Cum știm ce știm? Pare să fie întrebarea de care se lovesc toate disputele din agora noastră virtuală. România fierbe într-o dezbatere perpetuă, de la declanșarea pandemiei, și se pare că nici numărul mare de cazuri și mai ales numărul mare de morți (tot mai mare, de la o zi la alta) nu poate să ne aducă spre un consens – sau măcar spre realizarea formulată atât de frumos de Pittiș, traducându-l pe Dylan: „Câți mai au de murit ca s-aflăm în sfârşit, că oameni prea mulți au murit?”
Am vorbit într-un eseu în urmă cu câteva luni (Triumful lui Habarnam, sau moartea expertului în apus) de lipsa tot mai mare de încredere în specialiști, ba chiar și în conceptul de specialist, de când accesul imediat la informații a creat multora iluzia că se pot pronunța în privința oricărui subiect de interes public după consultarea superficială a Wikipediei sau a unor articole de presă online. Am vorbit și despre cum se corelează asta cu predispoziția spre conspiraționism, și cât de greu e să-ți schimbi radical părerea despre un subiect odată ce ți-ai fixat niște prejudecăți. Nu voi relua, tocmai pentru că sunt de părere că acolo unde nu există nici un reper comun, nu poate exista nici dezbatere constructivă. Și deci, dezbaterea nu merită.
Aici vreau să vorbesc de acele dezbateri unde există un reper comun crucial pentru situația de azi: un minim respect pentru știință. Asta pentru că nu toți detractorii vaccinării sunt, așa cum se grăbesc cei din tabăra adversă să-i eticheteze, niște proști lipsiți de educație. Din nefericire, știm că o consecință a gândirii binare în astfel de dispute este reprezentarea Celuilalt ca însumare a celor mai neplăcute caracteristici și a celor mai extreme poziționări ale taberei adverse.
De curând, însă, am văzut și poziții mai nuanțate, și am citit o obiecție foarte pertinentă pe pagina unui cunoscut fizician și promotor al științei din România, venită din partea unei doamne care spunea în felul următor: dumneata (parafrazez) ești expert în fizică. De ce consideri că ai căderea să vorbești cu aceeași siguranță și autoritate despre un subiect atât de complex și totodată atât de diferit de fizică: virologia?
Ulterior, observația doamnei aluneca într-un patetism hamletian, de tipul „Căci se petrec în cer şi pe pământ / Mai multe lucruri de câte-a visat / Horaţio, filozofia ta”. Însă în ciuda tonului patetic, invitația la smerenie nu e deplasată. La o simplă introspecție epistemologică, descoperim că încrederea noastră de nezdruncinat în vaccin și în normele sanitare se bazează nu pe o cunoaștere profundă a științei din spatele acestora, și nici, cum ar fi mulți tentați să creadă, în surse de autoritate, sau în „date oficiale”, ci într-un anumit narrative, adică o ficțiune: anume că există atât tehnologia necesară cât și dorința ca aceasta să fie folosită în scopuri umanitare. Mai mult, credem în știință, ca un mecanism al cunoașterii care se autoreglează și urmează o metodologie strictă, fără a fi realmente în stare să supunem teoria din spatele vaccinului unui test popperian (Criterion of falsifiability | philosophy of science | Britannica), încercând deci s-o invalidăm pentru a-i descoperi limitele.
Da, am spus ficțiune, dar deloc în sens peiorativ, de „aberație”, „minciună” sau „fantezie”. Folosesc termenul așa cum mulți istorici, antropologi sau cercetători în psihologia cognitivă îl folosesc, dintre care în ultimii ani s-a distins Yuval Noah Harari. Așa cum alții folosesc, în același sens, termenul de mit (Jung, Campbell, Otto, Rank etc.). Pentru toți aceștia, ficțiunea sau mitul reprezintă poveștile fundamentale după care ne reprezentăm existența și ne trăim viața. Astfel, distincția dintre știință și ficțiune este adesea foarte fină. Pentru un cercetător de prim rang, tot ce se află în afara domeniului său de specialitate, în afara capacității sale de a prezice, testa și supune analizei colegilor de breaslă, este mai mult sau mai puțin o ficțiune care are la bază încrederea lui în expertiza altor oameni ca el. (Dawkins amintea în The God Delusion de un geolog de prim rang care, fiind totodată și un creștin convins, trăia cu o permanentă disonanță cognitivă, care l-a determinat la un moment dat să renunțe la cariera în cercetare).
