți, fiindcă s-a întâmplat să faci parte dintr-o categorie sau alta sărbătorită într-o anume zi. Cum a fost cazul, recent, cu Ziua Mondială a Scriitorilor.
Că a ajuns să se bagatelizeze conceptul de sărbătoare, n-ar fi cine-știe-ce. Pare ceva normal în vremurile actuale, când orice și oricine trebuie să iasă în evidență, să fie excepțional, super-mega-hiper. Doar că unii chiar se iau foarte în serios când vine vorba despre așa ceva. Ai ocazia să auzi – sau să citești – cât suferă scriitorul X sau Y, cum scoate din sufletul său chinuit povești ce se cereau a fi spuse, cum nu poate el trăi și respira fără scris, cum e să conviețuiești cu demonii din tine și cât de important e rolul lor pentru cultura omenirii.
Nu zic, unii scriitori chiar ajung să schimbe lumea, să devină repere ale evoluției literaturii, în particular, și al culturii, în general, dar asta e ceva ce se va vedea în timp și, mai ales, va fi stabilit de alții, nu de creatorul însuși.
Iată însă că, în lipsa unei autocenzuri, a păstrării în niște limite ale decenței, lucrurile riscă să scape complet de sub control. Convinși de propria importanță, de geniul ce i-a atins cu aripa sa, respectivii autori văd în jurul lor o societate incapabilă să le recunoască valoarea. Ceea ce au scris e altceva, e diferit de ceea ce există, e noul pe care „cei vechi” nu-l doresc – fie că nu reușesc să-l înțeleagă, fie că, invidioși, refuză să-l lase să ajungă unde-i este locul.
Și aici intervine, de fapt, fractura de logică, punctul unde se vede că respectivii – pierduți în propriile amăgiri – nu mai au simțul realității. Într-adevăr, în trecut, un individ sau o clică ar fi putut bloca sau facilita ascensiunea unui tânăr autor – pe criterii de talent, ori de apartenență la un anumit grup. Revistele puteau respinge textele trimise, editurile puteau trimite autorul la plimbare, evenimentele literare puteau să ignore pe cine doreau, criticii se puteau dovedi duri sau dezinteresați.
Dar ne aflăm în anul 2023. Un an în care orice persoană care se simte ignorată, dată la o parte, are la dispoziție metode de a prezenta un text publicului – povestire postată pe un blog, volum în format e-book sau tipărit în regim de self-publishing etc. Dacă nu ești acceptat de reviste, ai ocazia să-ți faci tu una, unde să te publici. Sau să pui bazele propriei edituri. Să regizezi propriile evenimente, unde să inviți pe cine poftești. Ai la dispoziție, pentru reclamă, toate mediile posibile – de la cele scrise, la cele video. Poți crea propriile cluburi, unde să-i aduni pe cei ce-ți împărtășesc valorile (sau sunt dispuși să te laude, după caz). Despre carte se poate vorbi în tone de bloguri ale diverșilor cititori, sau pe Goodreads. Poți inclusiv să decernezi propriile premii.
Desigur, toate cele de mai sus presupun muncă. Multă muncă. Și să realizezi un număr de revistă, să-i păstrezi o cadență, și să te promovezi, și să conduci o editură, și să-ți asumi responsabilitatea unui club, a organizării periodice a unor evenimente, și să ții legătura cu bloggerii și toate celelalte pe care consideri că ar trebui să le facă alții pentru tine, fiindcă tu ești talentat, iar ei ar fi normal să-ți recunoască talentul.
Mai există o cale pe care o poate urma cineva care dorește să fie băgat în seamă. Să scrie. Mult. Să trimită materiale (povestiri, articole) diverselor publicații – online sau tipărite. Și s-o facă periodic, arătând că se poate pune bază pe domnia sa. Să participe activ la evenimentele organizate de alții. Să se implice. Să-i sprijine pe alții în ascensiunea lor literară, astfel încât, la rândul lor, aceștia să-l sprijine pe el.
Pentru că, dragi autori, fiecare dintre noi se crede genial. Fiecare dintre noi consideră că a creat ceva ce n-a mai văzut universul. Fiecare dintre noi e convins că textul abia încheiat îi va lăsa muți de uimire pe cei din jur. Și fiecare dintre noi ne simțim dezamăgiți, frustrați, supărați, când vedem că socoteala din capul nostru nu s-a potrivit cu cea din târg. Dar maturitatea (literară, dar nu numai) înseamnă să fii conștient că nu toți cei care te laudă spun adevărul și-ți vor binele, la fel cum nu toți cei care te critică mint și-ți vor răul. Că tu ești unul dintre mulți. Și, cu multă muncă, răbdare și dorință de a învăța, ai șanse ca, peste o vreme (luni, ani, decenii, după caz), să ajungi să fii considerat mai bun decât marea masă din care ai făcut și faci parte.
Dar, pentru asta, trebuie să ai simțul realității și să pornești de la început de la ideea că ești la început de drum, nu te-ai născut direct monstru sacru cu primul sau al doilea text scris de tine.
Și, mai ales, că nimeni nu-ți datorează nimic. Pune mâna, fă, implică-te, lasă loc de bună ziua, tratează-i pe cei din jur cum ai vrea să fii, la rândul tău, tratat. Într-o zi, va veni și recunoașterea valorii tale, dacă ai cu adevărat valoare.
Câtă vreme doar strigi și bați din picior, supărat pe lume și convins de cât de bun ești tu, nu faci decât să dai impresia unui copil răsfățat. Și cei din jur te vor lua tot mai puțin în serios.