Că trăiam într-o lume în care un scriitor riscă să fie înjunghiat în timpul unei apariții publice datorită faptului că scrie lucruri incomode pentru prejudecățile unui anumit grup, știam deja. Și chiar am ajuns să mă resemnez cu gândul că trăiesc într-o lume în care violența este ultimul refugiu al incompetenților, iar într-o dispută de idei, mai ales dacă în discuție sunt aduse „convingerile” religioase, frustrarea ajunge repede să șteargă și cele mai vagi urme de competență ale celui care se simte atacat personal și letal. Pentru că orice vorbă care nu se potrivește convingerilor sale e un afront, o blasfemie.
Atacul recent asupra lui Salman Rushdie, autorul controversatului volum „Versetele stanice” de la New York a stârnit imediat un val de reacții din partea intelectualității mondiale, aceasta denunțând atacul și criticând la unison fanatismul și ura. Până aici, nimic mai normal. Însă nu poți să nu remarci, urmărind aceste reacții, o altă idee care apare invariabil în discursul oamenilor: aceea că atacul nu are legătură cu credința sau religia, că atacatorul nu poate fi un om credincios, că acest comportament e rodul fanatismului, nicidecum al „credinței”. Multă lume s-a grăbit să-și dea cu presupusul că respectivul probabil că nu a citit nici Coranul, sigur nici cartea lui Salman Rushdie, că este un profan total, că a făcut-o doar pentru bani, că a făcut-o pentru că e bolnav mintal…
Dacă e sau nu vorba de boala mintală, se va elucida, sunt convins. Dar în legătură cu celelalte presupuneri, nu pot decât să mă întreb: „fanatismul” e în legătură cu ce? Că nu poți fi „fanatic” și punct. Iar dacă religia și credința sunt scoase din discuție, respectivul ar trebui să fie un fanatic… critic literar? Și banii puși în discuție cine i-a oferit? Nu cumva o organizație religioasă semi-oficială iraniană? Edictul care cerea moartea lui Salman Rushdie nu a fost semnat de Ayatolahul Khomeini? Nici el nu e religios? Nici Ayatolahul nu a citit Coranul? Sau nu a citit cartea lui Rushdie? Nu știu, mă întreb…
Să fie foarte clar, nu mă exprim aici împotriva credinței sau a sentimentului religios! Îi admir pe cei care găsesc în credința lor un sprijin care-i ajută să treacă prin viață mai senini, mai împăcați, mai buni. Dacă în credință au găsit o sursă de bine, atunci, fără doar și poate, să o păstreze, să o folosească! Pot înțelege și nevoia oamenilor cu credințe similare de a se asocia, formând astfel o religie instituționalizată. Mă exprim doar împotriva scoaterii din discuție a oricărei motivații religioase când vine vorba de crimă.
Mi-aduc aminte că exact aceleași erau discursurile elitei mondiale în ceea ce privește Statul Islamic, pe vremea când crimele oribile ale acelor scelerați atinseseră apogeul: „Nu sunt musulmani!”, „Nu acesta e Islamul!”, „Probabil că nici nu au citit Coranul!” Serios? Când recrutorii își ademeneau viitorii adepți cu versete abil interpretate din Coran, când tot discursul lor era plin de supremația islamului asupra lumii, principala grijă a lumii civilizate era să absolve Islamul de orice responsabilitate.
Desigur, înțeleg motivația și o găsesc justă. Lumea civilizată nu voia să sădească germenele urii fără discernământ împotriva musulmanilor. Un scop nobil și la care ader și eu personal. Covârșitoarea majoritate a musulmanilor nu găsește crima ca fiind acceptabilă în niciun fel de circumstanțe. Dar asta nu înseamnă că cei care o găsesc nu sunt ei înșiși la fel de musulmani. A crede că imamii care îndeamnă la violență sau adepții lor care o pun în practică nu cunosc Islamul e la fel de ridicol cu a spune că Patriarhul Kirill de Moscova, cel care susține războiul lui Putin și care ar da bucuros binecuvântarea lui folosirii armelor nucleare, nu cunoaște Ortodoxia. Că nu e ortodox.
Vreau doar să spun că poate a venit momentul să tăiem credința și sentimentul religios de pe lista subiectelor tabu, despre care credem că nu pot fi decât izvoare nesecate de bine. Nu sunt. Sunt exact ceea ce oamenii vor ca ele să fie. Iar faptul că textele „sfinte” sunt atât de interpretabile încât pot fi folosite pentru a justifica crima ar trebui să le dea de gândit adepților. Nu, religia în sine nu e o forță a binelui, religia e o forță a orice vrei tu să fie. Cine comite atrocități în numele ei nu înseamnă că nu o cunoaște, înseamnă doar că-i dă o altă interpretare, una care-i servește lui scopurile. Pentru că religia, în general, permite acest lucru. Iar unele religii sunt mai maleabile decât altele și se mulează tare ușor pe scopuri criminale.
Și aș vrea să închei cu chiar vorbele lui Salman Rushdie: „Respectul pentru religie a devenit un slogan, al cărui înțeles este teama de religie. Religia, ca oricare alta dintre ideile noastre, merită critica, satira și, da, neînfricata noastră lipsă de respect”. Poate că ar fi cazul ca societatea, în loc să tabuizeze sensibilitățile diferitelor grupuri legate de sentimentul religios, în loc să le cultive preconcepțiile și „bias”-urile din gândire, să le ofere alternativa raționalului, și anume critica. Rațiunea nu poate exersa înafara criticii, iar acolo unde tabu-urile interzic critica, rațiunea nu are ce căuta. Dacă pentru această constatare simplă un om a fost înjunghiat, cred că nu mai are rost să spun eu că avea dreptate.
1 comentariu
Cu tot respectul, compunerea dvs. porneste de la niste ipoteze gen alb sau negru. Ipotezele ar trebui sa fie SI alb SI negru, cu un stil echilibrat, echidistant, pe care este evident nu il detineti. „E usor a scrie versuri(a se citi verbiatie in cazul actual), ce din coada au sa sune.”