În mitologia românească, reprezentările daimonologice fac referire la toate credințele cu caracter fantastic care se manifestă în cadrul cultural al comunității. Modul în care sunt perpetuate și se manifestă fascinează cercetătorul, de aici și dorința de a consemna aceste mici istorisiri.
Prezentul eseu este format dintr-un corpus de texte, materiale folclorice, culese în urma cercetării de teren în zona Borșa, Maramureș. Fiecare poveste prezintă personajul dezbătut într-un mod natural și original, permițând construirea unei imagini complexe.
La o primă lectură, narațiunile ce urmează a fi prezentate par fracturate, superficiale și fără logica, însă pe măsură ce sunt analizate, iese la iveală faptul că nu e necesar un tablou puternic descriptiv. Fiecare narațiune în parte dezvăluie simboluri ce nu necesita o clarificare anterioară, acestea fiind de la sine înțelese de comunitate. Pe alocuri, anumite detalii se suprapun sau chiar se contrazic, dar toate construiesc un personaj complex, cu trăsături distincte, stereotipice chiar, care sunt ancorate, deși deseori vag, cu precizie în real. În fiecare dintre cazuri, argumentul dat ca dovadă a realității pe care o prezintă este reprezentat de existența unui martor al evenimentelor. Fără excepție, acesta este un martor demn de încredere.
„Primăvara strângeam oile, că mergem cioban pă munte, și am dat de straturile[1] ei. Am mărs cu oile prin pădure și acolo am dat de straturile Zăncii. Și când le-am găsit, m-am dus mai încolo și acolo era un leagăn, într-un molid, printre crengi era un leagăn și copilul să văita[2]. Eu am știut ce-am găsit, că mi-o povestit părinții ce umblă pă acolo, așa că am fugit departe cu tot cu oi. M-am temut că a veni, Dumnezeu cu noi, Fata Pădurii. Da’ ea nu umblă cu piciorele înainte, merge cu călcâiele. Îi o femeie cu păru’ lung până la călcâie, i să mai spune și Zanca. Eu n-am văzut-o, da’ mi-o povestit părinții mei, care erau în butin[3], că o văzut-o cu Omu’ Pădurilor. Ăsta o venit cu Fata Pădurii în spate și o aruncat-o pă foc și ea de acolo s-o sculat și când o răgnit[4], toți munții o huit[5]. Așa povestea mama, amu de o fost așa or nu… eu nu știu.”[6]
Fata Pădurii este una dintre cele mai complexe reprezentări ale mitologiei românești. Este vorba, în esență, despre o ființă malefică, un demon feminin a cărui funcție majoră – dar nu exclusivă – este săvârșirea răului, agresiunea fizică și/sau sexuală.[7] Fata Pădurii este descrisă în diverse ipostaze, fiecare percepând-o în mod propriu, potrivit mentalității sale, a credințelor și probabil a dispoziției de moment. Fiecare detaliu al aspectului ei fizic formează imaginea unei ființe care are trăsături umane, dar care totuși nu aparține lumii umane. În gândirea magică, spațiul este împărțit: cel uman are limite geografice, iar cel mitologic este încărcat de simboluri.
Istorioara de mai sus este mai mult o transmitere a memoriei culturale din zona Borșa. Veridicitatea anumitor întâmplări nu este luată în calcul, ci este acceptată ca atare. Totuși, conștient de faptul că ceea ce transmite s-ar putea să nu fie altceva decât o poveste, informatorul are grijă să sugereze acest lucru: „așa povestea mama, amu de o fost așa or nu… eu nu știu”, punând astfel accent pe faptul că el nu a fost martor direct la una din întâmplări, ci numai repetă ce i s-a povestit, chiar dacă persoanele implicate sunt unele cu un statut credibil.
„Am fo’ cu un frate la fân și avem, cum spunem noi, o colibă – nu casă, colibă – pentru fân, când mergem la fân și dormeam acolo. Locul era de la părinții noștri. Frate-meu și cu femeia lui și cu mine dormeam în colibă. Este acolo la noi un loc de îi spune „Dosu’ lu’ Bălan” și, într-o noapte, ea o mărs cântând pă vârfu’ ‘cela.
[— Cine cânta?]
