Protagoniștii
Orwell și Stalin au avut o relație complicată. (Orice relație cu Stalin era complicată). O relație la distanță, ce-i drept, dar când dorea, Stalin își făcea puternic simțită prezența, chiar și de la mii de kilometri depărtare.
Orwell și Stalin: el, tânăr jurnalist și scriitor, pe numele adevărat Eric Arthur Blair, ochi vii, pătrunzători, aventuros, însă bolnăvicios pe tot parcursul vieții. El (celălalt el), pe numele adevărat Iosif Vissarionovici Djugașvili, după unii dictator paranoic, ahtiat de putere, sadic, cu ochi mici și vicleni, ciupit de vărsat, cu un braț veștejit, după alții, geniu al umanității, părinte al popoarelor, mare arhitect al comunismului, generalisim, lumina de la răsărit și drag părinte, și alintat de omologii lui occidentali „unchiul Joe”. Om de oțel – sănătate de fier. Amândoi fumători înrăiți. Și băutori moderați. El loial coroanei britanice, luptător pentru adevăr. El, loial nimănui (nici monarhiei, dar nici tovarășilor), un maestru al disimulării și minciunilor, uneori șoptite prin încăperi obscure, ambasade și cafenele occidentale, prin redacții, alteori trâmbițate prin ziare, zbierate în procese regizate, consfințite cu un glonț în ceafă.
(GERMANY OUT) *25.06.1903-21.01.1950+Schriftsteller, GrossbritannienPorträt vor einem Mikrofon der BBC (Photo by ullstein bild/ullstein bild via Getty Images)
Îi lega o reală afinitate pentru cauza socialistă. Îi deosebea practica. De fapt, de-aici a survenit și divorțul, pentru că, pentru socialiștii pur-sânge, care, în naivitatea lor, văzuseră în Rusia Sovietică un reper aievea al eliberării de sub jugul capitalist, Lenin și mai ales Stalin au deformat în chip grotesc idealurile stângii, instaurându-se, împreună cu aparatul de partid pe care-l controlau cu ajutorul poliției secrete, ca o clasă parazitară peste cei pe care ar fi trebuit să-i dezrobească.
Idioți utili și tovarăși de drum
Desigur, nu toți vedeau lucrurile astfel în Vest. Idioți utili au fost mereu, iar cei care au proslăvit atunci realizările epocii staliniste par să-i întreacă pe toți în orbire. Culmea, mulți dintre ei nu erau orbi la crimele și ororile regimului comunist, dar preferau să dea vina pe factori externi, precum „greaua moștenire a țarismului” sau ostilitatea vestului „capitalist”, sau dimpotrivă, le considerau o urmare inevitabilă a încercărilor de-a construi o societate cu totul nouă. (O anecdotă spune că într-o vizită în Uniunea Sovietică, celebra scriitoare și activistă anarhistă, Emma Goldman, văzând atâta suferință și vărsare de sânge, l-ar fi întrebat pe Lenin dacă prețul Revoluției nu e prea mare. „Nu poți face o omletă fără să spargi niște ouă”, a explicat ilustrul Vladimir Ilici. „Tovarășe”, a venit replica, „văd cojile, dar nu văd omleta”).
Un astfel de mariaj nefericit cu socialismul de tip sovietic l-a avut Arthur Koestler, care a trăit un an în URSS și care descrie în autobiografia sa procesul prin care atât membrii de partid cât și simpatizanții comunismului puteau să treacă cu vederea lipsurile și teroarea în care trăiau supușii dictaturii staliniste:
Am învățat să clasific automat tot ceea ce mă șoca în „greaua moștenire” și tot ceea ce-mi plăcea în „germenii viitorului”. Cu ajutorul acestei aparat de sortare, încă era cu putință pentru un vestic în 1932 să trăiască în Rusia și să rămână comunist.
Cei mai utili dintre idioți erau însă simpatizanții neafiliați vreunui partid politic de stânga, și dintre aceștia erau mulți în nordul Europei și în SUA. Rămân înscrise cu litere de aur în cartea orbirii vorbele jurnalistului american Lincoln Steffens, care spunea în 1919, referindu-se la Uniunea Sovietică: „Am văzut viitorul și funcționează”. Se pare că le-a scris în tren, înainte să ajungă în URSS. După vizită, a rămas convins că Uniunea Sovietică va salva lumea, dar a mărturisit că „n-aș vrea să trăiesc acolo”. Accepta și el, desigur, că mariajul cu Lenin sau Stalin funcționează mai bine de la distanță, și prefera prezentul burghez unui viitor volatil de funcțional.
