Rigoare științifică și speculație literară
Mircea Eliade este văzut ca un foarte bun autor de literatură fantastică, contribuțiile sale în aria ficțiunii speculative, mai ales science fiction fiind acceptată cu dificultate. Necesitatea acestui studiu se profilează prin faptul că deși teoreticianul fenomenului religios M. Eliade este foarte bine cunoscut, prin cercetările sale de istoria religiilor, mult mai puține lucruri se știu, pe plan internațional, despre scrierile lui literare, rămase într‑un plan secund față de opera științifică. Savantul de origine română și‑a scris proza scurtă și romanele în limba română, ceea ce reprezintă o altă piedică în privința unei receptări adecvate. Totuși, lucrările sale de ficțiune sunt valoroase, înscriindu‑se în registrul amplu al ficțiunii speculative, de la fantastic și science fiction la istorii contrafactuale și narațiuni mitice sau populare. În acest context apar diverse raportări la divinitate, dar și la rostul omului în lume și la încercările lui de a‑și depăși limitele. Scriitorul se arată plin de imaginație, ficțiunea sa putând răspunde exigențelor unui public larg, dar și unuia de specialitate, preocupat de manifestările sacrului și profanului în existența cotidiană. Prin reușitele lui literare, Eliade se dovedește un precursor al curentului postmodern în cultură și al abordărilor postumaniste în cercetarea socială, încărcătura meditației asupra condiției umane fiind o temă permanentă în activitatea sa. Omul, cel obișnuit, este în atenția autorului, însă acesta este pus adesea în situații excepționale, în continuare unei realități banale pentru cei mai mulți.
Mircea Eliade este un cercetător cu o operă științifică bogată și variată, oferind în fiecare pagină detalii pentru a înțelege homo religious, relația acestuia cu divinitatea și cu lumea/ lumile ca loc existențial. Este un balans permanent între sacru (ceea ce îi este dat) și profan (ceea ce dobândește prin experiența proprie). Este o experiență a reîntregirii ființei umane, care poate ignora uneori prezența divină, dar nu o poate eluda definitiv. În scrierile științifice autorul recurge permanent la interpretări, așa cum cere rigoarea academică, foarte rar riscând să facă speculații. În lucrările literare, scriitorul trece însă peste aceste limitări, ducând mai departe ideea din volumul Sacrul și profanul, unde vorbea de „diferitele poziții pe care omul le‑a cucerit în Cosmos”. Astfel, proza lui M. Eliade deschide o nouă perspectivă de analiză, nu doar ca homo religious, ci și ca homo cosmicus, unul care încearcă să se definească în raport cu divinitatea, dar și cu sine ori cu alte elemente ce‑i conturează un profil postuman, domeniu de cercetare care îl are ca precursor.
Acest postumanism depășește simpla dorință umană de a se desprinde de la pământ și de a avansa în univers, instituind o nouă paradigmă (chiar în ciuda faptului că strategiile post, postmoderne, desigur, refuză și subminează ideea de paradigmă!). Visul romantic nu este subminat de raționalitatea modernistă, ci completat în acest tip de postumanism ca evoluție și habitare cosmică. Este un element mult mai prezent în artă și filosofie decât ne‑ar lăsa să credem prejudecățile noastre la adresa literaturii SF, gen interesat în mare măsură de aventura cosmică. Un exeget al religiilor de talia lui Mircea Eliade va exprima această idee prin vocea personajului Ivan, din nuvela cu același nume:
„Să însuflețim pământul și apoi sistemul solar și galaxiile, și tot ce‑o mai fi pe acolo și pe care nu le știm încă. Să le însuflețim, adică să le aducem la viață și să trezim spiritul care zace alienat în orice viață. Să binecuvântăm întreaga creație, așa cum vă place la unii dintre dumneavostră să spuneți”.
Sunt gânduri exprimate în vreme de război, în dezbateri de oameni epuizați, prinși între focuri de armă, înspăimântați nu de moarte, ci de faptul că în universul infinit Cerul și Dumnezeu au dispărut, iar ei nu‑și vor mai găsi odihna veșnică. Astfel apare acest postumanism ca ideal cosmic, în viață și după moarte, capabil să opereze o „trezire a spiritului”, o regăsire de fapt a lui homo religious.
În acest context analizăm imaginea particulară a omului postistoric așa cum o creionează M. Eliade în literatura sa. Dezbaterea despre omul postistoric și postistorie este amplă și nu pare să se încheie curând, iar bibliografia subiectului este foarte amplă. Sunt multe aspecte luate în considerare, de la moartea lui Dumnezeu și la retragerea Creatorului din lume, de la evoluția umanității până la pierderea sensului vieții și a înțelesului originilor, de la transformările radicale induse de tehnologie și societăți robotizate la distrugerea lumii prin maladii pandemice, cataclism cosmic sau nuclear. Aceste evoluții pot fi la scară planetară sau la nivel individual, ambele ipostaze fiind ilustrate în scrierile lui M. Eliade, care preferă dezbaterii teoretice instrumentele ficțiunii speculative, rezultatele fiind meritorii și surprinzătoare.
Cât suntem de postumani?