Fata pădurii, Dumnezeu cu noi, și o auzit cumnată-mea. Noi dormeam, că eram obosiți de la coasă, și ea o sculat pă bărbatu’-său: „Ale, Ale scolă-te!” S-o sculat Alexa și m-am sculat și eu. Și atunci ea zâce: „Uită-te, cine cântă pă vârfu’ ăla? Și atâta de fain.” Da’ n-ai putut înțelege din cântecele alea nimic. Cânta așa fain, da’ n-am înțeles nimic din ce cântă. După aia ne-am culcat înapoi și n-am mai auzit nimic.”[8]
„Se zice că Zanca – Fata Pădurii cum o mai numesc unii – avea o voce foarte mândră și să făcea frumoasă ca să ademenească feciorii. Cânta atât de frumos și cu un păr lung până pă călcâie, despletit, niciodată nu era împletit. Dacă aveai putere și credință să o prinzi și să o împletești, nu mai putea să se întoarcă pe pământ, să ducea acolo unde slujea ea. Nu avea picioare, ci copite, nu despicate, ci așa ca la cal și, mai sus decât la cal, avea pinteni.
Mergea noaptea prin șezători și intra în casă. De fapt, nu intra în casă, ci se plimba pe afară să se hârjoie[9] prin șatră[10] cu feciorii. Unii erau mai timizi, da’ unii erau mai înfipți și puneau mâna. Pă corp avea păr, la față era frumoasă și, când pleca de acolo, cânta atât de frumos că răsunau pădurile. Avea o voce ca un ecou, se auzea de la distanță.
Mergea toamna și la văcărie. Cum era cald de multe ori, să făcea în șpori[11] foc și să punea laptele la fiert, să facă brânză. Zanca mergea noaptea, intra și răsturna tot pă acolo și dacă țipai, te și pocea[12]. De multe ori, omu’ murea de spaimă.
Bătrânii ne povesteau că, atunci când să apropia, lătrau câinii, și atunci oamenii își făceau cruce cu limba în gură și spuneau în gând un „Tatăl Nostru” și numai așa îi lăsa Zanca în pace. Distrugea tot pă afară, da’ pă ei, dacă să rugau, îi lăsa în pace.”[13]
Portretul Fetei Pădurii se construiește detaliu cu detaliu cu fiecare narațiune consemnată. De observat faptul că, în fiecare poveste, se evidențiază o trăsătură comună. Fata Pădurii are părul lung până la călcâie, un simbol al feminității. Chiar dacă aceasta este o ființă sălbatică, un demon malefic, ea este totuși femeie. Cu toate acestea, apartenența ei într-o altă dimensiune este clar pusă în evidență de aspectul neîngrijit.
Anularea puterilor pe care le posedă se poate face prin împletirea părului. Acest act este necunoscut ființei sălbatice și, astfel, se poate spune că are rol de introducere simbolică în societate, unde ea, din cauza naturii sale mitice, nu se poate integra, ceea ce duce la dispariția ei. În contextul oferit de istorisirea culeasă, putem spune că împletirea părului pare mai degrabă o exorcizare, anulându-i-se astfel ființei mitologice capacitatea de a se mai întoarce pe pământ, fiind izgonită „acolo unde slujea ea”.
O altă trăsătură sunt calitățile vocale pe care le posedă. Cântecul ei este atât de puternic încât nu numai că se aude de la depărtare „ca un ecou”, dar face pădurile să răsune. Cu toate acestea, el nu poate fi priceput. Frapează prin frumusețe, dar semnificația sa este dincolo de aria de înțelegere umană, adevăratul sens este ascuns, fapt care face imposibilă pătrunderea în spațiul magic, interzis manifestărilor umane.