Reputații intelectuali Sidney și Beatrice Webb, membri ai societății fabiene din care mai făceau parte și George Bernard Shaw sau H.G. Well , s-au îndrăgostit pur și simplu de Rusia lui Stalin și au închinat nenumărate panegirice „noii civilizații sovietice”, toate trecute prin filtrul ambasadei URSS, desigur. Influența lor și a altora ca ei a fost din păcate mare în Vest, care, văzând în fascism principala primejdie, era gata să înghită gogoșile acestor idioți utili.
Aceste cuvinte ne dor – sensibilitatea lui Stalin la criticile din Vest
Un alt mariaj celebru, sfârșit printr-un divorț cu scântei, a fost cel al scriitorului francez André Gide, care și-a declarat dragostea și admirația față de Uniunea Sovietică, însă, invitat în casa miresei sale sovietice, a făcut imprudența de a arunca câte-un ochi sub covor și prin dulapuri. Ce-a văzut l-a șocat: luxul de care se bucura el și toți cei din imediata vecinătate, o potemkiniadă pe rază scurtă, contrasta izbitor cu sărăcia cenușie a sovieticilor de rând, care formau cozi lungi în fața magazinelor. Asta, precum și inerția, ignoranța și conformismul maselor, produsele de calitate îndoielnică, degradarea culturii și a artei, l-au cam supărat pe Gide, care și-a permis să fie critic, fără să se dezică de idealurile sale de stânga. Dar era prea târziu. Clanul dezonoratei mirese s-a și pus cu tunul pe el, acuzându-l de superficialitate, judecăți pripite, iar mai apoi stigmatizându-l ca Iudă și agent fascist. Cam asta a fost soarta tuturor intelighenților care au scris în termeni critici despre Uniunea Sovietică.
André Gide
Poate părea ciudat, dar omul care întreba sardonic câte divizii poate alinia Vaticanul era nespus de sensibil la criticile venite din Occident (motive fiind mai multe). Dovadă reacția liderului suprem în cazul marinarilor de pe distrugătorul eșuat pe coasta Suediei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aceștia au trăit liber și bine-mersi pe perioada războiului în Suedia, și s-au întors la maica Rusie în 1945. Văzuseră însă prea multă libertate și bunăstare, și pentru crima aceasta fuseseră azvârliți în lagăre. Dar cum-necum, presa din Suedia a aflat despre asta și a făcut mare tărăboi, așa că generalisimul a dat dispoziție să fie scoși din închisori, îmbrăcați, spălați și hrăniți bine, apoi a organizat o conferință de presă cu jurnaliștii suedezi, la care marinarii cu pricina au fost prezenți și au zâmbit frumos. Aparențele fuseseră salvate. „Fake newsul” – dezmințit. Imediat după conferință au fost trimiși la loc în lagăr.
Toate aceste informații sunt necesare pentru a înțelege contextul volatil în care trăia și scria George Orwell.
Spania 1937 – Unde destinele lui Orwell se împletesc cu ale Părintelui Popoarelor
Decembrie 1936. Începe războiul civil. Franco sprijinit de Hitler și Mussolini încearcă să pună mâna pe putere, iar voluntari cu vederi de stânga de pe tot cuprinsul continentului pleacă în Spania să împiedice lovitura de stat fascistă. Spre deosebire de mulți alți intelectuali ai generației sale, Orwell nu s-a mulțumit doar să scrie, astfel că se alătură mișcării în Barcelona, mai precis unui grup de socialiști independenți – Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă, sau PMUM. Grație multelor sale calități, devine unul dintre liderii grupului („dacă am avea o sută ca el, am câștiga războiul” declara un comandant al forțelor anti-fasciste).
(Orwell, cu un cap – chiar două – deasupra tuturor)
Însă grupul nu era aliniat la politica Moscovei, care era principalul furnizor de arme pentru antifasciști. Iar Stalin nu accepta coexistența a două direcții socialiste. Drept urmare, au început zvonurile, întâi șoptite, apoi tot mai puternice: PMUM e plin de trădători. Mai mult, e „a cincea coloană a lui Franco”. Au apărut postere defăimătoare, s-au iscat conflicte violente între PMUM și grupurile aliniate Moscovei, totul culminând cu capturarea, torturarea și uciderea liderului mișcării, Andres Nin, de către agenții sovietici. Numele lui Orwell și al soției sale, Eileen, care-l însoțise în Spania cu același dor de luptă, figurau pe listele NKVD-ului, fiind stigmatizați ca „troțkiști” și acuzați de spionaj și înaltă trădare. Șansa-neșansa face ca Orwell să fi fost împușcat în gât. A supraviețuit, s-a refăcut, dar a decis să se întoarcă în Anglia alături de Eileen, cei doi scăpând ca prin urechile acului de călăii lui Stalin, cu acte false, după câteva zile petrecute pe străzi, ca niște vagabonzi, pentru a nu fi prinși.
