Nu de puține ori într-o discuție, de regulă cu oameni trecuți de o anumită vârstă (dar nu obligatoriu), se ajunge la oftaturi însoțite de clătinări de cap și acel „nu știu încotro se îndreaptă lumea, dar…” sau „cum a fost până acum a mai fost, dar ce-i azi… eu zic că nu mai ține mult așa” sau pur și simplu „vine sfârșitul, ascultă la mine”. Sau alte variațiuni pe temă. Ceva din noi ar vrea să ridice o obiecție discretă – „hai că n-o fi chiar așa rău” – dar acea finalitate tragică (în sens antic) parcă ne oprește, parcă vrea să ne facă părtași la un autentic moment de profeție apocaliptică. Simțim și un scurt fior pe șira spinării: cum ar fi dacă? Fiecare generație a cunoscut isterii apocaliptice, iar dacă 2012 nu a onorat puhoiul de profeții maiașo-nostradamice, 2020 pare să-și ia revanșa, sau să ofere măcar un dram de satisfacție nemulțumiților că lucrurile, în loc să sfârșească într-un spectacol grandios al distrugerii totale, par să meargă (potrivit tuturor studiilor și statisticilor relevante) încet dar sigur spre mai bine.
Trecând peste erupțiile eshatologice de bazar, precum cele amintite mai sus, și eternele preocupări apocaliptice ale anumitor culte religioase, fiecare generație a cunoscut într-adevăr o angoasă centrală, în jurul căruia își construiește întreaga mitologie eshatologică. Dacă perioada Războiului Rece a fost dominată de anxietățile războiului atomic, generația actuală trăiește fără îndoială sub semnul apocalipsei verzi, adică a temerilor că acțiunile distructive întreprinse de om asupra mediului se vor răsfrânge în chip devastator asupra rasei umane și, de altfel, a întregii biosfere. Poster-childul acestei generații este fără îndoială Greta Thunberg, flancată de o pleiadă de actori hollywoodieni implicați în mișcarea ecologistă.
În acest eseu voi arăta că anxietățile apocaliptice curente (și de altfel din toate timpurile) nu doar că sunt firești, dar sunt și necesare în dezvoltarea conștiinței umane și până la urmă pentru supraviețuirea speciei, dar… până la un punct: fără aportul rațiunii, al științei, al experților, aceste anxietăți generează reacții iraționale care în loc să le amelioreze lucrurile, le înrăutățesc. Iar când vine vorba despre ecologie, după cum vom vedea, în centrul răspunsului rațional și științific la criza apocaliptică se află adesea literatura science-fiction.
Peter Breugel – Triumful Morții, 1562
1. Eshatologia – motorul progresului și al modernității
Distinsul profesor de istorie Arthur H. Williamson de la Universitatea din California, propune o teză interesantă. Potrivit acesteia, eshatologia (apocalips și profeții) nu este nici pe departe o deviație fantasmagorică a proiectului modern, suspendată undeva între antichitate și modernitate, ci însăși motorul care a propulsat cu precădere civilizația occidentală spre modernitate – epoca democrației și a libertăților civile, a economiei capitaliste, a triumfului științei. Pe cât de îndrăzneață pare ipoteza, pe-atât de elegante sunt explicațiile, ce pun în miezul chestiunii anxietatea (așa cum Harold Bloom pune anxietatea în centrul creativității literare, prin raportare la iluștrii predecesori pe care tu, scriitorule, te temi că nu-i vei întrece vreodată).
Deși multe clișee despre „întunecatul” Ev Mediu au fost spulberate de Școala Analelor și alte revizuiri istorice binevenite, un lucru e de netăgăduit: întreaga societate în Evul Mediu era structurată pe modelul scalae naturae, acea ierarhie fixă, de presupusă sorginte divină și inspirație platoniană, care ordona întreaga creație a lui Dumnezeu pe o scară imuabilă, având în vârf Biserica și puterea laică (clericii și nobilii războinici), urmate de marea categorie a oamenilor de rând (cei ce muncesc, talpa cum ar veni) și trecând mai apoi prin toate regnurile, încheind cu cel mineral. Această structură rigidă și auto-suficientă nu avea capacitatea de a genera noi forme politice și nici nu putea valorifica un potențial genetic vast, constând din aproape toată populația (95%) occidentului.
