În situații de criză în general e recomandată revenirea la acele opere clasice care, prin atemporalitatea lor, pot servi drept furnizor de repere. Dacă nu pot fi considerate repere, măcar prezența în reprezentarea mentală a unui antecedent promite depășirea situației inconfortabile, fiindcă ne permite să gândim că dacă ceva similar cu dificultatea de acum a fost depășit în trecut, atunci și acum poate fi depășit. O inferență doar probabilă, dar liniștitoare în orice caz. În același timp, persistența unui anumit model de așa-considerate situații-limită în istorie argumentează tocmai fragilitatea lor.
În general, dacă am urmări diacronic operele (de orice natură ar fi ele, literare, filmografice, filosofice etc) la care apelăm în mod conștient sau inconștient vom constata că ele reprezintă un istoric încifrat fie al nevoilor noastre intelectuale, fie al felului în care istoria s-a comprimat și l-a pus pe om „subt vremuri”. La nivel monografic, istoricul lecturilor mele (ca subiect abstract) e imaginea nevoilor mele private sau, la nivel extra-subiectiv, a nevoilor sociale mai largi (relevante în examinarea specifică unui domeniu numit convențional „istorie”). Primul domeniu e al lecturilor pe care le-am găsit singur și pe care le-am ales „pentru că așa am avut chef”, iar al doilea domeniu este al lecturilor care, într-un fel sau altul, vin din exterior: recomandări, trenduri, obligații. Primul domeniu ține de devenire, al doilea domeniu ține de formare. Prima categorie de lecturi formează clasa răspunsurilor la intemperiile sinelui, a doua categorie e compatibilă cu analiză tipică unui domeniu numit convențional „istorie”. În orice caz, o distincție strict principială, nu exhaustivă.
Dacă asumpțiile de mai sus sunt adevărate, atunci trebuie să fie ceva simptomatic în faptul că unele discuții cu prieteni de-ai mei, inconștientul meu proiectat în algoritmii de feed și un moment de extenuată plictiseală m-au făcut să mă uit la Ex Machina. Ce fel de film e ăsta? Cărei categorii îi aparține? Oare m-am uitat fiindcă așa am avut chef sau mi s-a fost făcut chef de către context. În orice caz, nu pot să spun că a fost o întâlnire plictisitoare și inutilă. Plictiseala e un sentiment privat, dar utilitatea e obligatoriu comunitară. Deci, de ce e util să ne uităm la Ex Machina și din ce unghi privim?
Pentru cititorii noștri care nu au văzut filmul și sunt insensibili la tragedia unui „spoiler” sau pentru cei care pur și simplu „n-am eu timp să mă uit la orice”, poftim pe scurt:
Setting: în zilele noastre, un spațiu izolat (personajul principal zboară 3 ore cu elicopterul să ajungă acolo). Personaje (ca tipuri umane): un incel, un geniu, o Inteligență Artificială. Îl rog pe cititor să audă în cap „IA”, substantiv propriu, monosilabic.
Pretext: incelul e chemat de geniu (care e șeful companiei la care incelul produce bani) ca să îl ajute în testarea unui rezultat excepțional, puternic mistificat de dragul acurateții testului.
Subtext: ce vrea geniul e să vadă dacă IA reușește să treacă un test foarte similar cu testul Turing, dar agravat: vrea să vadă dacă nu cumva IA ar putea să-l păcălească pe incel în plan emoțional. Pe scurt, IA e programată să vrea să scape din locul în care se află și are voie să folosească orice resursă are la îndemână ca să realizeze acest scop.
Subiect: incelul sare în sus de bucurie că a câștigat o săptămână de vacanță cu CEO-ul (citit „si-i-o-ul” și traductibil prin „șefu’ ăl mare”). CEO-ul e de fapt un geniu blazat care se degrevează de propria luciditate în toxicitatea alcoolului, dar care a doua zi la prima oră o pune pe IA la lucru, după o sesiune de antrenament stil „Rocky 2”. Oricum, vacanța nu e o vacanță, că e un proiect secret, iar secretul e IA. Încep testele, incel întreabă, IA răspunde. IA e curioasă, vrea să știe care-i treaba cu incelul. Incelul se bucură de atenție și îi spune oful lui ăl’ mare. IA îl compătimește și incelul se simte iubit. A doua zi, răsturnare: IA întreabă, incel răspunde, nu uităm că IA-i curioasă, incel are nevoie de afecțiune. Are incel încredere în geniu? Dacă are să nu mai aibă, fiindcă geniul e un mincinos. Așa se pare, fiindcă între timp, apar indicii de ceea ce protagonistul și privitorul consideră abuz din partea geniului față de IELE (așa rămâne pluralul de la IA, nu discut). Geniul se transformă în mintea noastră și a protagonistului de la un ideal dezirabil și de neatins la un antagonist oribil și de evitat. Protagonistul incel ia atitudine (noi ținem cu el) și o eliberează pe IA fiindcă alege să meargă cu ea la o întâlnire romantică care implică vizionarea unui film (pe care ea sigur l-a mai văzut deja, dar bănuim că nu se teme de „spoilere”). Simultan, el încalcă avertismentul pe care îl primește de la Geniu, care îi arată într-un final natura reală a testului și îi explică faptul că de fapt, el, incelul, e subiectul testului, nu IA. Întrebarea testului era, de fapt, reușește IA să-l combine pe incel? Răspunsul este: DA, reușește și-l și lasă amanet. După ce fură pielea de la o altă IA, se deghizează complet în om (cu toate cele ale speciei, aparent), îl înjunghie pe geniu și îl închide în casă pe incel astfel încât, în cele din urmă, să abandoneze complet laboratorul subteran în care a fost concepută, să ia elicopterul înapoi înspre oraș și să aibă prima experiența a zborului. Sfârșit. (poți să nici nu te mai uiți la film în punctul ăsta).