Problema e că, așa cum se întâmplă mereu în zonele „fierbinți” ale științei, există păreri contrare venite din partea unor oameni care pot fi considerați în egală măsură experți în domeniu. Și așa este normal să fie, pentru că saltul cunoașterii umane se produce tocmai acolo unde disputa este mai aprigă. (Dimpotrivă, acolo unde avem consens avem și o stază în evoluția cunoașterii). Dar asta înseamnă că, în funcție de preferințe, orice non-expert are posibilitatea să-și aleagă propriii „eroi ai cunoașterii”, propriile surse de autoritate, pentru a-și confirma ficțiunea legată de un anumit subiect. În final, între doi oameni care împărtășesc un minim respect pentru știință și se află într-o dispută pseudoștiințifică, totul se rezumă la „experții mei sunt mai șmecheri decât ai tăi”. Și trebuie o anumită doză de smerenie ca să recunoaștem asta.
Apropiindu-ne acum de lumea noastră, a science-fictionului, vom descoperi că de cele mai multe ori, scriitori de SF vehiculează ficțiuni fără a ține decât superficial cont de știința din spatele prozelor lor. Dat fiind că zona de hard-SF e slab reprezentată în raport cu SF-ul mai „light”, putem spune că nu de puține ori, impactul unei scrieri SF nu este acela de a-l face pe cititor să fie mai riguros, mai „științific” în judecarea realității, ci de a imagina mai multe scenarii (ficțiuni) despre cum funcționează lumea. Începând cu The Last Man al lui Mary Shelley, literatura science-fiction nu a dus lipsă de ficțiuni pandemice. De la George R. Stewart (Earth Abides) la Stephen King (The Stand), Margaret Atwood (Oryx and Crake) sau Emily St. John Mandel (Station Eleven), SF-ul a explorat în amănunțime scenariul pandemic, mergând adesea spre zona apocalipticului. E cu siguranță o scriitură de impact, însă venind din partea unor literați, nicidecum a unor experți în domeniul medicinei sau virologiei. Un exemplu și mai clar ar fi serialul X-Files (și toți epigonii săi), cu a sa ciorbă de teme SF, de la extratereștri și colonizare la dezastre biologice, care încurajează în mod activ o viziune conspiraționistă despre lume, hrănind acele ficțiuni care, trebuie să recunoaștem, sunt extrem de ispititoare pentru homo sapiens, oricât de false ar fi din punct de vedere științific.
În concluzie: lupta dintre știință și ficțiune este perpetuă și se dă în primul rând în noi înșine. Suntem atât de puternic programați să funcționăm după varii ficțiuni și să dezvoltăm relații sociale cu alți homo sapiens care ne împărtășesc ficțiunile, încât trebuie să fim mereu conștienți de limitările noastre științifice și să acceptăm că știința reprezintă cunoaștere colectivă, nu individuală. Este acel mecanism auto-perfectibil în care ficțiunile noastre individuale sunt testate în raport cu realitatea. Iar arma noastră cea mai de preț în aceste vremuri tulburi este de fapt arma oricărui scriitor bun: un fin simț de observare a realității. Fără să uităm vreodată de unde știm ceea ce știm și recunoscând în adversarii noștri (ideologici) aceeași apetență pentru ficțiuni pe care o avem și noi. Doar recunoscând asta vom înțelege că nu disprețul este arma cu care vom combate opiniile periculoase, neconforme cu știința, care proliferează cu atâta succes în agora noastră virtuală. În fapt, singura armă eficientă în aceste dispute care, iată, au devenit „pe viață și pe moarte”, este tot empatia. Argumentul rațional nedublat de sinceră afecțiune pentru persoana în cauză se va lovi mereu de un zid impenetrabil. Desigur, asta ne limitează posibilitățile de dialog real la un cerc foarte restrâns de persoane, un cerc intim, să-l numim, însă numai așa putem să ne asigurăm că Celălalt ascultă cu adevărat ce avem de spus, și nu urmărește, cum de-atâtea ori vedem în agora noastră, doar să aibă dreptate.