Diego Valdes, Rhetorica Christiana (Perugia, 1579) – Scalae Naturae
Gândirea apocaliptică a generat, acolo unde au existat oameni capabili și instituții care să-i susțină, nu resemnarea și fatalismul cu care poate fi asociată, ci o efervescență zbuciumată care a produs salturi în evoluția umanității. Mai înainte de toate, a făcut tranziția în conștiința umană de la timpul ciclic, anistoric, la timpul istoric și iminența sfârșitului acestuia, sfârșit ce trebuie fie întâmpinat cum se cuvine, fie grăbit prin strădaniile noastre. Williamson numește această schimbare paradigmatică „vasta temporalizare a conștiinței umane”. Ea își are originile atât în mișcările apocaliptic-milenariste ale Evului Mediu Târziu, dar mai ales în Reforma din secolul XVI, avândul în centru pe Martin Luther. Odată cu Luther, instituția Bisericii Catolice (care abandonase cu trecerea veacurilor orice formă de milenarism-apocaliptic) își pierde rolul de intermediar ad-perpetuum al mântuirii. Mai mult, Antihristul care se ridică în calea mântuirii dreptcredincioșilor devine, în accepțiunea protestanților, însăși instituția bisericii. Astfel, mântuirea devenea un proces istoric (explorez mai în detaliu ideea identității Antihristului de-a lungul veacurilor în eseul: Ispita conspirației – demonizări, țapi ispășitori și anxietăți populare, atunci și acum).
Aceste schimbări la nivel teologic au avut un puternic impact asupra personalității individului, care devenea la rândul ei un fenomen istoric. Cu alte cuvinte, personalitatea nu mai e fixă, ci un proces dinamic, la care individul reflectează, având o serie de trepte de atins, într-o evoluție liniară, în timp – este banala „dezvoltare personală”, al cărei impact novator la acea dată e trecut cu vederea astăzi. Treptele de-atunci vizau mântuirea, deci un plan metafizic. Treptele de azi vizează o perfecționare constantă, atât profesional cât și „moral” (semințele activismului politic). Nu întâmplător, primele jurnale intime apar în secolul XVI (și nu mai repede). Tot în această perioadă (și nu mai repede) apar primele ceasuri mecanice. Timpul devine o valoare esențială în conștiința europeană la finele Evului Mediu, iar viața individului (și a societății per ansamblu) capătă un pronunțat sens istoric, temporal, ducând la nașterea ideilor umanismului.
Această tranziție a sădit semințele modernității și a dinamizat relația dintre individ și „timpurile” în care trăia, făcându-l să devină tot mai implicat și mai preocupat nu doar de soarta sa, ci de soarta umanității ca întreg. De aici rezultă ceea ce Williamson numește „cetățenie apocaliptică”, în care cetățeanul devine, sau își asumă rolul sfântului (viri spirituales) de care vorbea Joachim din Fiore. Ideea care avea să străbată Renașterea până în plină modernitate este cea a republicii ca platformă pentru înfăptuirea de fapte bune, a omului care întâmpină Sfârșitul Zilelor în postură de cetățean. Revoluția Engleză și ulterior cea Americană sunt moștenitoarele Reformei, ale puritanismului englez și ale gândirii apocaliptice care au precipitat schimbările la nivel de paradigmă în Evul Mediu occidental. Mentalitățile au creat instituțiile, iar instituțiile (după cum o spun marii istorici contemporani, dintre care îi amintesc pe Niall Ferguson și pe Yuval Noah Harari) au creat Occidentul modern, cu superioritatea sa de necontestat în materie de organizare economică, etica muncii, medicină, drepturi de proprietate și nu în ultimul rând, știință.
