Cum în pandemie n-au fost posibile târgurile și lansările de carte, ori alte evenimente, lumea a fost nevoită să găsească un înlocuitor. Acesta exista, de fapt, de multă vreme: întâlnirile online. Atâta doar că, dacă înainte erau folosite preponderent pentru videoconferințe corporatiste, ori pentru a permite unui participant îndepărtat să se alăture unui grup ce se întâlnea fizic, de data aceasta ele au fost îmbrățișate de toată lumea.
Inclusiv de lumea sefistă, pentru care s-ar putea spune că reprezenta un vis transformat în realitate, căci în povestirile și romanele SF din urmă cu un secol, asemenea lucruri erau doar rodul imaginației. Și când spun „în urmă cu un secol” nu mă refer la vremea lui Jules Verne.
Astfel, cluburile și cenaclurile SF&F au putut să-și continue întâlnirile periodice, iar cărțile de gen au fost lansate cu participanți virtuali. Lucru bun, căci o serie de sefiști ce aveau ocazia să se intersecteze doar de câteva ori pe an, au ajuns să poată întâlni de mai multe ori într-o lună. Așadar, a fost un prilej minunat pentru ca pasionații genului să poată strânge rândurile. Sau… nu?
Păi… nu prea. Sigur, există un nucleu de creatori și consumatori de SF&F care participă la aproape toate (sau la cât mai multe) evenimentele online. Mereu aceiași, fie că vorbim despre întâlnirea unui club sau cenaclu din cine-știe-ce colț al țării, ori de lansarea sau prezentarea de carte a autorului X. Și adevărul este că, de fapt, sunt cam aceiași care, și înainte de pandemie, încercau să participe la cât mai multe evenimente de gen, să fie prezenți la lansările autorilor de SF&F și să le cumpere cărțile.
Există însă o serie de persoane implicate în acest fenomen care intră în categoria misecuveniștilor. Vor face tam-tam când e vorba despre ei, vor anunța cu surle și trâmbițe evenimentele proprii, vor invita cât mai multă lume, vor dori ca ele să fie mediatizate și de alții. Apoi se vor lăuda cu succesul obținut, cu audiența generoasă formată într-o proporție semnificativă din acel nucleu despre care am vorbit mai sus. Când însă o persoană din acel nucleu va avea un eveniment similar… pauză. Favoarea nu va fi întoarsă, pentru că ˗ nu-i așa? ˗ nu mergem aici pe cumetrii și prietenii și, în definitiv, dacă ăla e un autor așa de bun să vină cititorii lui, ce stă milog la mine?
Pentru respectivii scriitori și/sau editori, e absolut firesc ca ceilalți să-i bage în seamă. Niciodată invers, nici măcar din politețe. Ba, mai mult, unii se vor lăuda că de la un târg de carte „n-au avut ce cumpăra”, deși confrați de-ai lor (care au fost la lansările lor și le-au cumpărat cărțile, în ideea că e firesc să-ți susții colegii) au avut lansări. Vor participa făloși la evenimente online unde sunt centrul atenției, dar, când în ediția viitoare un alt autor ocupă acea poziție, nu se vor coborî la nivelul de a face același gest. Sau îți vor spune, mieros, că abia așteaptă să te întâlnească, apoi îți vor transmite că, la târgul cutare de carte, îi găsești la evenimentul Y. Adică se așteaptă ca tu să mergi să-i saluți, de fiecare dată, pentru că ei n-au niciodată timp să vină măcar să dea mâna cu tine.
Firește, fiecare face așa cum consideră de cuviință. Atâta doar că, din punctul meu de vedere, respectivii vor primi, mai devreme sau mai târziu, ceea ce oferă: ignorare și indiferență. De ce să te susțin, dacă ție ți se fâlfâie de mine? De ce să particip la evenimentele tale, dacă tu le dai cu flit alor mele? De ce să nu mă consider și eu mai bun ca tine, dacă tu te crezi mai bun ca mine? Ne vedem fiecare de turnul său de fildeș, alergând solitari și plângându-ne că ceilalți nu înțeleg ce geniu au în preajma lor (sau, mai paranoic, acuzându-i pe ceilalți că ar fi invidioși).
