Cum Amazon a devenit un copilaș râzgâiat care dă din cap și zice „Nu eu!”
Sunt profesor. „Da’ nu eu, domnu’!” sau „Da’ Ălaa o făcuuut” (oricare ar fi ăla) sunt două dintre expresiile pe care le aud cel mai des în școală. Deși consecințele pentru abateri comportamentale sau note mici sunt mult diminuate, astăzi, există totuși o reticență la fel de puternică în a-și asuma răspunderea pentru propriile acțiuni. Zic „răspundere”, deși mulți vorbesc despre „vină”. Nu sunt același lucru, deși adesea și noi, adulții, le confundăm.
Fără să glosăm prea mult filosofic, conceptul de vinovăție se leagă mai mult de sfera juridicului și a religiosului: ai comis o crimă? Ești vinovat. Sau: te-ai născut? Ești vinovat (din start, căci păcat original). Vinovăția se corectează prin penitență (doi ani la pârnaie, sau zece „Ave Maria!” pe zi, de pildă). Răspunderea ține mai degrabă de sfera pragmaticului, de eforturile conjugate ale oamenilor de a realiza ceva. Avem o echipă, avem un plan, avem un scop: hai să realizăm. Când ceva-ul nu e realizat, sau nu e realizat cum trebuie, cineva trebuie să fie tras la răspundere. Cu alte cuvinte, recunoaștem că undeva, ceva n-a funcționat și că cineva e responsabil pentru asta. Și mai recunoaștem că eroarea poate fi îndreptată. Dacă vrem să păstrăm echipa laolaltă și să-i dăm înainte cu proiectul, persoana responsabilă pentru eșec trebuie fie să schimbe ceva, fie să lase locul altcuiva.
vină vs. responsabilitate
Lucruri absolut banale, va spune cititorul, dând ochii peste cap. Oare?
Răspunderea (asumarea responsabilității) se învață de la o vârstă fragedă, și doar în cazurile fericite nu e asociată numaidecât cu stigmatul „vinovăției”. De pildă: nu te-ai pregătit cum trebuie, ai luat notă mică la școală sau ai pierdut un meci de fotbal la juniori, părinții, dacă aveai părinți faini, îți ziceau: „Hei, nu-i nimic, se mai întâmplă, dar dacă vrei rezultate, data viitoare trebuie să tragi mai tare, să fii mai serios, să te străduiești mai mult. Altfel, nu iese nimic! Demonstrează-ți că poți!”. Dacă aveai părinți mai puțin înzestrați cu darul comunicării, auzeai ceva de genul: „Cum vii cu nota asta acasă? Ce-i cu rezultatul ăsta? Păi nu ți-ar fi rușine? E numai vina ta! S-a terminat cu uitatul la televizor. Te pui cu burta pe carte că nu știu ce-ți fac!”.
Copilul admonestat
Una peste alta, mai plăcut sau mai dureros, copilul învăța că până la urmă ține de el să-și îmbunătățească rezultatele. Procesul, chiar și fără a fi defalcat la nivel conștient, funcționa: ai înțeles unde-ai greșit, ai înțeles ce trebuie să faci ca să nu mai greșești, ți-ai asumat eșecul, te străduiești mai mult data viitoare, schimbând ce trebuie schimbat. E dificil, dar n-ai de ales.
Astăzi, însă, a apărut un fenomen bizar, pe care eu și colegii din învățământ îl întâlnim tot mai des: neasumarea la nivelul întregii familii. Adică: a luat notă mică? Părintele nu-l trage pe el la răspundere (Doamne ferește!) ci pe tine, profesor. Cum adică să-i dai 4 sau calificativ „I”? Păi el e de 4 sau de I? Copilul meu nu greșește. El are mereu scuze și circumstanțe atenuante. L-a durut burta, a fost toată săptămâna la antrenamente de fotbal, e obosit, le dați prea multe teme, le dați prea greu, a venit unchiu-su din Australia, n-a putut că a fost la bunici o săptămână, se trage de la școala online, Pandemia, bat-o vina… le-am auzit pe toate. Ușor-ușor, noțiunea de răspundere, de asumare a eșecului, se pierde. Părinți care nu înțeleg că, încercând să-și ajute astfel progenitura, mai rău îi fac.
Și consecințele încep să se vadă: avem studenți practicanți care nu se prea sinchisesc de eșecul vizibil de la oră. Asta e. Până la urmă, merge și-așa. Alții sunt, oricum, de vină.
Toate astea fac parte din ceea ce eu numeam, într-un eseu Infantilita cronică – boala vremurilor noastre – Utopiqa. Adulți care nu s-au lepădat de egoul infantil și care uită să fie adulți. Poate cel mai bun și mai vizibil exemplu în acest sens este reacția Hollwoodului și a diferitelor servicii de streaming, în ultimii ani la eșecurile pe bandă rulantă de care au avut parte producțiile lor (vezi Star Wars, Captain Marvel, She-Hulk etc.).
She Hulk. Marvel
Pe vremuri, eșecul în industria cinematografiei avea consecințe cât se poate de clare: concedierea celor responsabili și, dacă nu se putea ameliora, anularea producției. De fapt, acest mecanism funcționează și astăzi, fără îndoială, însă nu peste tot: cineva de la Hollywood s-a prins la un moment dat că există un mod de a ocoli mecanismul firesc de asumare a răspunderii și, deci, a consecințelor pentru eșec: să dai vina pe fani.
