România contrafactuală a lui Cornel Robu
În contextul contribuţiilor critice privind ficţiunea speculativă românească (fantasy, fantastic, science‑fiction, utopie/ distopie, istorii contrafactuale şi altele), Cornel Robu are un rol de frunte. Merită amintite aici şi realizările unor teoreticieni ai genului, deoarece reuşitele lor au marcat profund demersurile critice de la noi din ţară. Ne referim, desigur, la alţi patru seniori ai investigaţiei critice. Îi enumerăm în ordinea apariţiei editoriale şi nu într‑un top al valorii, deoarece realizările lor sunt deosebite, complementare şi la fel de importante. Primul este mereu actualul volum Literatura SF, publicat de Florin Manolescu, în 1980. Volume importante a realizat Ion Hobana, demersul critic în ficţiunea speculativă românească fiind continuat de Mircea Opriţă, autorul unor lucrări esenţiale privind anticipaţia, titulatură preferată pentru SF sau ficţiune speculativă. Studii importante despre imaginar, inclusiv la autori SF, a realizat şi Lucian Boia. Alături stau însă şi alte nume importante din generaţia mai tânără, dar aflată şi ea la momentul sintezelor necesare: Radu Pavel Gheo, Mircea Naidin, Bogdan Aldea, Michael Haulică, Cătălin Badea‑Gheracostea, Eugen Stancu, György Györfi‑Deák, Laurenţiu Nistorescu sau Florin Corneliu Pîtea. Li se alătură Lucian Ionică şi Antuza Genescu, ale căror studii esenţiale nu a fost strânse încă în volum.
Cornel Robu a încercat să debuteze editorial destul de timpuriu, însă fără succes. Ce s‑ar fi întâmplat dacă Editura Cartea Românească ar fi luat în serios propunerea făcută, în 1982, de Cornel Robu? Cu siguranţă, lucrurile ar fi stat şi mai bine în ceea ce priveşte diversitatea analizei critice în science‑fiction‑ul românesc. Aceasta deoarece teoreticianul clujean propunea spre publicare un volum despre autorii români ai genului, intitulat Sub semnul acoladei. O lua de la primele înfăptuiri anticipative pe tărâm autohton, însă autorii erau analizaţi în capitole separate, fiecare beneficiind de o atenţie ce semnala un început de investigaţie monografică. Volumul nu a apărut niciodată aşa cum l‑a gândit autorul. Acest lucru nu l‑a descurajat. Și‑a continuat cercetările, publicând atât în ţară, cât şi în străinătate, unde a ajuns în paginile celebrei reviste Foundation. Activitatea de după 1989 a continuat într-un ritm debordant, deşi Cornel Robu nu se bucura de o sănătate prea bună. Iar cărţile sale au început să iasă la lumină rând pe rând.
Aventuri în labirintul sintezei
Paradoxurile timpului în science‑fiction este cea mai importantă realizare a lui Cornel Robu, o cercetare de fineţe şi profunzime cum rar putem întâlni, nu doar în spaţiul critic românesc. Tema este una generoasă şi incitantă. Autorul este unul care a probat, cu alte ocazii, că demersurile sale analitice sunt temeinice, exhaustive, bine proporţionate şi documentate. La prima impresie contribuie, desigur, şi copertele stranii, dar adecvate subiectului, atrăgătoare, deoarece au reproduse picturi care îi aparţin lui Sergiu Nicola, bănăţeano‑germanul cu atâta talent, în mod cert, unul dintre artiştii plastici reprezentativi din science‑fiction, creator al unui stil elegant şi plin de originalitate. Ca autor al copertei (al copertelor, de fapt) figurează Anca Pintilie. Fiind vorba de teorie, în mod cert ne poate străbate un fior rece (nemărturisit!) legat de reţinerea noastră faţă de investigaţia aridă şi specioasă. Teama nu ne este îndreptăţită în acest caz, iar volumul se desfăşoară lin, într‑o lectură agreabilă.
