„Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, zice-se (eronat) că ar fi profețit André Malraux. Vom trăi și vom vedea. Dar, parafrazându-l, mă avânt și eu într-o generalizare: pasiunea pentru SF se înfiripă în copilărie sau nu se înfiripă deloc. Și aș mai adăuga: pasiunea pentru science-fiction și entuziasmul pentru explorări și descoperiri merg mână în mână.
Excepții există, firește, dar ceva îmi spune că mulți pierd acest avânt către zări necunoscute în etapa maturizării, când devin mult mai preocupați de imediatul cotidian. Ochii mari și sclipitori ai copilului ce se visează navigând șapte mări și șapte galaxii se fac tot mai mici și își pierd licărul, iar fascinația pentru tărâmuri nemaivăzute se risipește.
Și cum astăzi, cam tot ce putea fi explorat a fost explorat pe minunata noastră planetă albastră, și nu doar explorat, ci calculat, documentat, arhivat, publicat în mii de volume și sute de mii de intrări pe Wikipedia și alte biblioteci virtuale similare, numai spațiul cosmic, cu miriadele sale de tărâmuri necunoscute, mai poate ține trează curiozitatea exploratorului etern.
Însă știința nu poate ține pasul cu imaginația curioșilor. Experții estimează că numai în galaxia noastră s-ar afla peste o sută de miliarde de planete, din care noi abia cunoaștem opt, și numai una bine de tot. Restul sunt, deocamdată, niște puncte negre care își așteaptă (și vor aștepta mult și bine) primii vizitatori. Până atunci, aceste o sută de miliarde de puncte negre, dintre care, potrivit ecuației lui Drake, între 1,4 și 2,6 miliarde pot găzdui viață, reprezintă un sol fertil pentru imaginația scriitorilor de science-fiction. Și nu doar. Unul dintre motivele pentru care decada mea preferată din punct de vedere muzical e cea a anilor ’70 (cu toții avem decade favorite, nu?) este că în această perioadă mai mult ca în oricare alta, muzica rock (în speță rockul progresiv și electronic) și literatura science-fiction au nuntit frumos și au puiat îmbelșugat.
Să amintesc doar de Pink Floyd, cu domine-ul lor astronomic sau cu overdrive-ul interstelar, de Călătoria spre centrul Pământului al lui Rick Wakeman, de Războiul lumilor al lui Jeff Wayne, de Watcher of the Skies al Genesisului cu Peter Gabriel, de albumul lui Rush, 2112, SF de la cap la coadă, urmat de unul la fel de SF, A Farewell to Kings, de Ziggy Stardust al lui Bowie, la care adăugăm toate LP-urile „electronice”, de la maeștri ai soundscape-urilor spațiale, misterioase, intergalactice, precum Tangerine Dream, Ash Ra Tempel, Klaus Schulze, Jean Michel Jarre, Vangelis, Manuel Gottsching etc.
Însă hiturile despre care vorbesc astăzi sunt mai puțin cunoscute ca melodii cu tematică science-fiction… de fapt, sunt mai puțin cunoscute, punct, sau, mai precis, cunoscute ascultătorilor de astăzi, pentru că sunt, desigur, din anii ’70, iar la vremea lor s-au bucurat de oareșce apreciere. Înainte să fiu acuzat de click-bait din cauza titlului amăgitor, fac apel către micul explorator-descoperitor din tine, pentru că dacă nu cunoști aceste piese, se prea poate să ai o surpriză plăcută grație acestei lecturi.
Prima aparține formației Queen și se numește, simplu, ’39, an cu rezonanțe nefaste pentru europeni, doar că nu e vorba de acel ’39. Piesa apare pe LP-ul A Night at the Opera (1975), pe care mai figurează și Bohemian Rhapsody sau Love of my Life, album considerat de mulți critici și fani drept cel mai bun al formației.
Însă versurile destul de vagi și melodia mai degrabă în stil de baladă country (doar ghitară double-six și armonii corale – marcă înregistrată Queen) obscurează înțelesul piesei la o primă audiție. Din prima strofă, deducem că ar fi vorba de o seamă de pelerini (voluntari li se spune) ce pleacă într-un voiaj spre Lumea Nouă, pesemne la bordul unei caravele spaniole:
In the year of ’39, assembled here the volunteers,
In the days when lands were few,
Here the ship sailed out into the blue and sunny morn
The sweetest sight ever seen
(În anul ’39 s-au strâns voluntarii / În vremuri când pământul era puțin / De-aici plecat-a nava către zorii albaștri și însoriți / Cea mai frumoasă priveliște din lume)
Povestea continuă, și aflăm că noaptea urmează zilei, și că acești temerari, puțini la număr, au străbătut „căile lăptoase” vreme de multe zile solitare, fără să privească înapoi, fără teamă, fără lacrimi. Căi lăptoase? Un prim indiciu că ceci n’est pas une ordinary voyage.
După care vine refrenul, în care solistul, de data aceasta (în mod excepțional) Brian May, și nu Freddy, spune: „Nu auzi chemarea mea, deși ești la mulți ani distanță (…) scrie o scrisoare în nisip pentru ziua în care te voi duce, de mână, pe meleagurile pe care le-au cunoscut strănepoții noștri.” Cum vine asta? Prima oară am ascultat și m-am îndrăgostit de album când eram mic și nu prea știam cu engleza, și recunosc că înțelesul acestor versuri m-a eludat și obsedat ani de zile. Mai ales că din a doua strofă aflăm că voluntarii s-au întors, aducând vestea cea bună: lumea nouă e mănoasă, iar Pământul (cu P mare) e bătrân și cenușiu, deci, draga mea, (îi spune fiicei sale) noi ne luăm din nou tălpășița, după care, șoc!, deși au trecut mulți ani, eu sunt mai bătrân doar cu un singur an, iar (versul meu preferat) „ochii mamei tale plâng prin ochii tăi” (Your mother’s eyes, from your eyes, cry to me). Poftim? Ah, cât de subtil poate fi Brian May, căruia compoziția îi aparține integral.