Desigur, veți zice, mecanismul e vechi de când lumea. Eu sunt un artist genial, da’ lumea nu mă înțelege. Însă a fost dusă la un cu totul alt nivel. Fanii sunt de vină nu fiindcă nu înțeleg genialitatea, ci că… (și aici e marea găselniță) sunt oameni răi. Exact!
Pe scurt: creatorii, unii dintre ei cel puțin, se dau peste cap pentru a arăta cât sunt de pioși și cum respectă toate preceptele noii ideologii corecte politic care domină industria filmului american (și nu numai), iar fanii, acești bigoți cu moralitate din secolul trecut nu apreciază. De ce? Păi că sunt niște rasiști, sexiști, misogini, transfobi, homofobi și așa mai departe. Șo pe ei! Iar acest discurs pare să fi prins, pentru moment cel puțin, taman acolo unde publicul și-a manifestat nemulțumirea față de producție și a amendat-o prin recenzii foarte dure și, mai rău, prin refuzul de a mai privi.
Point in case: Amazon’s Rings of Power, producția mamut cu buget de 1 miliard de dolari care l-a făcut pe bietul Tolkien să se învârtă în mormânt.
Ring of Power
Un serial controversat, foarte discutat, adesea ridiculizat. A fost o producție de succes? Conform cifrelor care ne-au parvenit de curând, nu. Se pare că doar 37% din publicul american și 45% din publicul din afara SUA au dus până la bun sfârșit serialul. Păi și asta e bine sau rău? Ca să vă faceți o idee, Netflix anulează orice producție care nu întrunește „completion rate” de peste 51%. Alte studiouri sau rețele au și au avut standarde mult mai înalte.
Eșecul în cifre
Deci? A oprit Amazon producția? Aș’! Mai toarnă încă patru sezoane.
Și-au asumat eșecul? Da de unde! Șefa operațiunii, Jennifer Salke, nici măcar nu concepe ideea de eșec. Serialul este un succes prin decret de la vârf, aplaudat cu zel proletar de criticii plătiți și susținut de presa radicală.
Jennifer Salke
Dar oare criticile (și n-au fost puține) și le asumă? Fugi de-aci! Toate criticile, bune sau rele, justificate sau nejustificate, sunt catalogate drept rasiste, bigote, și cutare-fobe, în vreme ce toți criticii, de bună sau rea credință, sunt niște troli.
Iar dacă sunt prea multe, le ștergem pe cele negative și lăsăm doar laudele. Sună cunoscut?
Tactica e simplă și studiată: alegi cele mai nesimțite și aiuristice comentarii și pretinzi că acestea reprezintă majoritatea criticilor (strawman fallacy). În realitate, majoritatea criticilor vin de la baza uriașă de fani Tolkien, pe care realizatorii Rings of Power au avut grijă să-i înstrăineze, și aș vrea să enumăr câteva dintre acestea, la care subscriu și eu:
– un scenariu prost, plictisitor, care rupe complet cu lumea creată de Tolkien și promovează mai degrabă valori politice decât o poveste fantasy;
– un personaj principal, Galadriel, care nu are nimic în comun cu personajul din Silmarillion și Stăpânul Inelelor, ci mare mai degrabă o purtătoare de stindard pentru mișcarea feministă în forma ei radicală. Să nu mai vorbim de interpretarea catastrofală a actriței Morfydd Clark;
– personaje fade, anoste (în special cele masculine), emasculate, în complet contrast cu eroismul și/sau tragismul personajelor tolkieniene;
– tupeul producătorilor și al multor actori de a sugera că serialul îmbunătățește și aduce la zi scrierile lui Tolkien;
– designul costumelor, locațiilor, a bătăliilor (de fapt, e una singură, într-un sătuc, între numenorienii aduși cumva în trei corăbii și orcii care scad și se multiplică după cum dictează nevoile scenariului). Văzând toate acestea, te întrebi: pe ce s-a dus un miliard de dolari?
– faptul că au cumpărat drepturile la Apendicele din Stăpânul inelelor, care conține o bogăție de povești in nuce, și, în mod inexplicabil, au nesocotit tot acest material;
Ar mai fi și altele, iar faptul că avem elfi sau pitici de culoare e cel mai puțin interesant sau relevant aspect al criticilor. Și totuși, acestea par a fi singurele critici pe care producătorii le-au luat în serios, însă doar pentru a se victimiza.
Concluzii
Povestea arată pe scurt așa: Amazon a avut la dispoziție un miliard de dolari și sute de milioane de fani Tolkien pentru a ecraniza scrierile lui Tolkien. Ce au făcut? Au irosit miliardul (serialul arată de-a dreptul amatoricesc în comparație cu filmul lui Jackson, făcut cu 20 de ani în urmă și un buget de cinci ori mai mic!!), au antagonizat majoritatea fanilor iubitori de Tolkien și fantasy în general și și-au bătut joc de scrierile lui Tolkien, considerând că ei sunt în măsură să îmbunătățească materialul unui geniu literar al cărui mare neajuns e că a trăit în secolul trecut și că nu a îmbrățișat preceptele unei ideologii radicale care la acea dată nici nu exista. Iar când reacția fanilor a fost pe măsură, nu numai că nu și-a asumat eșecul, dar a aruncat vina pe fani, demonizându-i.
Pe scurt, echipa Amazon, în frunte cu Jennifer Salke, s-a purtat asemenea unui adolescent imatur și egolatru care se crede mai bun decât toți și dă vina pe cei din jur pentru propriile eșecuri. Până la urmă, acesta este apanajul impostorilor: să găsească noi și noi modalități de a-și masca incompetența crasă.
