Locul autorului e în turnul de fildeș! Să coboare de-acolo doar la câte un eveniment, ceva, să ne onoreze cu prezența augustei persoane, iar noi nu ne-am supăra nici dacă ne-ar lăsa cu ochii-n soare, cu volumele sub braț și fără autografe, din motive de oboseală ori migrene, ar zice niște cititori/cumpărători români.
Ba nu, dom‘le, să iasă-n stradă, aici, printre noi, să-l vedem, să-l auzim, să ne vorbească așa, peste tarabă, despre cărțile lui, ar spune alții. Să ne-audă părerile despre ce-a scris, să ne lămurească de ce nu face filme, în loc să taie copacii pentru celuloză! ar adăuga.
Ah… așa arată?! Cam tânăr / bătrân / gras / urât / slab / dichisit / neglijent! Altfel erau scriitorii pe vremuri, s-ar plânge o altă categorie.
Rândurile de mai sus ar putea fi un pamflet dacă n-aș fi mers alături de colegii Lucian Dragoș Bogdan și Daniel Timariu la festivaluri Comic Con, pe Aleea Artiștilor, începând din 2018, sau alături de echipa editurii Tritonic, la târguri de carte. Chiar și replicile acelea cum că românii citesc doar autori români morți, că sunt mai valoroși, deja sunt perimate. Anul acesta, mulți dintre cei cărora voiam să le vorbesc despre volumele noastre s-au raportat la anume autori mediatizați, traduși, premiați. De exemplu, un cititor a zis că citește autori români contemporani, dar unul singur, și anume scriitorul X. Altul mi-a declarat că nu mai investește în conaționali. Acela e momentul în care știu că n-o să am succes cu prezentarea mea, dar pentru amuzament, plusez cu întrebări de genul: dar câți ați citit? sau cine v-a dezamăgit? Iar răspunsul a fost surprinzător; se pare că scriitura aceluiași X nu-i picase bine. I-am răspuns: cărțile noastre n-au nicio legătură cu fenomenul respectiv. Atunci trebuie să accept privirea peste umăr și îndepărtarea în viteză a prezumtivului cumpărător/cititor. Ceea ce s-a întâmplat și în cazul relatat.
Știu că fiecare autor se consideră, cel puțin o dată-n viață, genial. Unii se trezesc mai repede din visul ăsta, devin obiectivi, critici la adresa propriei opere, îndrăznesc să citească și alți confrați, ba chiar să-i recomande. Alții rămân captivi acelei iluzii, nereușind să înțeleagă faptul că fiecare carte are publicul ei, așa cum fiecare om are propriile gusturi. Pare o luptă cu morile de vânt să abordezi fiecare trecător, dar ea poate naște niște povești tare frumoase. Autorul poate întâlni oameni care să-i caute cărțile în librăriile fizice sau online, care să-l caute la următoarele târguri, iar dacă asta nu ni s-ar fi întâmplat, n-aș fi povestit.
O altă scuză de a nu cumpăra cărțile autorilor români e lipsa banilor. Posibilă, în unele cazuri. Însă, dacă fata oprită în dreptul standului are unghii cu gel care se cer întreținute o dată pe lună, cu prețul a câtorva volume semnate de noi, scuza e penibilă. La fel de penibilă ca în cazul vizitatorilor din târguri de carte organizate în orașe turistice, ale căror terase sunt pline de dimineață până noaptea târziu. Poate doar mie mi se pare că, la același preț, o carte e mai valoroasă decât cea mai ieftină pizza / shaorma. Ori, poate, contează mai mult o masă îmbelșugată decât o carte pe care o poți citi / reciti de nenumărate ori.
Nu cred că există o rețetă consacrată. Nimeni nu știe dacă e mai bine ca autorul să descindă, din când în când, din turnul de fildeș, sau să fie mereu printre oameni, să vorbească despre propriile visuri, sau ale colegilor de breaslă. Să scrie dedicații și să emită bonuri fiscale, în același timp.
Închei mulțumind tuturor celor care s-au arătat deschiși unor provocări, care au cerut lămuriri despre fiecare carte prezentă la stand, care s-au declarat onorați să plece cu o carte cu autograf. Visătorii nu sunt totdeauna priviți cu ochi buni. Oamenii de lângă noi au visuri mai mari decât lasă să se vadă. Ele prind aripi doar atunci când se simt apreciate. Iar o strângere de mână dată unui necunoscut care s-a declarat convins de visuri valorează, la finalul zilei, cât un premiu.
Later edit: scrisesem toate cele de mai sus înainte de festivalul FILIT Iași, la care am avut onoarea de a fi invitată, la Casa Fantasy, dedicată autorilor de science-fiction și fantasy. E greu de descris în cuvinte atmosfera de acolo, senzațiile experimentate la gândul că poți întâlni oameni pe care cu greu ar fi posibil, în viața asta, să-i mai revezi sau să-i asculți vorbind despre ei și cărțile lor. De la FILIT-ul din 2018 m-am întors cu bucuria lecturii unui autor islandez, Jón Kalman Stefánsson, a cărui trilogie a fiordurilor m-a cucerit definitiv. Numai că, de curând, am descoperit un nou roman de-al său tradus în română (Povestea Astei) și mi-a venit greu să cred că-i aparținea tot lui. Abia după vreo două capitole mi-am dat seama că își adaptase stilul epocii în care-și plasase acțiunea, dar și modului de viață al noilor personaje. Și m-a mai cucerit o dată.
Pentru mine, revelația acestui an a fost Markus Zusak (Hoțul de cărți, Podul de lut, Mesagerul). Nu doar că a dat autografe și pe holul hotelului unde era cazat, și pe stradă, când era oprit de cititori, însă un eveniment cu liceeni s-a prelungit cu două ore peste cele două alocate inițial, pentru că atât i-a luat să semneze și ultima carte, să facă poze cu toți doritorii prezenți. Mie mi-a predat o mare lecție de modestie. Un om care a vândut două milioane de exemplare (din toate titlurile, în toate traducerile), mi-a spus că orice om care scrie și care face o poveste să circule, e scriitor. Că asta contează: să transmiți.
Acum chiar închei pentru că, vorba cuiva, uneori cuvintele murdăresc.