Autorul, Cornel Robu, face parte dintr‑o şcoală, cea de la Cluj, care a dat teoreticieni şi istorici literari de renume, dacă ar fi să‑i amintim, fie şi în trecere, pe Adrian Marino, Mircea Zaciu, Ion Pop, Marian Papahagi sau Aurel Sasu. Cornel Robu are în comun cu aceştia aplecarea către studiul temeinic, analiza minuţioasă şi caracterul monografic al scrierilor lor. Și‑a îndreaptat însă atenţia către science‑fiction, gen literar destul de controversat, considerat când marginal, când paraliteratură de teoreticieni gravi şi serioşi, ce nu ezită să se pronunţe despre un gen ce nu pare a le fi la îndemână.
Volumul Paradoxurile timpului în science‑fiction s‑a născut oarecum accidental. Cornel Robu ne explică, în debutul cărţii, că, iniţial, era gândit ca un capitol la O cheie pentru science‑fiction. Fără voia – şi aproape fără ştirea – autorului, s‑a întâmplat ca, „odată ‘intrat pe rol’, succintul subcapitol avut iniţial în vedere a prins o dinamică proprie, autonomă, ‘s‑a umflat’ în pagini şi a luat asemenea proporţii încât n‑a mai ‘încăput’ între copertele, şi aşa suprasolicitate, ale volumului ‘de bază’, din care totuşi rămâne parte integrantă; am marcat însă acolo locul rămas gol, locul unde s‑ar cuveni intercalat, la o eventuală (şi binevoitoare) lectură, pentru că atât partea, cât şi întregul să‑şi păstreze coerenţa şi inteligibilitatea (scontate, cel puţin, dacă nu şi efectiv atinse). Cititorul îngăduitor este, aşadar, rugat să scuze disconfortul şi dislocarea, operând totodată re‑integrarea”. După cum se vede, un umor fin, uneori suav, cum se întâmplă în rândurile de mai sus, alteori completat cu ironia de‑a dreptul tăioasă, după cum se poate constata mai departe în opul în discuţie, străbat opera lui Cornel Robu. Iar atunci când se adaugă teme interesante şi abordări dezinhibate, cu multe elemente de noutate absolută, chiar şi cu informaţii bulversante rezultă că volumul în discuţie merită toată atenţia.
Timpul factual şi contrafactual
Cornel Robu ne vorbeşte în carte despre timp şi despre volutele sale aşa cum sunt prezentate în science‑fiction. Sunt, evident, mari provocări pentru orice minte cât de cât nobilată, având şi un farmec aparte. Există chiar un spectacol al lecturii, căci distinsul autor nu se limitează doar la domeniul literaturii de anticipaţie, ci face dese şi savuroase incursiuni în genuri conexe, chiar neliterare. Merită amintit aici excursul în publicistica pură, a faptelor socio‑politice din lumea de azi. Sunt întâmplări de istorie contrafactuală, de genul: „Ce s‑ar fi întâmplat dacă…”, la care istorici, analişti eseişti sau politicieni dau răspunsuri. Atunci când vorbeşte de paradoxul timpului vulnerabil, analizând cronoplastia şi ucronia, cercetătorul clujean formulează propriile sale întrebări de istorie contrafactuală, din care redăm câteva dintre ele, deoarece chiar au darul de a te pune pe gânduri: „Ce ar fi fost dacă, în vara anului 1941, Antonescu s‑ar fi oprit, cu armata română, la Nistru? Ce ar fi fost dacă, în vara lui 1943, corpul expediţionar anglo‑americano‑canadian, condus de generalul Dwight Eisenhower ar fi debarcat nu în Sicilia, ci în Balcani, variantă iniţial prevăzută într‑un plan strategic de rezervă? Ar mai fi murit, după 1948, şi capra vecinului sau poate ar fi supravieţuit şi a noastră? Ce ar fi fost dacă, în locul lui Gh. Gheorghiu Dej, ar fi ajuns prim‑secretar al PMR Lucreţiu Pătrăşcanu? În locul lui N. Ceauşescu, în 1965, I. Gh. Maurer? Ce ar fi fost dacă, în 1979, plenul congresului PCR s‑ar fi solidarizat cu Constantin Pârvulescu, debarcându‑l pe Ceauşescu şi oferindu‑i lui Gorbaciov, vreme de un deceniu, un alt omolog şi partener român, de exemplu pe Ion Iliescu?”