Îmbrăcămintea nu reușește să îi ascundă în totalitate trupul, metamorfozele imperfecte trădând-o. Fata Pădurii este în egală măsură ființă vie și demon, om și animal. Aceste trăsături ale fizicului, care o separă de umanitate, sunt scoase în evidență de naratori, ei precizează că „nu umblă cu piciorele înainte, merge cu călcâiele”, în contradictoriu cu acestă imagine este alta care spune ca nu are picioare, ci „copite ca la cal și, mai sus ca la cal, are pinteni”. Care să fie adevărata imagine? De fapt, Fata Pădurii nu are o formă fixă, este o imagine a contrastelor. „Combinația de trăsături opuse este o marcă a divinității. Fata Pădurii aparține simultan unor regnuri diferite, fiind proteică. O asemenea ființă supranaturală impune respect și teamă.”[14]
Ea este un spirit al pădurii, dar și al nopții. „O ființă supranaturală ce acționează în întuneric nu poate fi decât demonică”[15], în antiteză cu aceasta imagine este cea maternă. Fata Pădurii are un copil pe care îl îngrijește și îl protejează. Dovada statului ei de mama ne este dată de Niculae Veșteșug care spune că, mergând cu oile prin pădure, a găsit atât straturile acesteia, cât și un legăn agățat într-un molid, de unde se auzea un plânset de copil mic. În aceste condiții descoperim „imaginea unei Fete a Pădurii care este, deopotrivă, amantă provocatoare și mamă plină de îngăduință și bunătate”.[16]
Întâlnirea cu Fata Pădurii nu trebuie să fie necesar una dezastruoasă în ceea ce privește integritatea fizică a omului, deși este o sălbăticiune înzestrată cu puteri magice, există și metode relativ simple prin care omul se poate apăra de violența ei. Prima și cea mai la îndemână metodă este executarea unei cruci cu limba în gură. Câinii, de asemenea, pot să îi simtă prezența și, prin lătrat, își avertizează stăpânii de pericol. Aceștia, pentru a se proteja, zic un „Tatăl Nostru” în gând. Puterea apotropaică pe care o are rugăciunea este imensă, Fata Pădurii nu se mai poate apropia de om pentru că este protejat de o divinitate pozitivă superioară ei și atunci își revarsă frustrarea distrugând tot pe afară. Acest comportament denotă imaturitatea specifică unui copil răsfățat, căruia i s-a interzis accesul la o jucărie favorită și își arată nemulțumirea printr-o criză – în acest caz, distrugerea de obiecte – foarte asemănătoare cu criza de isterie.
Însă aceste metode de protecție, foarte puternice de altfel, nu sunt infailibile. Șocul provocat de întâlnirea cu o asemenea creatură are repercusiuni asupra celor mai „slabi de înger” și, de multe ori, nefericitul vizat de demon moare „de spaimă”.
Cu toate că teritoriul ei este pădurea, Fata Pădurii poate intra și în mediul „domesticit” al comunități sub o formă deghizată de femeie frumoasă, însă, așa cum am menționat anterior, metamorfozele sunt incomplete. Cei mai curajoși dintre feciori, care îndrăzneau să o atingă, descopereau că trupul îi era acoperit de păr. Informatorul nu dă detalii legate de reacția celor care făceau aceste descoperiri, menționează doar scopul vizitei Fetei în cadrul comunității, mai exact la șezători, unde iese la iveală într-un mod subtil faptul că aceasta este inițiatoarea relaților sexuale, ea este cea care vine „să se hârjoie prin șatră cu feciorii”. Cadru în care acționează este limitat la spațiul deschis, pentru că intrarea în casă ar presupune prinderea și anihilarea ei.
„Când eram mică am fost cu moașa mea, mama lui tata, la văcărie pă Birț[17]. Coliba ne era lângă pădure și acolo aveam un câine mare, Bălan, care umbla toată ziua cu noi după vaci. Noi acolo aveam clăile de fân, șopru’ cu fân, și acolo le ducem și mâncau fânul, că nu puteam să le coborâm la vale – unde aveam noi casa – că era departe. Toată vara stăteam acolo la colibă.
Într-o noapte, era o lună plină ochi, să vedea afară ca ziua. Moașa o făcut un foc în mijlocul colibei și până am mâncat, câinele o venit și o stat în colibă lângă foc. Eu stăteam lângă moașa, moașa lângă foc și, la un moment dat, auzim un foșnet ușor, și apare pă pragul colibei – coliba nu avea ușă – o femeie înaltă, cu un păr negru ca murea, cu caier în brâu și torcea și fusul făcea: „sfrrrr, sfrrrr, sfrrrr”, după cum îl învârtea în mână.
Moașa m-a prins de mâini și m-a strâns tare, tare, tare. Ea îmi tot spunea că dacă vreodată o să mă strângă de mâini sau de un picior noaptea, să nu scot o vorbă în ruptu’ capului, că ne pocește.
M-o prins săraca de mâini, m-o strâns cât o putut și eu am încremenit. Am înlemnit pur și simplu, câinele nu o putut lătra, numai o scheunat, zici că îl prinsese cineva de bot.