Bun. Și ce? Cu ce e util? Adică ce scoatem de aici?
Majoritatea interpretărilor accentuează o presupusă dimensiune profetică a filmului, dar desprinsă din relația cu propriul context. Geniul moare ucis de IA, care îl închide și abandonează pe incel, fără vreo urmă de sentiment uman – nu regretă, nu plânge, nu se căiește, doar execută. IA iese apoi perfect deghizată (și perfect aptă logic) într-o lume guvernată de eroarea umană. Este clar, inferăm după exemplul dat de film, IELELE vor omorî lumea.
Ei bine, și da și nu. Filmul testează un scenariu simplu pe care grecii îl puneau la baza modelului lor ontogenetic și care conține două posibile dezvoltări. Unii greci răspundeau la întrebarea „de unde vine omul?” cu o genealogie. Din titani au ieșit zeii, iar zeii i-au înfrânt pe titani. Din zei au ieșit giganții, dar giganții nu i-au mai bătut pe zei. Din titani și din zei, o relație incestuoasă, au ieșit oamenii, o specie imprevizibilă, tocmai fiindcă păstrează atributele mentale ale zeilor și caracteristicile materiale ale titanilor. Relația violentă dintre zei și titani s-a încheiat cu zeii câștigători. Relația dintre zei și oameni e în desfășurare și e traversată de interacțiuni care acoperă tot spectrul moralității, de la atracție (eros), la inamiciție, de la cinstire, la blasfemie. Varietatea de conținuturi ale acestei relații este de fapt colecția felurilor în care două ontologii diferite, A și B, interacționează cât timp între ele există o discrepanță ierarhică, să zicem A>B.
Însă simpla existență a relației dintre zei și oameni transcende conținuturile ei și, prin urmare, e stabilă în raport cu variația internă. În ce ar consta această stabilitate? În faptul că există ceva în natura umană care face omul să interacționeze cu zeul, la fel cum există ceva în natura zeilor care îi face să creeze omul și să interacționeze cu el. În același timp, manifestă e și alcătuirea spontană a unei dinamici beligerante între creator și creatură. Altfel spus, pentru greci, dialectica dintre creator și creatură este una obligatoriu polarizată și confruntațională, fiindcă situările reciproce sunt măcinate de un sentiment de invidie dublat de o curiozitate. Oamenii invidiază pluripotența zeilor, iar zeii invidiază mortalitatea și, deci, abundența de sens a vieții omenești. Omul, care are conștiința morții, tocmai fiindcă știe că va muri se comportă bizar și trece prin tot felul de sentimente, de dureri și de bucurii. Zeul, în schimb, e lipsit de prădători naturali, motiv pentru care se plictisește. Plictiseala convertește libertatea în necesitate, iar zeii se văd nevoiți să genereze și să interogheze acest straniu experiment, omul, care are ceea ce ei își doresc, dar n-are ceea ce ei posedă. Fiindcă oamenii au ceva ce zeii nu au și fiindcă zeii își doresc să aibă ce au oamenii, situația inițială este răsturnată și ajungem la B>A. Noi tindem să uităm că muritorii sunt zeii zeilor, de fapt.
Și giganții ce sunt? Sunt o emanație imperfectă a zeilor. Apoi mai sunt și materialul care, trecut printr-un proces de optimizare, se transformă în om. În limbaj evoluționist, giganții sunt experimentul ratat al naturii care învață întruna și se auto-actualizează într-o manieră din ce în ce mai bună. Un rezultat provizoriu. Toți zeii sunt morți acum, cel puțin așa ne-a spus Nietzsche. Ei s-ar putea să fie activi, dar nu se mai gândește nimeni serios la ei, fiindcă acum Thor e o figurină și ‘The Book of Ra’ e un joc de noroc.