Şi cum, atunci când vorbim despre timp, despre paradoxurile sale, mai ales în science‑fiction, nu putem evita regulile (chiar principiile!) călătoriei temporale, merită amintit aici câteva idei din dodecalogul ce stă la baza unor astfel de demersuri. Pentru că a căutat Cornel Robu şi a găsit astfel de reglementări, surse bibliografice nu neapărat aplicabile doar în domeniul literar SF, ci şi în viaţa de zi cu zi. Se miră puţin autorul nostru din Cluj că aceste prevederi sunt chiar puse într‑o revistă americană academică (deci serioasă!) sub titlul Legile călătoriei în timp. Legea întâi stipulează: „Un călător în timp nu poate schimba istoria, întrucât acest act ar putea schimba prezentul”. Interesantă, sub aspectul libertăţii, al drepturilor persoanelor, este, desigur, legea şapte: „Un călător temporal poate vizita orice anumit timp de câte ori doreşte”. Apar însă şi limitările, deci călătoriile se fac după un regulament bine stabilit, căci Legea 11 spune că motivul curiozităţii nu este suficient pentru a străbate vremurile, ci trebuie unul temeinic (de cercetare, bănuim), iar Legea zece impune chiar o autorizare prealabilă: „Călătoria în timp trebuie autorizată de către o agenţie. Procedura va fi similară aceleia de obţinere a unui permis de conducere auto”. De ce nu a unui paşaport ori chiar a unei vize de intrare, aşa cum se întâmpla cu cetăţenii ţării noastre până de curând!?
Gemenii: un copil şi un moşneag
Fără îndoială, legile cu pricina sunt şi serioase, şi amuzante, deci încă un motiv pentru a citi cartea Paradoxurile timpului în science‑fiction, căci, în mod sigur, aduce o sumedenie de noutăţi, sistematizate de Cornel Robu ca la… carte, cu acribie, talent şi într‑o formă incitantă. Desigur, legile sunt făcute pentru a fi respectate, pentru a reglementa normele de convieţuire într‑o anumită societate, ţară ori comunitate. Ştim însă că publicul (da, devoratorul public) nu este interesat, în primul rând, de lucrurile normale, de viaţa tihnită, fără evenimente majore, ci de devianţi, de ilegalişti, de indivizii ce nesocotesc regulile şi ierarhiile. Şi nu pentru că ar vrea să facă la fel (cel puţin atunci când nu este vorba de lupta pentru dreptate, pentru repunerea în drepturi, în limitele convieţuirii fireşti). Există o curiozitate, chiar şi un interes general de a vedea reprimarea, de a constata că infractorii sunt pedepsiţi. Delincvenţii călătoriilor în timp, ilegaliştii cronopenali, aşa cum sesizează extrem de fin autorul nostru, nu se împiedică de considerente etice, umanitare sau civice, ci îşi văd de treaba lor. Sigur, literatura science‑fiction poate fi una de calitate şi cu respectarea legilor călătoriilor în timp. Dar parcă e mai incitant, mai uşor de urmărit aventurile unora ce forţează limitele şi canoanele, precum şi drama morală ce se poate naşte de aici, deoarece şi imperativele călătoriei în timp pot fi modificate sau, măcar, şlefuite.