Un alt obicei aparține scriitorilor care suferă de nebăgare în seamă. Pentru ei, cel mai mic pârț e un eveniment cultural de proporții cosmice. Ei n-au fost publicați în revista sau antologia cutare, ei au apărut în cea mai importantă revistă/antologie din cvadrantul acesta al galaxiei! Ei n-au primit o distincție, ei au fost recompensați cu cel mai important premiu din colțul acesta de univers! Sigur, înțeleg și mi se pare extrem de firesc să te bucuri că proza ta a fost acceptată în revista/antologia X. Sau că ai primit premiul Y. Și, pentru tine, aceste lucruri sunt de o importanță majoră. Dar ce complexe de inferioritate să ai încât să încerci mereu să te auto-validezi prin transformarea oricărei realizări de-ale tale într-un superlativ căruia cauți să-i conferi o inexistentă valoare absolută? Nici editorii nu sunt scutiți de asta, pentru unii dintre ei orice carte apărută fiind the ultimate thing în materie. Dar, în fine, acolo să zicem că e vorba doar de marketing. În definitiv, oamenii ăștia au o afacere și vor să vândă, ca să scoată profit, iar reclama e sufletul comerțului.
Mai sunt de notorietate autorii mesianici, care s-au pogorât printre muritorii de rând ca să „reinventeze sefeul”, scuipând cu scârbă pe toți ceilalți din fenomen, doar pentru a dispărea la fel de brusc cum au apărut. Ori grupuri care, în loc să-și vadă lungul nasului și să organizeze evenimente proprii așa cum doresc (ceea ce e un lucru normal și, aș spune, lăudabil), țin morțiș să-și asume o reprezentativitate națională pe care nu numai că nu o au, dar nici nu o dovedesc prin ceea ce fac. Sau reviste care, mereu, sunt „prima” dintr-un lung șir de „prime”, ca și cum , până la ele, pe-aici era doar deșert cu cactuși. Dar, hei, fiecare musai să aibă tichia lui de mărgăritar, că nimeni nu vrea să stea în rând cu ceilalți!
Un alt obicei este, uneori, legat de primul, iar alteori are o existență separată. Există persoane care, indiferent ce face altcineva, vor comenta cu superioritate că ei au făcut-o deja. Ca și cum orice lucru trebuie să se facă o singură dată în istoria omenirii, apoi să fie pus la arhivă cu consemnul never again. Respectivii vor avea grijă să batjocorească orice inițiative ulterioare ale altora, repetând periodic „e-he, pe când eu făceam deja asta, tu te jucai cu (bip) în nisip”. Ca și cum ei, la vremea lor, n-ar fi făcut ceva ce deja făcuseră alții (desigur, într-o formă ușor modificată, pentru că fiecare perioadă are specificul ei). Și vor mânji cu noroi orice altă inițiativă a altora, ba vor critica aspru anumite lucruri fiindcă sunt făcute în felul cutare, doar pentru ca, atunci când vine vremea să le facă ei, să aplice exact aceleași criterii criticate anterior. Atâta doar că, acum, ele sunt justificate, pentru că sunt făcute de ei. Clar! Bine, mai sunt și unii care nu fac chiar nimic, decât să se bage-n seamă semnalizând continuu că „nimeni n-a făcut cutare sau cutare lucru, of, ce oameni, și se mai dau mari sefiști!” Dar nu vor pune mâna să facă ei, doamne ferește! Păi, ce, n-au altceva mai bun de (ne)făcut?
În fine, un alt obicei pe care-l văd tot mai frecvent este publicarea unor cărți SF la care atât scriitorul, cât și editorul se dau de ceasul morții să convingă lumea că nu sunt SF, de parcă eticheta asta ar fi un blestem. Și preferă să dea denumiri pompoase genului căruia îi aparține volumul respectiv, uneori realizând asocieri hilare de termeni, numai ca nu cumva să pună cineva acea piază-rea de acronim. La polul opus se află etichetarea drept SF a unor texte cel mult fantastice, ori din zone care sunt asociate genului, deși ele sunt mai curând la frontiera dintre acesta și mainstream (mă refer aici la utopii, distopii și scenarii post-apocaliptice, acestea din urmă fiind doar o resetare a evoluției la un stadiu unde autorul nu are nevoie să facă nimic SF, ci doar să scrie o poveste de aventuri).
Personal, chestiunile prezentate mai sus mă amuză, deoarece mi se pare că arată ori niște persoane cu un orgoliu exacerbat, ori persoane cu o stimă de sine extrem de scăzută, ori oameni care încă n-au reușit să iasă din teribilismul adolescentin. Așa că prefer să râd ca prostu’, uitându-mă la țircus.. Nu pot decât să sper că, odată cu vârsta, va veni și înțelepciunea să le ignor.
