În ultimii ani, oricine a aruncat măcar jumătate de ochi perspicace la ce se petrece în mediul politic și social din Vest a observat desigur că există un drive tot mai susținut, venit în special din partea stângii „identitare” a eșichierului politic, de a înăbuși dezbaterea publică, înlocuind-o cu canoane, legi împotriva „hate-speech-ului” (termen care poate acoperi, în funcție de cine interpretează „legea”, orice de la incitare la violență la un simplu dezacord de principiu) și cu o filosofie debilitantă a cuvântului devenit „armă împotriva oprimaților”, ce trebuie, astfel, controlat cu strictețe.
În estul Europei, unde oamenii au absorbit experiența dictaturilor comuniste și, deci, a monopolizării discursului politic de către o singură entitate, care și-a câștigat acest privilegiu exclusiv prin violență și teroare, trendul occidental e de rău augur. Cum aceste forțe politice nu dețin (încă) mijloace tradiționale de coerciție (necesarul control asupra Armatei și al ministerului de interne, fără de care niciun regim comunist n-ar fi rămas la conducere mai mult de câteva luni), ele recurg adesea la metode mai insidioase, de „gherilă-online”, prin care își reduc adversarii la tăcere: folosind cu maxim talent invectiva și stigmatizarea, atacă ținte izolate, pe care le supun unui linșaj mediatic pe rețelele de socializare, ori urmăresc concedierea lor pentru neconformarea la „standardele de moralitate” adoptate de cele mai progresiste dintre companii. Indiferent dacă strădaniile lor politice își găsesc vreo justificare morală, mijloacele prin care urmăresc să-și impună punctul de vedere sunt fără îndoială detestabile. Nimic nu amenință mai mult instituțiile democratice decât sugrumarea dezbaterii publice, chiar și atunci când, de multe ori, nivelul dialogului e foarte scăzut, sau comportă aspecte neplăcute.
Asupra permanentei amenințări a distopiei ce devine pentru unii realitate (și persistă surprinzător de mult, cum vedem în cazul Coreei de Nord), s-au exprimat o serie de scriitori străluciți de-a lungul secolului XX, de la Evgheni Zamiatin la Orwell, Huxley, Koestler, Capek etc.. Alții au fost însă ademeniți de promisiunile unui viitor utopic, mai în acord cu propriile viziuni despre societate, și s-au lăsat complet orbiți de potemkiniadele oferite de Stalin et co. pentru dornicii tovarăși de drum din Vest – cei mai cunoscuți dintre aceștia fiind George Bernard Shaw, care a închinat panegirice stalinismului, și Andre Gide, care s-a lecuit însă iute de naivitate și a fost numaidecât catalogat drept „lepră fascistă”, „agent al imperialismului” și alte stigmate binecunoscute.
André Gide & George Bernard Shaw
Asta arată, mai presus de orice, că până și cele mai luminate capete și, de fapt, cei care ar trebui să fie cei mai acerbi apărători ai libertății cuvântului, ai dezbaterii publice necenzurate, pot cădea în capcana discursului total, ce se ridică deasupra oricărei critici și înfierează orice critică drept „atac mârșav” menit a destabiliza ordinea socială.
Ori, tocmai acea lipsă a dezbaterii publice face ca societatea comunistă imaginată de Ursula K. Le Guin, de pildă, în romanul The Dispossessed (Deposedații) 1974, să fie atât de opresivă. La asta se adaugă anularea vieții private și o obsesie nesănătoasă pentru puritate morală (fiecare generație cu fariseii și pioșii ei, cei de azi se dau peste cap să pară cât mai nerasiști, ne-ceva-fobi, mai vinovați pentru păcatele și vinile, reale sau închipuite, civilizației occidentale). Când eroul romanului, Shevek, dorește să-și exprime nemulțumirile politice, descoperă că nu are nici unde, nici cu cine: agora a dispărut cu totul, iar conflictele sale de natură politică se transformă în conflicte cu alți indivizi. Încă un disident într-un stat totalitar.
Istoria filosofiei politice s-a clădit pe o diversitate uriașă de opinii, de la Aristotel la conservatorul Burke, radicalul Thomas Paine, liberalul lord Macaulay, comunistul Antonio Gramsci, socialistul Tony Polan, libertarianul Robert Nozick sau social-democratul Bernard Crick. Pentru toți acești gânditori, agora sau forumul reprezintă o instituție la fel de importantă într-o societate liberă precum justiția sau piața. Această instituție devine centrală prin prezența sau absența ei și în multe dintre scrierile de top SF care abordează subiecte politice. Vorbim de acele scrieri care se distanțează întrucâtva de categoria mai restrictivă a utopiilor/distopiilor, iar acestea se împart de regulă în două: fie povești care tratează procesul politic în sine, fie povești ce examinează consecințele uneia sau alteia dintre filosofiile politice. În SF, primul tip de povestiri se întâlnește mult mai rar. Politica este văzută aici ca o artă practică, a coalizării și a compromisului, a conflictului și a coerciției, și necesită o altă abordare și alte priorității decât cele cu care sunt obișnuiți cititorii și scriitorii de SF, care gândesc cel mai adesea în termeni economici, tehnici și științifici. După cum spunea Lord Macaulay: „Logica rece nu admite compromisuri. Iar esența politicii e compromisul”.
