Rețelele sociale, paratrăsnetul mâniei noastre(timp de citire: 7 minute)

Am asistat cu toții cu gurile căscate la un eveniment pe care nu am fi crezut că aveam să-l vedem vreodată, și anume vandalizarea clădirii Capitoliului, casa Congresului Statelor Unite ale Americii, de un grup nu foarte numeros de oameni. Nu voi intra în discuții de genul: „Cum a fost posibil?” sau „De ce nu a fost clădirea apărată mai bine când se știa că președintele în exercițiu tocmai organiza un Meeting de protest față de rezultatul alegerilor?”. Nu aceste aspecte vreau să le comentez aici. Nu intenționez să politizez revista. Mă întreb doar cum de violențele au fost totuși atât de reduse ca intensitate.

Nu vreau să minimalizez evenimentele. Chiar deloc. Să nu uităm că-n urma lor au murit totuși cinci oameni și foarte mulți au fost răniți, ceea ce într-un asemenea context nu e ceva ce poate fi tratat cu larghețe. Dar în cazul unei tentative reale de puci – ceea ce nu a fost, deși a avut multe dintre ingredientele necesare –, într-o țară cu trei sute treizeci de milioane de locuitori, ca Statele Unite, ordinul de mărime al victimelor ar fi fost de vreo cinci ori mai mare.

Haideți să ne întoarcem un pic în timpul protestelor BLM și să ne amintim imaginile cu indivizii îngrijorați – pe bună dreptate îngrijorați – de valul de vandalism care cuprinsese orașele și care ieșiseră cu armele la vedere să-și „apere comunitatea” de perspectiva extinderii protestelor în arealele în care trăiau sau își desfășurau ei activitatea. Putem doar presupune ce simpatii politice aveau acei oameni. Toată lumea era atunci intrigată de perspectiva că legislația americană, atât de permisivă în ceea ce privește regimul armelor, avea să faciliteze apariția unui război civil.

Totuși, la Washington, în fața clădirii Capitoliului, acei oameni ori nu s-au prezentat, ori și-au lăsat armele acasă.  Cei mai mulți dintre ei, pentru că am aflat că unii au fost găsiți și cu oareșce arme la ei, în ciuda faptului că în capitala americană regimul armelor nu e chiar permisiv. Totuși, de folosit, nu le-au folosit. Și nici cu câteva luni înainte, în centrele orașelor mari, acolo unde profitorii se foloseau de protestele din vara anului trecut pentru a jefui magazine nu s-au dus să facă ordine cu arsenalul din dotare.

De ce?

Aș zice pentru că a poza în fața casei tale cu o armă de asalt în mână explicând că pe-acolo nu se trece e una, a merge în capitală ca să iei parte la un război de gherilă e un pic altceva. În aceeași notă, să tragi un pumn sănătos într-un geam, la îmbulzeală, e una, să te bați până la sacrificiu pentru un ideal – nu discutăm despre idealul în sine – e alta.

Iar motorul care-l motivează pe om, mai nou, să se implice în viața socială a comunității nu mai e doar convingerea, ci și propria imagine. Poate e chiar mai importantă a doua componentă decât prima.

De când popularitatea rețelelor sociale a zburat prin tavan, de când putem să ne lăudăm „live” cu isprăvile noastre, imaginea virtuală a devenit mai importantă decât viața reală. Ce rost are să arătăm bine dacă nu ne vede nimeni, nu? Iată de ce a fost atât de important pentru oamenii aceia să se pozeze pe sine în ipostaze revoluționare și mai puțin important să preia, efectiv, controlul asupra clădirii și să facă o revoluție pentru care nu prea aveau idee încotro s-o apuce. Lăsând la o parte lipsa evidentă de organizare în acel sens.

Nu, omenii de la Capitoliu nu au venit acolo plini de mânie, să răstoarne cu orice preț un tiran. Poate singurii cu acel ideal au fost cei din Venezuela, și știm cu toții ce au izbândit și ei. Americanii au venit să se pozeze arzând-o revoluționar. Odată poza obținută, odată râul like-urilor stârnit, obiectivul a fost îndeplinit. Ce rost practic putea avea în economia unei revoluții să furi un pupitru? Sau să te tolănești cu picioarele pe un birou? Să te îmbraci ca la paradă, să nu mai amintesc.

Nu spun că oamenii aceia nu aveau convingeri. Confuz, dar le aveau. M-au amuzat declarații precum: „We are storming the building, it is a revolution!” sau „We want to bring down the corrupt government!”, când ei provocau stricăciuni minore clădirii parlamentului. Dar mai direct decât acele convingeri cred că-i animau propriile imagini care tocmai se umflau pe rețelele sociale.

Nu vreau să mă dau specialist în problemele societății americane. Absolut deloc. Societatea aceea e prea complicată pentru proprii sociologi, deși se pare că, cel puțin începând de anul trecut, planeta s-a umplut de asemenea specialiști, mai ales înafara granițelor Statelor Unite. Sunt doar un observator al comportamentului uman. Am luat cazul Washingtonului doar pentru că e cel mai recent și cel mai spectaculos, dar un comportament oarecum similar s-a putut observa și-n timpul manifestațiilor din România ultimilor ani. Oamenii erau permanent preocupați să transmită live, să facă poze, să facă engagement online. Nimeni nu voia, de fapt, să se bată cu poliția, să ocupe clădiri, să pună de-o revoltă reală.

Puteți spune că asta e o formă de activism de fapt, nu un scop în sine. Și că, de fapt, conștiința civică este cea care-i oprește pe oameni de la acte de violență. Și ați avea dreptate în ambele cazuri. Dar în momentul acesta am impresia că nu mai este o relație unidirecțională între scop și mijloc, ci e una circulară. Adică imaginea din mediul virtual este în același timp un scop și un mijloc. Iar conștiința civică a generației actuale are și ea o foarte mare legătură cu activitatea online. Nu degeaba companiile investesc sume fabuloase în algoritmi care să le spune cui și ce informații să servească pentru un anumit scop. Totul online, evident.

Sigur, există și omeni cu predispoziție spre violență, am văzut și în cazurile protestelor de la noi câte un individ violent, însă aceștia sunt puțini și, aș zice, atipici. Și în niciun caz nu se mulează pe profilul protestatarului politic, de orice culoare ar fi el. Protestatarul politic nu vrea bătaie, vrea doar să se știe că el nu e de acord cu un anumit lucru și să fie apreciat pentru asta. Cine vrea bătaie la proteste, vrea bătaie în general.

Majoritatea dintre noi tindem să ne păstrăm agresivitatea dincolo de un ecran. Cred că fiecare dintre noi a observat că multe persoane extrem de agresive în mediul virtual sunt, în lumea reală, oameni calmi, chiar retrași. Toată lumea cunoaște adepți ai „pusului mâinii pe par”, care explică prin comentarii lungi cum ar da ei de pământ cu tot sistemul dacă ar ieși în stradă. Dar, ce să vezi?, nu o fac. Am putea concluziona că mediul virtual ne stimulează agresivitatea? Poate, dar e o agresivitate menită să rămână acolo. Chiar dacă pentru a impresiona acolo e nevoie și de câteva poze aici.

Poate că supărările din online nu sunt chiar așa de nocive, până la urmă. Poate că în agresivitatea din online se scurge foarte multă mânie reală, care altfel s-ar fi manifestat în lumea de dincoace de ecran. Poate mă înșel. Să vedem ce se va întâmpla în Rusia. Acolo lucrurile sunt atipice. Acolo lucrurile pot ajunge ca-n Venezuela.