Într-un interviu recent, scriitorul Mircea Cărtărescu a făcut niște declarații ce au dat naștere unor discuții legate de operele care ar trebui să se studieze la orele de limba română. Mulți dintre autorii din manual sunt considerați învechiți, scriitorii actuali nu sunt băgați în seamă, iar tinerii nu sunt încurajați să citească. Subiectul nu e nou, ci revine periodic la suprafață, fără a produce schimbări reale. Dar, dacă ar fi să se producă o schimbare, cum ar trebui să se producă?
Cred că punctul de pornire al acestei discuții ar fi să stabilim care este scopul materiei respective.
Are rolul de informare, de prezentare a unei istorii a literaturii autohtone, a evoluției ei, a anumitor repere? Atunci, indiferent cât mi-ar displăcea mie cum scrie Liviu Rebreanu, e normal să se regăsească în manual, deoarece este considerat întemeietorul romanului românesc modern. Și, indiferent cât de mulți sunt cei pe care-i aud spunând că nu l-au putut digera pe Mihail Sadoveanu, acesta ar trebui să fie prezent, deoarece este considerat creatorul romanului istoric românesc (ca să nu mai spun despre poziția Baltagului în literatura detectivistă). Și așa mai departe. În plus, ar fi normal să învățăm ce zice criticul X sau Y și de ce consideră că autorul cutare sau cutare este reprezentativ între cei din generația sa.
Are rolul de a-i învăța pe copii/adolescenți să analizeze critic un text, să-l interpreteze? Atunci ar trebui dedicat mai mult timp încurajării discuțiilor cu elevii, analizelor, poate chiar unor jocuri de rol și provocări, scoțând materia din zona șablonului și oferindu-i o libertate cât mai mare – ceea ce înseamnă că actualele criterii de apreciere (teste, examene, note) ar fi nevoite să se modifice radical.
Are rolul de a-i îndemna pe copii să citească, să facă din lectură o activitate plăcută pentru ei? Dincolo de discuția dacă este rolul școlii sau al familiei să planteze semințele cititului, programa va trebui gândită pe cu totul alte principii. Am întâlnit adesea la târgurile de carte adolescenți și tineri care, la îndemnul de a (ne) încerca și pe noi, autorii români, replicau că nu o fac, pentru că au citit la școală cărți scrise de autori români și nu le-a plăcut cum scriu. Putem spune că e o generalizare eronată din partea lor, punând în aceeași oală toți scriitorii autohtoni pe baza lecturilor școlare. Este eronată, dar asta nu schimbă cu nimic faptul că o parte a generației tinere face această generalizare. Și o înțeleg foarte bine. Lupta țăranului pentru pământ nu-mi spunea nimic acum treizeci de ani, mă îndoiesc că le spune mare lucru copiilor de acum. Și cred că e nevoie de cu totul alte lecturi pentru a-i convinge pe adolescenți să lase deoparte jocurile, filmele și toate distracțiile acestor vremuri pentru a petrece timp în compania unei cărți.
Așadar, care dintre cele trei de mai sus reprezintă scopul materiei? Unii vor spune că toate trei. Cred că asta nu e posibil. Sau, în orice caz, nu pot avea toate aceeași importanță. E ca la mâncare. Când ești sărac lipit pământului, singurul lucru important este să bagi ceva în gură. Orice. După ce ajungi să te descurci cât de cât, începi să iei în seamă și gustul, aspectul și altele de genul ăsta. Iar când partea financiară este peste un anumit nivel, te preocupi mai mult de exotismul mâncării, ori de valoarea ei nutritivă. La fel, trebuie să vedem care este scopul literaturii la nivelul școlii. Ce vrem să hrănească. Abia după aceea putem trece la discuția legată de cine ar trebui să fie în manual și cine nu.
Ceea ce, la rândul său, nu este o problemă ușoară. Programa este, și așa, extrem de încărcată. Pentru orice autor actual introdus în manual, unul dintre cei vechi trebuie să iasă. Sau să rămână o simplă mențiune, fără a ne apleca asupra textelor sale. Așadar, pe cine scoatem? Și, evident, urmează chestiunea și mai dificilă: pe cine introducem? Dacă-l selectăm pe X, vor sări o sută să protesteze că ei meritau să fie în locul său. Și cum se va face selecția? Se va merge doar pe literatura mainstream? Va fi acceptată și literatura de gen – SF, fantasy, YA, polițistă, de dragoste etc. – pe care destui literați o tratează cu superioritate, considerând-o „neserioasă”? Pentru că, dacă e să luăm în calcul atragerea spre lectură a tinerei generații, ar trebui ținut cont că ea este cucerită în primul rând de acest gen de literatură, dincolo de ceea ce cred unii sau alții despre valoarea ei.
Prin urmare, regândirea programei școlare în ceea ce privește literatura română este o problemă mult mai dificilă decât pare la prima vedere. Firește, asta nu înseamnă că e o inițiativă care trebuie abandonată, ci doar că e cazul să fie tratată cu grijă, nu pompieristic. Să gândim constructiv, nu pornind de la frustrări și orgolii.
2 comentarii
Mi-a plăcut tare “ Școala noastra cea de toate zilele”! Ba chiar am citit-o de doua ori😁. Interesanta observația pe care Lucian Dragoș Bogdan o face, pentru care as acorda 10 stele. Dar sa rămânem la cotația de baza, cea cunoscuta de toata lumea ( ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️) Asta pentru ca, spre deosebire de predecesorii lui cu ( renume), el a reușit sa aducă observați pertinente de un alt calibru. Acum, o alta notare. Ma văd nevoit sa acord ⭐️⭐️⭐️ ( opinie personală), pentru faptul ca spre final, oferă același întrebări retorice abandonând pertinenta cu care se îmbracă atât de bine.
Mulțumesc! 🙂