După cum vom vedea, un alt moștenitor al gândirii profetic-apocaliptice este mișcarea ecologistă, desprinsă din trunchiul mai larg al angoaselor nucleare din perioada Războiului Rece, având ca profeți nu figuri religioase precum Luther, Savonarola sau Calvin, ci oameni de știință, scriitori SF și trupe de rock progresiv.
2. Ciuperci atomice, spori radioactivi
Literatura SF de factură ecologistă e strâns legată de ideea apocalipsei, și „explodează” la finalul anilor ’60, odată cu apariția curentului ecologist. Ea se dezvoltă pe fondul unei tranziții de la spaimele eshatologice pricinuite de „iminenta” distrugere a umanității într-un posibil război nuclear – o concluzie a Războiului Rece – la o sinucidere mai lentă, prin acțiunile noastre nocive asupra mediului înconjurător (biosferei). Cele mai reprezentative scrieri ale nișei nuclear-apocaliptice sunt probabil A Canticle for Leibowitz a lui Walter Miller Jr. și On the Beach (1957) a scriitorului australian lui Nevile Shute.
Dacă în romanul lui Miller Jr. avem o ciclicitate a distrugerii și refacerii civilizației umane, punctată de perioade de tranziție de tip Ev Mediu Întunecat, în On the Beach, viziunea e chiar mai sumbră – umanitatea a fost rasă complet din emisfera nordică: cei care nu au fost omorâți de explozii au murit la scurtă vreme de pe urma radiațiilor. Australia pare să fi scăpat de flagelul nuclear, dar e doar o sentință amânată, nu revocată: în scurt timp, norul radioactiv va ajunge în sud, astfel că în puținele luni rămase oamenilor pe Pământ, fiecare își petrece sfârșitul lumii cum știe mai bine: unii neagă cu totul iminența sfârșitului, alții se refugiază în alcoolism sau în activități ce le pun viața în primejdie (gândind că o moarte bruscă și „neobișnuită” e preferabilă unui cancer chinuitor provocat de radiații). De remarcat că nimeni nu construiește adăposturi anti-radiații: oamenii din romanul lui Shute au înțeles și s-au resemnat cu ideea că e prea târziu. Din scrierea lui Shute răzbat un pesimism și o amărăciune ce i-au tulburat profund pe cititorii contemporani, dar și expresia unui fatalism împotriva căruia generația următoare de scriitori SF (și nu numai) va lansa nenumărate avertismente și va închipui soluții dintre cele mai temerare: „e prea târziu”. E ca o mantră: „e prea târziu”.
Un studiu mai detaliat al literaturii autodistrugerii puteți citi în articolul Krakatit – sau cum am învățat să mă îngrijorez și să nu iubesc bomba semnat de Cristian Vicol.
3. Angoase științifice și ecoul lor în literatura SF
Un reper/manifest/semnal de alarmă important în acest sens e studiul Silent Spring (1962) al cercetătoarei Rachel Carson, ce documentează un posibil dezastru ecologic cauzat de folosirea fără discernământ a pesticidelor. Preocuparea nu doar pentru soarta umanității ci și pentru cea a mediului înconjurător în cazul unui război atomic sau al altor calamități antropice prinde tot mai mult contur. Astfel, prima lucrare care atrage atenția asupra principalelor probleme ecologice ale planetei, precum despăduririle masive sau lipsa de oxigen, este Doomsday Book a lui Gordon Rattray Taylor, publicată în 1970. În a sa Force du vivant (1979), autorul francez Jean Dorst închipuie decăderea civilizației occidentale ca urmare a nesocotirii primejdiilor de ordin ecologic, eroare de care se fac vinovați și strămoșii noștri. Primul roman care pune accentul pe degradarea și criza ecologică a întregii biosfere este The Fate of Earth (1980) a lui Jonathan Shell. Încă se simte prezența anxietăților atomice, dar accentul cade pe dispariția animalelor, poluare și reducerea stratului de ozon. Tot în această perioadă, Carl Sagan și Richard Turco propun conceptul de „iarnă nucleară”. Concomitent, cercetătorii sovietici încep să vorbească de încălzire globală și topirea calotelor glaciare. Însă temerile vehiculate în mediul științific își găsesc mai degrabă răspuns în literatura SF decât în programe guvernamentale.