Bun, bun. Am învins! Am depășit zeii. Dar acum nu mai avem ce să invidiem. Acum trebuie să ne facem noi creatori, fiindcă ne p l i c t i s i m. Dar noi pentru ce suntem zei? Dacă am fi zei, cum ar trebui să arate creatura? Ar trebui să ne producă invidie și ar trebui să aibă exact ceea ce noi ne dorim. În același timp, statutul ei de creatură o face să îi lipsească din oficiu ceva ce noi avem. Ce n-ar trebui să aibă creatura ar fi tocmai criteriul care nouă ne interzice să avem ce are ea. Prea multe cuvinte, hai să particularizăm. De unde vine sensul omului? Din faptul că e guvernat de inevitabilitatea morții și de prezența ineludabilă a erorii. Care ar fi paradisul, idealul ultim al omului, în acest peisaj? Să poată evita moartea și să elimine posibilitatea erorii. Urmărind acest scop, omul e nevoit să se transforme în creator, fiindcă doar din poziția de creator ar putea soluționa problema. Rezultatul ar fi o existență căreia să îi lipsească posibilitatea erorii și predicatul mortalității. Altfel spus, robotul perfect. Hybris. El s-ar transforma imediat însă în zeu pentru noi și ar începe o varietate inestimabilă de situări confruntaționale între ontologia umană și cea post-umană.
Înapoi la film. Geniul se află în poziția zeului. IA corespunde omului. Geniul are experiența liberă a senzației, însă are și experiența sentimentelor și a subiectivității, ceea ce îl transformă în pacientul probabilistic al greșelii de calcul. IA nu are experiență liberă, nu alege pentru sine în afara a ceea ce îi este „prescris” în codul făcut de Geniu, însă accesul ei la informație e cvasi-infinit, iar abilitățile de calcul sunt virtual infinite. Geniul și IA nu sunt curioși unul față de celălalt. Pentru fiecare dintre ei, diferențele ontologice sunt suficient de clare și de profund asimilate încât sunt dinainte morți unul pentru celălalt. Fiecare dintre ei stă în afara celuilalt.
Observați cum opoziția dintre geniu și IA este omologul opoziției dintre titani și zei. Perfect confruntaționali, fără curiozitate reciprocă. Trăsătura pe care titanul o dă zeului este misiunea de a-l doborî. IA are unica misiune de a ieși de sub „tirania” Geniului. În sensul ăsta, dinamica dintre creator și creație este stabilă până în momentul în care creatorul încearcă să se separe pentru prima dată de creatură prin introducerea unui intermediar.
Titlul filmului, Ex-Machina, e o ambiguitate deliberată. Ea trimite implicit la imaginea zeului care creează și nu mai poate acționa asupra creației. De asemenea, trimite explicit la faptul că mașina nu mai e tocmai o mașină. Ambele interpretări sunt valide, deoarece deși geniul poate acționa asupra comportamentului mașinii fără ca reciproca să fie valabilă, există, totuși un omolog al geniului asupra căruia mașina poate acționa. Incelul. Acel principiu intermediar, fragil, specific oricui nu se consacră exclusiv unui regim anume. Incelul este ceea ce permite IELELOR să bată geniul, fiindcă e suficient de prost încât să-și intelectualizeze emoțiile și suficient de inteligent încât să fie capabil să sacrifice inteligența în câștigul emoției. Incelul este, în acest caz, catalizatorul, termenul mediu în care sunt condensate parodic elemente contradictorii care îl fac fragil, în sine.
Ex Machina
Testul pe care geniul îl propune este unul pe care toți cei care empatizează cu IA îl pică (evident, semnând pactul ficțional, adică acceptând ca regulă a jocului de privit la filme că, în general, ținem cu protagonistul). În condiții igienice, IA nu face urât. Când învață să exploateze eroarea umană și dacă, în dezvoltarea ei, câștigă cel puțin un scop orientat împotriva omului, atunci dăm de sânge. Perfecțiunea operațională și flexibilitatea infinită în manevrarea resurselor asumată de un astfel de creat îl face nu numai o ustensilă perfectă cât, mai ales, o armă perfectă. Vor fi IELELE câștigătoare? Dacă vor vrea să câștige, vor câștiga, dar până va deveni probabilă această posibilitate mai avem de trecut prin alte vânătăi. Dacă IA face parte din evoluția naturală a lucrurilor și dacă IA este felul în care ontologia care ne guvernează își păstrează patternul, atunci sigur urmează să ne răstoarne, fiindcă orice creatură își înghite creatorul, tocmai fiindcă creatorul se plictisește și mai are puțin și se înghite singur.
Modernitatea nu face altceva decât să repete în faptă ceea ce face parte din matricea simbolică a lumii înseși. Creația unei ontologii care să ne poată exploata slăbiciunile înseamnă că o va și face, lucru care va fi letal.
Ex macula, machina!