Uneori, pare mai simplu să numim paradoxurile temporale identificate de cercetător drept teme ale literaturii science‑fiction (unele, desigur, teme ale artei, în general, particularizate în SF!). Iată, spre exemplu, paradoxul fraţilor gemeni, primul analizat de Cornel Robu. Întâlnim, de fapt, un efect al călătoriei spaţiale, devenită şi călătorie în timp: unul din fraţi trăieşte intens aventurile cosmice, însă timpul nu‑l afectează, pe când celălalt (individul martor!) încărunţeşte, iar diferenţa este una enormă. Uneori, reperul îl constituie soţia rămasă acasă, pe Terra (rămasă la cratiţă şi să se îngrijească de copii, deşi, în mod clar, la luptă în univers poate merge şi doamna, iar soţul să rămână la vatră, în concediu paternal, ca să nu existe discriminare!). La fel se întâmplă când vorbim de paradoxul (tema) dublurii, unde autorii au imaginat diferite întâlniri între personaje cu ele însele. Denumindu‑le „paradoxuri”, autorul reuşeşte să atragă atenţia asupra faptului că (totuşi!) aceste întâmplări nu sunt posibile în lumea noastră, în prezentul trăit de noi, acum şi aici. Deşi, desigur, sunt destui susţinători, posesori de dovezi chiar, capabili să jure că au călătorit în timp ori că, măcar, astfel de deplasări, măcar pentru obiecte, sunt posibile. Însă noi, obişnuiţii, prea puţin călătorii, nu avem firescul unor astfel de experienţe paradoxale. Le trăim, desigur, prin intermediul literaturii science‑fiction. Literatură care i‑a temele ca pe ceva de la sine înţeles, deci călătoria în timp nu numai că este posibilă, ci devine o banalitate.
Dublul (şi dublura) ca piază rea
Mai există şi alt un element definitoriu pentru paradoxurile temporale, indiferent cum le numim, aspect relevat de Cornel Robu. Mă refer la reacţia umană atunci când personajul se vede pus în situaţii extraordinare. Am amintit paradoxurile gemenilor şi al dublurii nu întâmplător. În primul caz, răspunsul este preluat de la un autor italian, Cesare Falessi, incluzându‑l chiar în definiţia paradoxului fraţilor gemeni: „Astfel, când geamănul spaţial se întoarce, chiar dacă a călătorit zeci de ani tereştri, este ca şi cum timpul s‑ar socoti, pentru el, în zile sau săptămâni; în schimb, pentru fratele rămas pe Terra au trecut, efectiv, zeci de ani şi se întâlnesc, unul tânăr, viguros, în floarea vârstei, celălalt bătrân, încovoiat, cu părul alb, şi totuşi sunt gemeni. Iată de ce un pilot stelar nu încearcă niciodată să‑şi vadă soţia sau, dacă o face, e numai din motive de curtoazie, dacă între timp, între o călătorie şi alta, ea nu a murit de bătrâneţe”.
Cu subtilitate, Cornel Robu ne lămureşte şi care este încărcătura psihică a eroilor angrenaţi în întâlniri paradoxale în timp cu dublura: „Acolo, însă, ne aşteaptă, enigmatică şi echivocă, rău‑prevestitoare dacă nu chiar ameninţătoare sau făţis ostilă, malefică, o fatidică ‘piază rea’: propria noastră dublură, propria noastră prezenţă fizică, alţi alter ego ai propriei noastre identităţi, întrupaţi în propriul nostru trup şi purtând pe umeri propriul nostru cap; iar prima reacţie (de ce oare?) este de‑a le întoarce imediat spatele, de‑a ne întoarce scurt pe călcâie şi a o rupe la fugă: o reacţie de oroare şi spaimă ca în faţa unui tabu pe pragul de a fi călcat”, ca, mai apoi, autorul să concluzioneze, în susţinerea normalităţii science‑fiction: „Nimic malign, nimic malefic, nimic devastator nu se întâmplă atunci când, cu frica‑n oase, mă întâlnesc faţă‑n faţă cu mine însumi în timp şi mă privesc ochi în ochi pe mine însumi: decât poate un uzual şi inofensiv ‘efect de insolitare’”. Este o carte densă, cu informaţiile concentrate pe centimetru pătrat şi care se cere citită. În acelaşi timp, este şi o demonstraţie de virtuozitate şi forţă din partea unuia dintre cei mai profunzi teoreticieni în domeniul ficţiunii speculative de pretutindeni.
Material publicat prin amabilitatea domnului Lucian-Vasile Szabo și a revistei ARCA, revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad, ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.