Unul dintre subiectele fierbinți ale pasionaților de SF a fost, recent, ecranizarea lui Denis Villeneuve după Dune-ul lui Frank Herbert. De altfel, chiar și Galaxia 42 a prezentat un „melanj” de opinii, care, așa cum mi se pare și firesc, a mers de la extrema entuziastă, trecând prin cea moderată și ajungând la cea dezaprobatoare. Unele opinii au fost exprimate de pe poziția persoanelor care au un background în cinematografie, iar ceea ce spun se bazează pe niște repere bine fundamentate, obiective. Altele au fost din perspectiva preponderent subiectivă a consumatorului de SF, cu o cultură mai vastă sau mai restrânsă, ori pe principiul „îmi place / nu-mi place fiindcă mie îmi plac / nu-mi plac chestiile cutare și cutare”.
N-a fost un caz singular, au apărut și o serie de articole despre film, ori postări pe rețelele sociale – cu reacțiile aferente.
Și aici apare o nedumerire a mea, mai veche de felul ei – căci e un fenomen pe care l-am văzut a fi destul de comun în fascinanta noastră Românie, în general, și în mișcarea SFFH, în special. Mai exact, reacțiile unora la părerile exprimate de X și de Y nu se rezumă la „eu am altă părere”, lucru continuat cu „suntem de acord că nu suntem de acord”, ori, dimpotrivă, cu discuții argumentate de ambele părți, din care pot învăța cu toții câte ceva. Nu. Unele reacții sunt atacuri la persoana care a emis o opinie. Ai spus lucrul cutare? Înseamnă că ești prost (sau o serie de alți termeni și expresii care au ca scop prezentarea inferiorității celuilalt).
Nu înțeleg de ce ne este greu să acceptăm că alții au alte așteptări de la un act artistic, că au propriul filtru prin care-l percep, că au propriile gusturi, propriul sistem de valori la care-l raportează. Pentru unii, e important ca Dune să fie încadrat într-un sistem teoretic, critic, obiectiv și aprecierea lui să se facă în raport cu asta (cum e față de alte filme de gen, în ce curent se încadrează, ce tendințe urmează etc.). Pentru alții, e suficientă o apreciere a spectacolului vizual (eventual și auditiv, deoarece coloana sonoră e o parte importantă). Pentru alții – dacă a respectat cartea, ori dacă le-a dat aceeași senzație cu cartea (aici e loc de o altă discuție, fiindcă ceea ce unuia i s-a părut un detaliu important din roman, altuia e posibil să i se fi părut fără o semnificație deosebită). Fiecare opinie e validă în felul ei, deoarece vorbim despre cum ni se pare nouă un lucru sau altul. Firește, când deja ajungem la lucrări savante, acolo accentul nu se pune pe gusturi și plăcere, ci pe o analiză obiectivă.
Dar socializarea și divertismentul nu-și propun acest lucru. Prin urmare, acolo vorbim despre opinii cu care putem să fim sau nu de acord. Dar de aici și până la atacul la persoană mi se pare cale lungă. Oare ce frustrări și complexe ne împing ca, în loc să discutăm ideea, să ne legăm de om (dacă tu ai susținut ideea asta, trebuie să arăt lumii că tu ești prost)?
Cazul nu e singular, se reflectă și în luări de poziție legate de alte teme, în care titlurile folosite, ori mesajele, induc ideea că „noi, cei care facem asta, suntem superiori celor care n-o fac”. Sau în faptul de a critica orice fac alții, chiar dacă și noi am făcut (ori facem) fix același lucru – când sunt oamenii mei, se acceptă orice; când sunt oamenii tăi, e de porc și trebuie să strigăm asta în piața mare a orașului, ca să te facem de cacao de față cu toată lumea. Conceptul de discreție, de politețe, nu pare să existe decât în mică măsură. Rufele trebuie spălate în public, arătând cu degetul spre unul și spre altul, strigând cât mai tare, pentru a atrage curioși ce vin ca la circ.
Dar, ca la Teleshoping, asta nu e tot! În războaiele personale pe care le avem unii cu alții, din motive personale, trebuie să se implice toată suflarea. Oricine nu e cu mine, e cu adversarul. Sau, dacă ne atrage atenția că nu e nici cu unul, nici cu altul, deoarece nu-l interesează măruntul nostru conflict, devine ținta altor atacuri virulente. Cum adică nu consideri că războiul meu e cel mai sfânt, mai drept, mai important? Cum adică nu te interesează? Ce, ești prost?
Unii nu vor să se bage în mocirlă. Pentru ei, gâlceava continuă și loviturile în unul și în altul sunt ori lipsite de interes, ori un lucru de prost gust. Preferă să discute idei, nu să atace oameni. Ori să susțină un proiect dacă li se pare interesant și să-l ignore dacă nu le place – fără să-l desființeze pe el și pe cel care l-a propus. Le place să-și vadă de treaba lor – care uneori iese mai bine, alteori mai prost – nu să-și consume timpul și energia războindu-se, ori luând partea unuia sau altuia. Preferă să ajute discret, în loc să pună reflectoarele, în public, pe orice greșeală.
Poate că e o diferență de mentalitate între generații. Personal, prefer să-mi văd de ale mele, să ajut pe cine pot, dacă pot, să susțin și promovez proiectele care mi se par interesante, respectiv să le ignor pe cele care nu-mi plac și mă deranjează (ele sau inițiatorii lor). Nu înțeleg dorința aceasta beligerantă, dar accept că, pentru unii, ea reprezintă firescul. Cum nu este și firescul meu, mă țin deoparte ori de câte ori pot.
Constat, doar, că, atât la nivelul societății, cât și în mișcarea SF de la noi, există aceste două… hai să le zic „curente”: cel războinic și cel pașnic. Care dintre ele va avea succes pe termen lung, care va prevala (dacă o va face vreunul), rămâne de văzut. În ceea ce mă privește, voi prefera să mă alătur, preponderent, acțiunilor pașnice și să le ignor, pe cât posibil, pe cele războinice. Până la urmă, tocmai faptul că asta e abordarea redacției Galaxiei 42 m-a determinat să-mi doresc să mă alătur acestui proiect. Fiindcă, astfel, simt că mă reprezintă.
