În februarie 2019, în „Cuvânt înainte” la lucrarea monografică „Gheorghe Stroe – un Sisif pe muntele de cenușă”, eLiteratura, 2019, 620 de pagini, a Elenei Stroe Otavă, ne exprimam mirarea că George Călinescu nu a mizat pe aptitudinea prozatorilor români față de fantastic și miraculos, un număr însemnat de autori contrazicând neîncrederea marelui critic. Prin tot ce a publicat, Gheorghe Stroe (18 decembrie 1952 / 1 ianuarie 1953 – 11 iulie 2017) a realizat o solidă demonstrație despre existența unui fantastic românesc în izvor abundent, dăruindu-se în totalitate alegorismului, pe linia Vasile Voiculescu, Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Dumitru Radu Popescu, Ștefan Bănulescu și mulți alții. El a reînviat în format fantasy scene biblice, fizionomii, portrete și biografii din sat, cum va lăsa să se înțeleagă noua carte a surorii sale, „Dicționarul personajelor din povestirile lui Gheorghe Stroe”. Energica autoare cunoaște, ca și noi, strălucirea tezaurului magic (epic, toponimic și onomastic) bădilean, ca și enciclopedismul etnografic al bunului lor părinte, povestitor și comentator al faptului divers din Valea Sării, plecat dintre cei vii la vârsta de 93 de ani.
Gheorghe Stroe, șef de promoție la Liceul din Pătârlagele, student eminent al Filologiei bucureștene, profesorul dedicat al învățământului din Teleorman, s-a dovedit în scurta sa existență terestră un Sisif care împingea bolovanul creației spre vârful colinei de cenușă care a fost cătunul Valea Sării din satul întemeiat de pârcălabul târgoviștean Nan Bădilă și de urmașul său, boierul Bădilicea. Fiecare piesă primea doza maximă de încărcătură simbolică, de mister, de fabulos și de realitate, convergând, invariabil, spre un deznodământ imprevizibil. Ca un amănunt biografic, nu îi făcea plăcere să i se spună „profesor” sau „scriitor”, considerându-se necopt pentru asemenea onoruri, harul trebuind sporit continuu, printr-un sacrificiu de sine de care încă nu se credea în stare.
Fie că e vorba de proza scurtă din „Diavolul în Valea Sării” – 1999, „Vânătoare pe muntele de cenușă” – 2000, „O aniversare cu prietenii” – 2012, „O sacoșă cu cărți” – 2014, „Speranța bătrânului judecător” – 2015, fie că e vorba de proza de mai mare întindere, „Soarele roșu” – 1996/2013, constanța stilistică rămâne impecabilă. Ca și cea tematică. „Cină în Valea Sării” cuprinde 12 povestiri și nuvele publicate anterior anului 2017, devenind, aici, capitole ale unui roman sui-generis, a cărui acțiune se derulează în satul de munte Valea Sării. Horia Gârbea socotea volumul „mic manual de realism magic”, demonstrând originalitatea prozei sale și apropierea de scrierile marilor creatori de alegorism și enigmatic: „Toposul este unul propriu, imaginar, un Macondo de pe Valea Buzăului. Localitatea și împrejurimile sunt impregnate de amintirile din copilărie ale autorului care își arogă cel mai adesea și postura de narator”. Acțiunea se deschide cu mutarea familiei Marin, din raiul bănățean, în Valea Sării, episod pe care părinții îl vor povesti toată viața celor doi copii, și se închide cu scena dramatică a unor ploi nesfârșite care fac să dispară oameni și așezări. „Aidoma familiei biblicului Noe, familia Marin va fi salvată, plutind pe întinsul netocmit al apelor, imagine biblică a începutului lumii, așteptând o nouă salvare din arca improvizată de către ingeniosul tată, ajutat de cei doi fii ai săi…” (El. Stroe Otavă, op. cit., p. 490).