Cel mai adesea, însă, SF-ul abordează politicul dintr-o perspectivă logică, ce lasă loc de prea puține compromisuri. Dar această abordare „inginerească” a politicii, dorindu-se apolitică în esența ei, reușește să dramatizeze filosofia politică, prin experimente de gândire ce duc ideologiile la concluziile lor logice, opuse oricărui compromis. Iar avertismentul lui Orwell despre pericolul represiv al idealului anarhist e extins la nivelul unui întreg roman în Deposedații lui Le Guin.
E ușor ironic că tradiția în literatura SF a ultimului secol și ceva este progresul, iar filosofia sa politică este în esență liberală. Multe scrieri SF apără valori liberale precum extinderea stăpânirii umane asupra mediului înconjurător, extinderea nețărmurită a cunoștințelor noastre, libertatea politică, gândirea liberă precum și schimbul liber al bunurilor, valori ce reprezintă atât mijloace cât și scopuri demne de urmat. Atât liberalii cât și marxiștii sunt de-acord că omul trebuie să-și sporească stăpânirea asupra mediului și în același timp să aibă o putere mai mică asupra semenilor săi. Ceea ce diferă sunt mijloacele și în special prezența dialogului, a dezbaterii despre aceste mijloace. În opoziție cu anumite dogme politice, pretinse a fi științifice (dacă în trecut aveam materialismul dialectic, astăzi avem teoria trans a genurilor, sau cea a „rasismului sistemic”), dezideratul științei ca demers, surprins cel mai bine de Douglas Adams, este următorul: „Orice idee poate fi atacată”. Prin extensie, și autorul de science-fiction trebuie să fie iconoclast.
Dintre aceștia, Robert A. Heinlein pare să fie reperul de netrecut în literatura SF politică a secolului XX. Toți urmașii săi literari s-au aflat, chit că au vrut, chit că nu, în dialog cu el. Iar Heinlein a fost pe tot parcursul carierei sale de scriitor un liberal convins, deși, pe măsură ce a avansat în vârstă, a trecut de la o formă mai democratică la una mai elitistă a liberalismului. Cu alte cuvinte, în opera de tinerețe observăm o încredere în „omul de rând”, care, odată cu vârsta, se preschimbă într-o încredere în „omul competent” – dacă n-ai bătrâni înțelepți scriitori de SF, cumpără-ți, spune proverbul.
O parte dintre romanele sale, precum Double Star, sunt foarte ancorate în realitățile politice, în vreme ce altele, precum Starship Troopers, par să facă abstracție de această realitate, punctând însă pe partea de filosofie politică. Luna e o doamnă crudă încearcă să combine aceste două abordări.
Însă poate cea mai interesantă abordare pentru situația de astăzi o găsim în nuvela If This Goes On (1940), unde America se confruntă în viitor cu o teocrație. De fapt, nu atât aspectul teocratic în sine prezintă interes, cât faptul că eroul nostru, John Lyle, se alătură unei mișcări revoluționare subterane, unde are ocazia să citească, pentru prima oară în viață, istorie americană necenzurată . În mod ironic, dată fiind prevalența discursului conspiraționist în media de astăzi, revoluționarii din subterane sunt nimeni alții decât francmasonii. Ceea ce răzbește însă din această scriere timpurie a autorului e o convingere fermă în valorile democrației, iar dacă ducem, așa cum au făcut atâția scriitori de science-fiction, o idee sau un trend la concluziile sale logice, nu ne va fi prea greu să ne închipuim că următorul citat se poate aplica, cu modificările de rigoare, unei Americi osificate, dominate de puritanismul marxismului identitar înrădăcinat atât în instituțiile cât și în mentalul colectiv al generațiilor viitoare, în care istoria este scrisă doar pentru a servi intereselor politice și ideologice ale unei clase de clerici laici, care regulează fiecare aspect al vieții individului:
„Mi-a fost greu la început să accept ceea ce citisem acolo; cred că dintre toate abuzurile pe care un stat polițienesc le săvârșește asupra cetățenilor săi, denaturarea istoriei e cel mai pernicios. De pildă, am aflat pentru prima oară că Statele Unite n-au fost conduse de un emisar însetat de sânge al Satanei înainte ca Întâiul Profet să se ridice cu mânie împotriva lui și să-l alunge de la putere, ci că a fost o comunitate de oameni liberi, care hotărau pașnic asupra felului în care se guvernau. Departe de mine gândul că prima republică ar fi fost un paradis terestru, dar nu semăna deloc cu ceea ce ni s-a spus în școli”.
E limpede și la optzeci de ani după ce au fost scrise aceste rânduri că SF-ul politic nu trebuie să moară.