Povestea stă așa: voluntarii cu pricina nu erau pelerini sau năpăstuiți în căutare de pământ arabil în Americi, ci astronauți trimiși să exploreze galaxia în căutarea unei Lumi Noi în adevăratul sens al cuvântului, o lume ce poate găzdui umanitatea prizonieră (deocamdată) pe un Pământ poluat și suprapopulat. Aceștia călătoresc la viteze apropiate de cea a luminii, iar când se întorc pe Pământ să aducă vestea cea bună, unul dintre ei își recunoaște fiica, acum femeie în vârstă, datorită ochilor, leiți maică-sii – care răposase cu mult timp în urmă. Miezul (și cheia) acestei piese este principiul enunțat de Einstein: dacă un astronaut care călătorește aproape de viteza luminii se întoarce după câțiva ani pe pământ, își va găsi prietenii mult îmbătrâniți sau chiar morți, din cauza scurgerii diferite a timpului. Astfel se explică și versul „Te voi duce pe meleagurile pe care le-au cunoscut strănepoții noștri”.
Subtilitatea și ambiguitatea versurilor, precum și decizia lui May de a nu-și împopoțona compoziția cu sunete „cosmice”, cum era la modă în acele vremuri, mai ales după apariția sintetizatoarelor Moog, fac din această piesă o capodoperă, un mic giuvaer de trei minute ce rămâne însă o viață cu tine (ca să rămânem în registrul relativității timpului). Deloc surprinzător, dacă ne gândim că Brian May a fost dintotdeauna pasionat de astronomie și explorări galactice, iar din 2007 este și doctor în astrofizică.
Și totuși, de ce ’39? O mică glumiță de geek a lui May: de la soare la Mercur sunt doar 0,39 unități astronomice. Altfel spus, de la soare la Mercury…
A doua compoziție e, întâmplător sau nu, din același an, și aparține trupei românești Sfinx. Numele e mai puțin ambiguu și ne trimite de la bun început pe tărâmul exploratorilor: Magelan. Tot întâmplarea face ca piesa să nu fi fost scrisă de Dan Andrei Aldea, ci de chitara-și-vocea a doua a trupei, Dan Bădulescu, și apare pe albumul Lumea albă (care, alături de Zamolxe, reprezintă apogeul creației lui Aldea et co.).
Deși are tot trei minute, ca ’39, Magelan e structurată în două teme, prima tensionată, cu o linie melodică disonantă, abrazivă, picurând neliniște în urechile ascultătorului, se reia și la final, contrastând puternic cu cea de-a doua temă.
De grăit, pare că grăiește însuși Magelan (sau exploratorul, oricine ar fi el):
Da, rămâneți toți cu bine, meleaguri noi m-așteaptă, soarele a vestit că vine clipa plecării, iată, iată, iată…
Apoi, parcă de nicăieri, în aceleași acorduri disonante, apare o altă voce, care îi spune exploratorului (necântat) ce soartă îl așteaptă: …arșița cruntă te va face scrum, în bezna lungă te vei rătăci, cât mai e vreme, copile, întoarce-te din drum! Beznă lungă, scrum… Să fie vorba de un voiaj normal, sau de o călătorie specială? Interesant, apropo de ce vorbeam la început, și apelativul „copile!”.
După câteva căutări neliniștite și schimbări rapide de gamă, melodia devine plăcută, consonantă, veselă și optimistă, chiar dacă ușor melancolică, și auzim din nou vocea exploratorului:
Mâine, visul meu se va împlini, drumul îl voi găsi, orice-ar fi, da, da, da… Mâine, alții vor veni în urma mea, mai departe vor colinda, adevărul vor afla… (Dublajul vocal al lui Aldea îmi dă și acum fiori de plăcere)… Doar că acest discurs cu care exploratorul își face curaj e întrerupt brusc de acordurile disonante din prima parte, care sparg, asemenea elefantului prăbușit pe o măsuță de porțelan, armoniile visătoare de adineauri, și de-abia acum ni se relevă cu ce fel de Magelan avem de-a face și ce fel de voiaj va întreprinde acesta:
Da, rămâneți toți cu bine, planete noi ne-așteaptă, spre o nouă galaxie, plecăm îndată, iată… iată… iată… și încheiem la fel de brusc, în câteva scurte progresii cromatice, care inspiră (cum știm, de la Wagner încoace) nesiguranță și dezrădăcinare.
Ce ani, ce decadă. O explozie de optimism postbelic, după SF-ul dominat de invazii, răpiri de trupuri și extratereștrii monstruoși ai anilor ’40-’50. E vremea flower-power. E vremea optimismului nemărginit, simbolizat poate cel mai bine de serialul Star Trek.
Înainte să fiu acuzat de efuzii nostalgice, vreau să asigur cititorul că asemenea teme apar și în muzica de azi, dar ele reprezintă nișa. În anii ’70, formații în vogă (mainstream am spune azi) precum Sfinx (în România) sau Queen (pe întreg mapamondul) cântau despre călătorii galactice, planete noi, exploratori temerari… În fine, nu pot să închei decât în această notă, citându-l pe Wordsworth cu năduf, conștient totuși că în acele vremuri, pe care le preamăresc aici cu falsă nostalgie, nu eram nici măcar în proiect: „Bliss it was in that dawn to be alive, but to be young was very heaven”. (Ce binecuvântare să trăiești acei zori, dar să fii și tânăr – de-a dreptul divin”).