Gheorghe Stroe era un mărinimos. Publica proză și recenzii, mai cu seamă în „Luceafărul de dimineață”, bucurându-se de prietenia redactorului șef, și în „Caligraf”, revista teleormăneană de mare ținută culturală, unde m-a invitat să colaborez, realizând aici un serial cu poeți buzoieni (Marin Ifrim, Nicolae Gâlmeanu, Ion Gheorghe). El ajunsese secretar general de redacție și răspundea de sumar. Împreună cu soția, judecătoarea Ruxanda Gheorghilaș, venea des la Bădila să-și vadă părinții și să se întâlnească, de multe ori, cu sora mai mare, profesoară de limba română la Focșani. În 2015, mama Elena (n. 1926) s-a prăpădit, și tatăl a rămas, cu urmările nefaste ale vârstei, în grija fiicei. Drumurile sale în Valea Sării s-au rărit, precum cele ale unui personaj simbolic, Pompiliu Ianculeasa. Lumea s-a schimbat și el se simte străin. Străin se simte și în orașul de câmpie din sudul îndepărtat, neprimitor și asfixiant. De altfel, opera în întregul ei începe cu o călătorie și se sfârșește cu o plecare, căutând mereu un nou început. Drumurile sale s-au împuținat, dar convorbirile noastre telefonice s-au înmulțit, până când, dintr-o dată, o suferință rapidă și fatală i-a luat zilele. Proza lui, de dimensiuni mai mici sau mai mari, este ficțiune de mare implicare psihologică, de angajament afectiv, care a vulnerabilizat sufletul artistului, înălțându-l pe piscuri emoționale, coborându-l în tenebroase trăiri ciudate. El a construit o operă de mare consum nervos, proiectată cu rigla de calcul pe hârtie milimetrică. După nuvela „Vacheron Constantin” a fost numit „ceasornicar al prozei, ca urmare a străduinței de a monta impecabil angrenajele acțiunii, încât cititorul să nu creadă că are în față un basm, un eres, o legendă, ci o lucrare realistă, credibilă, o întâmplare posibilă, care, nu-i așa, în cotidian se ascunde în adâncimile ființei răscolite de superstiții și forțe ostile.
Cititorii povestirilor sale, unele din ele publicate de noi în ÎNTREZĂRIRI, apreciază cum se cuvine încărcătura de fantastic și magie. Când familia (!) și editurile vor disloca nepăsarea și prejudecățile, vor pecetlui o ființă creatoare marcată de destin. Scrisul său, o pulsație armonizată fabulației, va găsi grăuntele energetic al unui segment literar în continuă și binemeritată expansiune. Ne rămâne nouă, ca și inimoasei sale surori, să decriptăm ciudatul său mesaj, conținut, ca într-un naufragiu, într-un interviu din 2009: „Imaginea reală a satului meu Bădila este acum, chiar și pentru mine, concurată de aceea din VREMEA CONSILIULUI PAROHIAL, dar Valea Sării am creat-o eu, nimic din realitatea satului de pe Valea Buzăului nu seamănă cu Valea Sării… Satul nu doar că își trăiește viața de zi cu zi lipsit total de măreție, pentru că și în entropie există un sâmbure de sublim, însă nici măcar nu se diferențiază prin ceva de celelalte din jur: este o alcătuire amorfă nu din cauza inevitabilei deveniri entropice, ci din lenea și prostia foștilor mei consăteni”.
După pensionare (s-a stins din viață cu un an mai devreme) s-ar fi bucurat să locuiască în Capitală, pentru a se afla în clocotul vieții literare. N-a mai apucat. „Opera sa aparține unui intelectual cult, fără a epata, dimpotrivă, sub masca uni ins detașat, aproape indiferent, zugrăvește personaje și întâmplări ce par normale și obișnuite la prima vedere, dar care, atunci când o cheiță răsucește ceva în mecanismul lor secret se dovedesc misterioase și de neînțeles, cum de neînțeles pare să fie fascinația lucrurilor simple transformate de condeiul unui adevărat maestru” (Victoria Milescu).