Probabil primul roman science-fiction care pune în prim-plan teme ecologice de anvergură planetară, cu siguranță avant la letre, e Dune (1965) al lui Frank Herbert. În centrul confruntărilor politice, economice și religioase ale romanului se află planeta Arrakis cu al său ecosistem deopotrivă ostil și îmbietor (datorită mirodeniei geriatrice). De aici se naște dilema fremenilor: terraformarea planetei pentru a crea un mediu mai prielnic vieții umane, cu apă în abundență și vegetație bogată, riscă să provoace extincția viermelui de nisip, singurul „producător” din univers al neprețuitei mirodenii. E agonizanta dilemă a umanității în secolul XXI privind resursele naturale: utilizarea lor pe termen scurt în beneficiul tuturor sau valorificarea limitată, pentru a le prezerva pentru posteritate. Herbert va dezvolta temele ecologiste în seria Destination Void, la care voi reveni puțin mai încolo.
Richard G. Martin – Desert Warm
Dune avea să-și găsească ecoul (și totodată un posibil răspuns) peste două decenii în romanul lui Joan Slonczewski, A Door into Ocean (1986), în care problema principală nu e absența apei, ci a uscatului (prefigurare a unei apocalipse diluviene, provocate de topirea calotelor glaciare). Ecosistemul planetei-ocean Shora e prezentat în toată bogăția sa, de la microorganisme simbiotice la prădătorii de prim rang. Gradul de detaliu cu care este descris ecosistemul shoran (prin comparație cu Dune) reflectă schimbările la nivel de mentalitate survenite în cei douăzeci de ani care despart cele două romane. Publicul cititor pare mult mai interesat de ecosisteme fictive. În A Door… apare din nou dilema terraformării și a intervenției antropice asupra mediului înconjurător: înlăturarea monstruoșilor înghițitori marini, prădătorii alfa ai oceanului, afectează pe sistem domino întreg lanțul trofic. În aparență, indigenii shoreni refuză orice intervenție asupra mediului, preferând mai degrabă să se lase mâncați de prădători, însă în realitate, aceștia stăpânesc cunoștințe avansate de genetică și controlează dezvoltarea faunei pe planetă. Rolul lor e, deci ambiguu, iar dilema oferită de roman – actuală și astăzi: ajungând la acest grad avansat de înțelegere și manipulare a mediului înconjurător, mai putem fi vreodată neutri (pasivi) în raport cu natura?
biodiversitate pe Shora
(dacă ai ajuns până aici și interesul ți-a fost stârnit, citește partea a II-a a eseului, care va apărea în curând, în care se vorbește despre ecologismul rockului progresiv al anilor ’70, încercarea scriitorilor SF de a eleva conștiința umană în raport cu mediul, dar și despre vești îmbucurătoare din zona științei, cum că n-ar fi dracul așa negru, plasticul atât de nebiodegradabil și dioxidul de carbon atât de meschin, semn că apocalipsul se amână din nou)
Bibliografie
- Boia, Lucian: Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008
- Herbert, Frank; Ransom, Bill: Destination Void: The Jesus Incident
- Herbert, Frank: Dune, Harper, 1965
- Lem, Stanislav: Solaris, Ed. Dacia, Cluj, 1974
- Miller Jr., Walter – A Canticle for Leibowitz, Gateway, 1959
- Slonczewski, Joan: A Door into Ocean, 1986
- Slonczewski, Joan; Levy, Michael: Science fiction and the life sciences, Cambridge University Press, 2003
- Williamson, Arthur H: Apocalypse Now Apocalypse Then – Prophecy, The Creation of The Modern World, Praeger, (2008)
- Wilson, Charles Robert: Turbion, Ed. Nemira, Bucureşti, 2008
- Shellenberger, Michael: Apocalypse Never: Why Environmental Alarmism Hurts Us All, Harper, 2019
