Societatea s-a inflamat, recent, la o declarație a lui Dan Negru legată de gestionarea situației „elevilor-problemă”. Au trecut puține zile și câțiva elevi au provocat unele incidente ce au turnat gaz pe foc.
S-a format o tabără care a blamat declarațiile vedetei de televiziune, considerând că elevii-problemă sunt victime ale societății și ale sistemului educațional, iar exmatricularea lor nu reprezintă o soluție în vremurile actuale, aducând ca argument alte țări ce au optat pentru o abordare tolerantă. O altă tabără a fost de părere că, dimpotrivă, incidentele provocate de elevi demonstrează că e nevoie de măsuri mai ferme pentru a curăța școlile de cei ce nu sunt interesați să învețe, ci creează probleme.
Firește, discuțiile se pot purta cu argumente valide de fiecare parte. Și sunt de acord că o soluție nu e ușor de găsit. Adolescența e o perioadă complexă, caracterizată prin trăiri și gesturi extreme, teribilism etc. Și cunosc personal persoane care au fost extrem de turbulente în școală, dar care – cu o ghidare corespunzătoare – au ajuns adulți responsabili. Iar o măsură dură luată pentru un teribilism din adolescență îți poate influența cursul vieții, ducându-l chiar pe panta delincvenței. Ca să nu mai vorbim despre problemele provocate de depresii, droguri, familii disfuncționale și altele pe care, deocamdată, le tratăm relativ superficial la nivel de societate. Pe de altă parte, nu e normal nici să lași unii elevi să strice orele și/sau să terorizeze profesorii ori colegii. Fiindcă – ne place sau nu ne place să acceptăm – există elevi care nu dau doi bani pe școală și pe care nu i-ai putea convinge să învețe sau să se comporte civilizat, la ore indiferent ce condiții li s-ar oferi. Nu e cazul nici să punem elevii pe un piedestal, dar nici să-i demonizăm.
Clar, însă, mi se pare că sistemul de învățământ românesc e un fiasco. Reforme peste reforme s-au dovedit, mai curând, forme fără fond. Introducem grupa, ba nu, clasa pregătitoare, ba nu, zero, eliminăm treapta de admitere la liceu, ba nu, o reintroducem, desființăm liceele profesionale, ba nu, le facem școli de arte și meserii, ba nu, refacem liceele profesionale, intrăm la facultate pe baza mediilor, ba nu, dăm examen ș.a.m.d. Privit din afară, pare un haos în care fiecare nou ministru vrea să dea impresia că face ceva, dar, în realitate, nu există nimic coerent.
„Ne prefacem că”-ul este la mare cinste, cum se întâmplă în multe sectoare de la noi. Nu luăm în seamă statisticile privind analfabetismul funcțional, rezultatele elevilor noștri la testele PISA, ci ne lăudăm cu olimpicii – cu vârfurile care ar fi fost vârfuri indiferent de sistem, pentru că e vorba în primul rând despre talentul și munca lor, șlefuit/susținut de unii profesori dedicați (deci nu meritul sistemului).
Mai există și o problemă de definire a rolului școlii. Numele ministerului s-a tot schimbat, dar componenta „Educație” s-a regăsit mai mereu în el. Așadar, se pare că școala își asumă rolul de a educa elevii, nu doar de a-i învăța. Prin urmare, întreb și eu: rolul profesorului de fizică, de exemplu, este să-i învețe pe elevi fizică, sau să-i educe? Sigur, e nevoie ca profesorul să fie și un bun pedagog, nu doar tobă de carte, dar ce trebuie el să facă la oră, în primul rând? Să educe „elevii-problemă”, sau să-i învețe fizică pe cei care vor să învețe? Cu alte cuvinte: ce ne interesează în primul rând să facă școala? Să creeze profesioniști, sau caractere? Nu de alta, dar impresia mea e că școala românească actuală vrea să facă o șaorma cu de toate și, în realitate, nu-i iese nimic. Și poate ar fi cazul să stabilească ce vrea, nu doar să meargă înainte din inerție.
Fiindcă inerția asta se vede și în programă. Mai ales acum, în zilele noastre, școala nu mai trebuie să predea „ce a fost”, ci trebuie să pregătească elevii pentru „ce va fi”. Un „ce va fi” care se schimbă tot mai rapid, iar elevii ajung să intre în viața adultă cu informații din școală care sunt deja depășite, plus cu o serie de abilități care nu mai sunt neapărat utile (dar care au rolul lor în dezvoltarea minții și ar trebui abordate altfel, sau înlocuite cu ceva corespunzător).
Ar mai fi nevoie, cred, de alternative care să suplinească școala, de programe unde să poată fi prinși acei „elevi-problemă” (în funcție de situația care a dus, în cazul fiecăruia, la „problemă”). Ba chiar de o discuție privind influența părinților care fac presiuni asupra școlilor, respectiv a părinților care-și lasă odraslele să facă orice vor, fără să le ofere acei „șapte ani de-acasă” despre care se știa pe vremuri. Ca să nu mai vorbesc de cele două Românii: cea urbană (cu zona metropolitană aferentă), unde se pot implementa diverse programe, și cea rurală, în unele cazuri izolată din motive de relief (vezi comunitățile din zone montane, de exemplu), unde… ce-o fi, o fi.
Problemele sunt multe și, cum am zis, complexe. Nu cred că putem merge pe chestii tranșante – pentru că, deși ar putea rezolva ceva pe termen scurt, se pot dovedi perdante pe termen lung. Iar educația și învățătura, la fel ca sănătatea, sunt proiecte pe termen lung. Care ar trebui să fie gândite la nivel de generații, fiindcă de ele depinde viitorul unei comunități.
După cum o arată ultimele decenii, această linie a viitorului nu pare să-i intereseze în mod real pe conducătorii noștri. Și, din păcate, asta se va resimți tot mai acut în societatea românească.