Amu, nu s-o uitat deloc către noi, numai s-o așezat în fund pă pragul colibei, și acolo o tors și o tors și trăgea din caier și așa sfârâia fusul că de spaimă, am adormit.
Dimineață, când ne-am sculat, am găsit câinele trăznit de un molid, în spatele colibei, praf și pulbere, toate matele erau ieșite afară, da’ noi n-am auzit nimic noaptea.
[— Bunica dumneavoastră a spus cine a fost femeia respectivă?]
Moșa zicea că Zanca, Fata Pădurii. Oricum, moașa, de spaimă, o luat vacile și am venit acasă. Tata, fie iertat, și mama, Dumnezeu s-o odihnească, o zis: „Da’ de ce ați venit?” Și ea o răspuns: „Eu nu mai stau acolo. La noi o venit Zanca și o fost să ne omoare, o murit câinele, praf și pulbere l-o făcut de un molid. Eu nu mai stau acolo.” N-am mai stat acolo, am schimbat locul acela cu Grindu’ și cu Moina de pe Repedea[18].”[19]
Un alt detaliu legat de personalitatea Fetei Pădurii, pe care acestă narațiune îl oferă, este faptul că aceasta se angajează în activități domestice care nu se conformează însă cu normele acceptate de comunitate. Strădania ei este în van și îi trădează inadecvarea, torsul caierului nu este o activitate de noapte și elanul ei este nejustificat.
Personajul este legat de înfățișarea sa ieșită din comun și de câteva acțiuni tipice pe care le desfășoară: cântă aproape tot timpul, iar cei mai mulți o recunosc după vocea sa inconfundabilă, fără a fi necesar să o și vadă; este văzută torcând caier, deși nu se știe nimic despre cum ajunge să dețină un caier; are un prunc pe care îl îngrijește, însă nu se știe cum a ajuns să aibă acest copil sau cu cine; posedă o grădină cu flori cu valențe magice într-o zonă izolată, accesibilă doar celor care cunosc foarte bine regiunile montane; umblă noaptea, iar apariția sa stârnește neliniștea.
Cu toate acestea, oricât de înfricoșătoare ar fi, Fata Pădurii poate fi ținută la distanță prin anumite rituri magice cu rol de apărare, cunoscute de toată lumea. S-ar putea spune: „de toată lumea, mai puțin de cel agresat”, ceea ce dovedește că, de fapt, suferința lui este cauzată de o necunoaștere suficientă a tradițiilor culturale locale și de o slabă integrare în sistemul de practici verificate de către propria comunitate.
În gândirea mitico-magică, răul care se întâmplă cuiva trece în mentalitatea comunității ca o pedeapsă binemeritată pentru violarea unor tabu-uri sau pentru păcatele comise. Toate pedepsele au o explicație religioasă. Se consideră ca ele au fost date pentru ca greșelile să nu se repete. Acțiunile permise și acțiunile interzise sunt principii care guvernează viața omului și care o orânduiesc până în cel mai mic detaliu.
Un alt detaliu ce trebuie adus în discuție este faptul că, deși doar menționat, în una dintre poveștile narate apare și „Omu’ Pădurilor”, cunoscut îndeosebi ca Omul Nopții.
Spre deosebire de Fata Pădurii, ființă mitologică prin excelență malefică, aducătoare de moarte și de nenorociri, Omul Nopții este o divinitate prezentată doar prin prisma conflictului dintre aceste două ființe supranaturale, detaliile despre latura sa benefică sau malefică și înfățișare sunt ignorate de către informator. Se poate deduce că aceste ființe mitice sunt în conflict, ținând cont de faptul că el vine cu ea în spate și o aruncă în foc. În acest caz, Omului Pădurii i se atribuie rolul de agresor al Fetei. Ținând cont de faptul că apar împreună, atunci el poate fi văzut ca o ființă benefică, un apărător al omului.
Relația de opoziție dintre aceste două personaje conduce, în mod inevitabil, la un conflict la care martor și participant involuntar este omul. În înfruntarea care rezultă, demonul feminin este învins. Lupta dintre aceste ființe supranaturale este percepută ca fiind exterioară omului. Acțiunea Omului Nopții își are justificarea în contextul în care demonul feminin își face simțită prezența malefică.