Omagiu Cataloniei: piața de carte și Fratele cel Mare
Întors în Anglia, Orwell își dedică următorii doi ani unui roman ce descrie experiența lui din timpul Războiului Civil Spaniol. Însă mâna lungă a generalisimului l-a ajuns pe insulă, unde agenții sovietici au început o campanie de discreditare a scriitorului prin oficiosul de partid Daily Worker. Acuza principală? Imaginați-vă o burtieră de tip România TV: [Orwell aruncă bomba: „Muncitorii put!”]. În realitate, Orwell scrisese că „cei din clasa de mijloc sunt crescuți cu preconcepția că muncitorii put, un lucru ușor de observat și documentat. E o minciună nerușinată, îndreptată spre cei care nu m-au citit niciodată, menită a-mi pune eticheta de snob”. Se dorea firește discreditarea lui ca martor ocular al evenimentelor din Spania, înainte chiar ca mărturiile lui să fie publicate. Era un prim semnal de alarmă.
Victor Gollancz, vechiul său editor și un om cu puternice convingeri de stânga, a refuzat publicarea Omagiului Cataloniei, strict pe criterii politice. Nu era pentru prima oară când Orwell întâmpina dificultăți de acest fel. Era prea mic pentru a se putea bate cu editurile și cu autorii consacrați. Aceste experiențe l-au făcut să caracterizeze piața de carte din Anglia drept o escrocherie financiară, ce dădea câștig de cauză cărților promovate intens, indiferent de valoarea lor, și exercita o influență nefastă asupra criticilor care scriau recenzii în marile ziare de duminică. Astfel, editurile care investeau mari sume de bani în promovarea autorilor (evident, în ziare) se bucurau de recenzii favorabile din partea criticilor. Orwell declara în 1938: „Când mă gândesc la ce înseamnă, etic vorbind, piața de carte în Anglia, mă întreb de ce nu mergem până la capăt și organizăm totul ca o afacere în stil american”, cu alte cuvinte, în stil mafiot, ca niște gangsteri.
Cartea s-a vândut în doar 700 de exemplare. Puțini oameni erau interesați la acea dată să afle cum Stalin și ciracii săi deturnaseră revoluția antifascistă. Dar fiascoul literar pregătea ceva mai important, căci în Spania, Orwell cunoscuse chipul terorii staliniste, oglindit și în cel al soției sale, înainte de fuga lor. A înțeles atunci să scrie nu doar despre experiența războiului, ci și despre viața trăită în teroare, când om trădează pe om, când orice gest impropriu e taxat și când deasupra tuturor planează o forță nevăzută, dar palpabilă, îndepărtată și totuși prezentă, care trage toate sforile. Stalin, aflat la mii de kilometri depărtare, controlase strâns cursul evenimentelor prin agenții săi, semănând neîncredere și discordie, decapitând mișcări și luptând adesea împotriva celor care apărau cauza socialistă… însă niciodată la vedere. De cele mai multe ori, Stalin era un poster, sau o poză în ziar. Dar avea ochi pretutindeni. Nimic nu scăpa vigilenței sale. Astfel a luat naștere Fratele cel Mare.
Iosif Vissarionovici Djugașvili
Napoleon caută lumina tiparului
Războiul mistuia Europa de câțiva ani deja, dar relația tensionată cu Fratele cel Mare l-a făcut pe Orwell să-și pună talentul satiric nu în slujba luptei cu nazismul, ci cu stalinismul. În 1944, când a terminat Ferma animalelor, era un glas singuratic. Desigur, fabula ridiculizează orice porniri dictatoriale, însă accentul era pus pe deturnarea de către o clică de parveniți a idealurilor socialiste, a egalității universale, prin celebrul (astăzi) slogan: „toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele.” Ridiculizându-l pe dictatorul sovietic prin figura porcului Napoleon, Orwell îi demitiza pe generalisim, lovind în cultul personalității care se insinuase subtil în vremea războiului în toate democrațiile occidentale.
Cum era de așteptat, puțini au fost dornici să sprijine o astfel de poziție în momentul triumfului sovietic în fața Wermachtului. Peste douăsprezece edituri l-au refuzat, pe motiv că materialul era prea controversat. O editură americană pare să fi ratat complet substratul alegoric al cărții, respingând-o din rațiuni estetice: „cititorii americani”, scria editorul, „nu gustă poveștile cu animale.”
