Tentația neimplicării(timp de citire: 5 minute)

Indiferent de domeniu, există două moduri prin care omul reacționează la lucrurile care nu-i convin: unul distructiv și unul constructiv. Modul distructiv e de obicei manifestat prin revoltă, delimitare și critică la modul general. Cunoaștem cu toții celebrele „nimic nu e bun”, „toți sunt la fel” și, atunci când pe lângă frustrare vine și o doză de fatalism, „nu se va schimba nimic”. Modul constructiv în schimb e ceva mai dificil de abordat, deoarece el implică o analiză mai profundă a situației care provoacă nemulțumirea, identificarea punctuală a condițiilor generatoare de inconveniente și căutarea de soluții pentru îmbunătățirea lucrurilor. Ceea ce, evident, degenerează în muncă.

Deși ambele moduri de raportare la rău eliberează energii, e cumva în natura omului să fie mai degrabă tentat să distrugă decât să construiască. Pe lângă satisfacția imediată pe care atacul urmat de delimitare o oferă în sine, aprobarea publică nu întârzie nici ea să apară. Acuzatorul este adoptat și purtat pe brațe de mulțimea celor de asemenea nemulțumiți, supărările lui își găsesc ecou imediat în glasurile lor, iar dacă acest prim acuzator are și o oarecare carismă și un meșteșug al cuvintelor, devine aproape instantaneu lider de opinie.

Însă atitudinea aceasta, oricât ar părea de eroică și justificată, nu va schimba lucrurile. Va face eventual ca oamenii să caute să le evite, renunțând la eventualele beneficii pe care respectivele lucruri le-ar putea aduce lor dacă ar fi făcute cum trebuie.

Implicarea constructivă e mai grea și mai puțin satisfăcătoare, cel puțin în primă fază. Pe lângă munca de analiză și reconstrucție despre care vorbeam mai sus, ea se va lovi automat și de o dezaprobare în cel mai bun caz tacită a oamenilor nemulțumiți. E oarecum normal să fie așa, deoarece în momentul în care cineva încearcă să rezolve o problemă, se identifică cumva cu ea în mințile celor care resping în bloc. Nu numai că nu e acuzatorul glorios și vertical care se dezice de tot, asumându-și astfel greaua povară a dizidenței, dar devine chiar el parte din acea problemă, o parte din sistemul nemernic în care „toți sunt la fel” și „nu o să meargă nimic, niciodată”.

Acestea fiind spuse, cred că e evident de ce tentația neimplicării e atât de mare. Să lovești e plăcut, reconfortant, glorios și imediat-aducător de apreciere. Să construiești e, în cel mai bun caz, migălos și obscur, iar în cel mai rău caz direct ducător de acuzații și asocieri cu toate relele pe care încerci să le îndrepți. Cred că domeniul politic e cel mai bun exemplu în acest sens.

Dar nici dacă vorbim despre literatura română lucrurile nu stau fundamental diferit, mă tem.

Literatura în România este actualmente pe o pantă descendentă, se pare că fiecare lună aduce un nou minim istoric, iar SF-ul nu doar că nu face excepție, dar, fiind undeva la periferie, a ajuns la un nivel de la care chiar ne întrebăm cum ar mai putea să scadă. Autorii străini au o situație ceva mai bună, evident, ei venind cu validări internaționale, atât în SF cât și în celelalte ramuri ale literaturii, însă nici vânzarea de carte străină nu e nici măcar pe-aproape de media continentului.

În domeniul SF-ului, mai ales în zona de reviste, în ultimii patru ani comunitatea fanilor a pierdut foarte multe publicații. De la cele tipărite, precum „Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice”, „Almanahul Anticipația”, reviste tipărite care apăreau cu regularitate, una lunară alta anuală, „Revista Galileo”, cea care nu apărea în mod regulat, dar publica de asemenea proză de foarte bună calitate, și până la revistele online precum „Gazeta SF” sau „Revista de suspans”, cred că putem număra mai mult de zece publicații care, oficial sau tacit, au cam dispărut. În domeniul benzii desenate lucrurile sunt încă și mai dramatice.

În zona tipărită au apărut alte reviste, CSF și ZIN, (poate putem include și Vulturul, sper să continue) însă fără a beneficia de rețele de distribuție și de o regularitate a aparițiilor, impactul lor e departe de a putea compensa publicațiile pe care le avem acum patru ani.

Însă nu despre asta e vorba, lamentările astea probabil că au devenit deja zgomot de fond, ci vreau doar să argumentez de ce e mare nevoie și de construcție în domeniul nostru. Salut pe această cale și apariția revitei Utopiqa. Iar despre noi, constat cu bucurie că revista noastră a ajuns la numărul șapte, că se bucură de interes și că poate, și are de unde, livra materiale de calitate.

În funcție de competența și de intențiile celor care îl întreprind, există patru variante în care un proiect poate fi condus: competent și bine intenționat – brici; competent, dar rău intenționat – sabotaj; incompetent, dar bine intenționat – în curs de dezvoltare; incompetent și rău intenționat – imprevizibil. Noi putem spera doar că deja prin cadența aparițiilor și prin consistența sumarului să fi căpătat un pic de previzibilitate și că nu vom ajunge să ne sabotăm. În rest, vom vedea noi cât de încet ne vom dezvolta.

Deocamdată, pasiunea noastră, a celor din redacție, pentru SF e prea mare pentru a ne lăsa și noi să alunecăm pe panta care duce la neimplicarea justificată prin denunțarea întregului.

Dacă asta se va întâmpla, vă rugăm să ne amintiți de acest articol de fond!