Analizând caracterul fantastic și modul de transmitere a materialului folcloric, cel mai vechi strat al mitologiei românești poate fi stabilit în perioada geto-tracică. M. Eliade arată, spre exemplu, că motivul sacrificiului în fundamentul unei construcții este un „ mit originar” și adaugă: „Originar în sensul că aduce cu sine o creație spirituală, care precede cu mult epocile protoistorice și istorice ale popoarelor din sud-estul Europei. Miturile, simbolurile și ritualurile pe care ni le face cunoscute folclorul religios al românilor, își au rădăcinile într-o lume de valori spirituale, care precede apariția marilor civilizații ale Orientului Apropiat antic și ale zonei mediteraneene.”[20]
Caracterul țărănesc al mitologiei românești este susținut de narațiunile pe care se bazează eseul de față, care provin, în totalitate, din repertoriul oral al localității Borșa. Ființele mitologice care fac parte din viața acestei comunității sunt portretizate de fantezia fiecărui membru prin diverse mijloace: ele sunt fie mari „cât o șură”, fie mici ca un copil, dar cu o forță brută care o depășește pe cea a unui adult, au copite de cal, coarne etc. În sprijinul acestei afirmații putem aduce celebra definiție pe care Claude Lévi-Strauss o dă mitului, anume că „într-un mit se poate întâmpla orice, orice subiect poate avea un predicat oarecare, orice relație imaginabilă este posibilă” și, făcând referire și la Otilia Hedeșan, mai menționez: „Reprezentările mitice, legendele și povestirile superstițioase” se plasează, mai mult decât alte categorii narative, „în zonele difuzului”. Informațiile de acest gen par să alcătuiască veșnice nisipuri mișcătoare la care formele de suprafață nu se repetă niciodată – sau se repetă doar prin jocul hazardului – în vreme ce, dedesubtul lor, domnesc reguli ferme și simboluri ordonatoare”[21]. În concluzie aceste ființe supraveghează respectarea regulilor mitice ale comportamentului țărănesc.
Cultura populară reprezintă o parte importantă a culturii naționale, a cărei cercetare este necesară, deoarece ne oferă cunoștințe pe care nici un alt domeniu nu le poate pune la dispoziție și care spune multe despre trecutul cultural al unui popor.
[1] (Pop.), fâșie de pământ, cu cărări pe margini, pe care se seamănă legume sau flori.
[2] (Reg.), a plânge
[3] Perioada petrecută de ciobani pe munte cu oile, la stână. Începe primăvara și se termină la sfârșitul lui septembrie.
[4] (Reg.), a striga
[5] (Reg.), a răsuna
[6] Informație teren, Veșteșug Niculae, 72 ani, n. în Moisei, Maramureș, pensionar. Interviu de Antoaneta Antonov, în Borșa, MM.
[7] Constantin Eretescu, Fata Pădurii și Omul Nopții. În compania ființelor supranaturale, Editura Compania, 2007, pg. 14
[8] Informație teren, Veșteșug Niculae, 72 ani, n. în Moisei, Maramureș, pensionar. Interviu de Antoaneta Antonov, în Borșa, MM.
[9] (Reg.), joc în care fetele și băieții se îmbrâncesc și/sau se sărută în glumă.
[10] (Reg.), prispă
[11] (Reg.), sobă cu plită
[12] (Reg.), a deochea
[13] Informație teren, Timiș Traian, 68 ani, n. in Borșa, Maramureș, pensionar (electrician la mină). Interviu de Antoaneta Antonov, în Borșa, MM.
[14] Constantin Eretescu, Fata Pădurii și Omul Nopții. În compania ființelor supranaturale, Editura Compania, 2007, pg. 65
[15] Ibdem, pg 58
[16] Otilia Hedeșan, Pentru o mitologie difuză, Editura Marineasa, Timișoara, 2000, pg 40
[17] cartier (cătun) al localității Borșa, județul Maramureș.
[18] cartier al localității Borșa, județul Maramureș.
[19] Informație teren, Timiș Victoria, 62 ani, n. în Borșa, Maramureș, pensionară (asistentă medicală). Interviu de Antoaneta Antonov, în Borșa, MM.
[20] Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han : studii comparative despre religiile și folclorul Daciei și Europei Orientale, București, Editura ștințifica și Enciclopedică, 1980
[21] Otilia Hedeșan, Pentru o mitologie difuză, Editura Marineasa, Timișoara, 2000, pg. 8