În Anglia, situația a dobândit o notă mai tragică. Orwell a apelat la T.S. Elliot, sperând să publice cu sprijinul marelui poet modernist la Faber & Faber, dar când Elliot a înțeles „riscurile” la care s-ar fi supus, i-a trimis un răspuns aiuritor, spunând că animalele ar duce-o mai bine dacă ar fi conduse de „porci mai preocupați de binele obștesc”. Lovitura de grație a venit însă din partea fostului său editor, Victor Gollancz, care nu doar că a refuzat publicarea Fermei, dar cu șoapte bine ticluite i-a descurajat și pe ceilalți editori britanici să facă acest lucru. Gollancz era un susținător înflăcărat al Uniunii Sovietice și nădăjduia să-l descurajeze inclusiv pe Orwell de la a publica vreodată cartea.
Șoaptele au continuat să circule. Jonathan Cape, un editor reputat și respectat, a fost sfătuit de un înalt demnitar din Ministerul Inforamțiilor (anonim la acea dată) să refuze publicarea cărții, pe motiv că ar naște controverse prea mari. Aflând de această discuție, Orwell rostește fraza ce descrie poate cel mai bine raportul intelectualității vestice (de stânga, dar nu numai) cu Moscova. „La circ, câinii sar când dresorul pocnește din bici, dar câinii bine dresați fac tumbe și fără amenințarea biciului”. Decenii mai târziu s-a dovedit că demnitarul în cauză fusese agent sovietic.
Colac peste Luftwaffe, casa lui Orwell este lovită în urma unui raid aerian. Din fericire, Orwell nu era în casă în acel moment, însă manuscrisul Fermei aproape că este pierdut printre dărâmături. Se părea că ambii dictatori se străduiau să-l țină pe Napoleon și pe tovarășii săi patrupezi departe de lumina tiparului. Drama capătă proporții și mai mari când Eileen moare în urma unei intervenții chirurgicale tardive. Neavând nici suficienți bani, nici promisiunea unui succes literar al soțului ei (a cărui carieră părea să se fi afundat cu totul), Eileen a amânat prea mult operația, dorind să economisească… 50 de lire. A lăsat în urmă un copil de un an.
Ferma animalelor a fost publicată de-abia la jumătatea lui 1945, de Frederic Warburg, când opinia publică se întorcea încetul cu încetul împotriva dictatorului sovietic. Șoaptele lui Victor Gollancz și ale tuturor agenților sovietici și idioților utili din Anglia izbutiseră să întârzie apariția cărții cu aproape doi ani.
Ferma Animalelor – prima ediție
Post-scriptum vesel-trist
Ferma animalelor a avut un succes uriaș, fiind cea mai bine vândută carte a autorului după 1984 și una dintre cele mai bine vândute cărți din a doua jumătate a secolului XX. Cuvântul și gândirea liberă au triumfat în fața cenzurii. Un amănunt delicios ce depune mărturie pentru forța descriptivă a cărții e că în anii ’50, CIA-ul a trimis milioane de baloane de care erau legate exemplare ale Fermei Animalelor în câteva țări din fostul bloc sovietic (în special Polonia, Cehoslovacia și Ungaria). În egală măsură delicios e că forțele aeriene ale respectivelor țări s-au străduit să doboare baloanele. Iată că și scripta volant uneori.
Avertismentul e cât se poate de limpede: nu puneți botul (să păstrăm elemente de fabulă) la cei care vă promit marea cu sarea într-un viitor îndepărtat, cerând sacrificii uriașe acum. Mai ușor cu militantismul și cu toate –ismele care au făcut ravagii în secolul XX. Țările în care oamenii nu se iau atât de în serios nu riscă să-și pună dictatori în cap (un bun exemplu este chiar Anglia lui Orwell). Râsul poate ucide, după cum vedem în Numele Trandafirului, cu a doua Poetică aristoteliană, dar râsul ucide nu doar autori, sau luptători pentru libertate, ci și monștri.
Mai presus de toate însă, istoria lui Orwell și a acestei cărți dovedesc un lucru: că a existat o vreme când cărțile contau. Într-atât de mult, încât intrau în vizorul mai-marilor lumii: unii încercau să le distrugă și să-i discrediteze pe autori, alții să stârnească revoluții cu ajutorul lor.
Mai există astăzi cărți care să suscite atâta interes?
Bibliografie
- Alexandr Soljenițân; Arhipelagul Gulag, 1973 (2012)
- Arthur Koestler: The Invisible Writing,1954
- Dennis Dalton: Classical and Modern Political Theory, 1991
- George Orwell: Animal Farm, Omagiu Cataloniei, 1984
- Michael Sheldan: The World of George Orwell, 2010
- Richard Pipes: Communism, a History, 1994 (2003)