Este important ca în discuția despre posthuman și postumanitate (posthuman and posthumanity) să ținem cont că este vorba de un domeniu vast, cu multiple deschideri. Unele dintre acestea sunt antitetice, cum este sfera antiumanului. Într‑o mare măsură, postumanitatea ciborgilor, a roboților sau (printr‑o proiecție postantroponcentrică) a extratereștrilor este antiumană, chiar belicoasă, iar literatura science fiction a dezvotat numeroase scenarii de confruntare, dar și scenarii ale distrugerii centrului, a civilizației umane, context în care unii cercetători definesc antiumanismul prin acțiunile omenești care au drept consecință pierderea caracteristicilor umane. Un alt termen (cu o sferă corelativă de sens și activități) cu care putem opera este inumanul, înțeles ca un atac fățiș sau disimulat la adresa umanului ori ca o degradare a lui.
Este formulată astfel și o posibilă contradicție generată de neputința desprinderii noastre de viziunea profund egocentrică, deoarece exemplul folosit de Jean‑François Lyotard (o viziune science fiction completă) este formulat ca un deziderat, și anume capacitatea omenirii de a supraviețui stingerii Soarelui, prin dezvoltarea unor tehnologii care să‑i asigure continuitatea în univers. Pentru Lyotard, acesta este o problemă pe agenda omenirii:
„The human race is already in the grip of the necessity of having to evacuate the solar system in 4,5 billions years. It will have been the transitory vehicle for an extremely improbable process of complexification. The exodus is olready on the agenda.” afirmă el în The Inhuman: Reflections on Time. Interesant este faptul că Lyotard vorbește de o mutare din actualul sistem solar, părând să nu ia în calcul posibilitatea apariției unor noi surse de energie capabile să suplinească răcirea Soarelui.
Despre reconstrucția lumii și a centrului vorbește și Mircea Eliade, atunci când aduce în scenă „omul postistoric”, capabil să reorganizeze lumea pustiită de un cataclism atomic. În cadru postmodern, expresia „omul postistoric” este posibilă doar ca urmare a desfășurării acestui scenariu SF:
„Dar acesta este prețul care trebuie plătit ca să lichidăm radical trecutul și să forțăm mutația, adică apariția unei specii infinit superioare omului de azi. Numai o cantitate enormă de electricitate, descărcată în câteva ore sau câteva minute, va putea modifica structura psihomentală a nefericitului homo sapiens, care a dominat până acum istoria. Ţinând seama de posibilitățile ilimitate ale omului postistoric, reconstrucția unei civilizații planetare va putea fi realizată într‑un timp record”, spune Eliade în Tinerețe fără de tinerețe…, un miniroman SF, dar o operă complexă de ficțiune speculativă.
Întrebări cu și despre Dumnezeu
Transumanismul nostru devine covârșitor când vrem să înțelegem evoluția Universului în întregul său. Iar când în această ecuație intervine și divinitatea orice demers rațional, de cuprindere și înțelegere, se estompează. Transcendalul oferă posibilitatea de a alege: crezi sau nu crezi. Este ceea ce i se întâmplă lui James Joyce în A Portrait of the Artist as a Young Man:
„What was after the universe? Nothing. But was there anything roud the universe to show were it stopped before the nothing place began? It could not be a wall; but there could be a thin thin line there all round everything and everywhere. Only God could that. He tried to think what a big thought that must be; but he could only think of God. God was God’s name just as his name was Stephen”.
Joyce pune aceste gânduri pe seama școlarului Stephen Dedalus, însă evident este modul său de a gândi.
Mircea Eliade va imagina însă un personaj profund și cu o imaginație bogată, numit Ieronim Thanase, care, răspunzând parcă aceleeași întrebări, în tulburătoarea nuvelă Uniforme de general, va face trimitere nu la un Dumnezeu atotputernic, dar îngăduitor, ci la o forță stranie, nenumită, cumva terifiantă, după cum rezultă din puținele date puse la dispoziție:
„Dar spune, Maestro, n‑ar fi fost frumos să fi crezut că auzim pe moș Vasile Chelaru și pe Veronica? Să fi înghețat de frică, să fi cunoscut atât de tânăr – iar Vladimir e încă un copil – să fi cunoscut amândoi teroarea fără nume, clipa aceea fără început și fără sfârșit, când noi oamenii vom descoperi că n‑am fost niciodată singuri?”
Această „teroare fără nume” ce înlocuiește divinitatea nu este o surpriză la istoricul religiilor Mircea Eliade, un sceptic în ceea ce privește credința, fapt care i‑a permis o privire atât de cuprinzătoare în postura de savant. Însă „clipa aceea fără început și fără sfârșit” este relevantă pentru destinul uman în general și al celor doi tineri din nuvelă, deoarece, dacă ar fi existat, ar fi marcat trecerea spre o dimensiune postumană greu de anticipat și de conturat. Când invocă „teroarea fără nume”, Eliade scriitorul se conexează cu Eliade istoricul religiilor, reiterând ideea „puterii teribile” ca „mânie” divină cu care îl definea Rudolf Otto pe Dumnezeu, arată Eliade în Sacrul și profanul.
Uneori, în lume se întâmplă lucruri care sunt imposibil de explicat, cel puțin nu la nivelul științei actuale. Este miracol divin, deși greu de dovedit și acesta. În ficțiunea speculativă însă aceste întâmplări sunt puncte de pornire pentru texte literare valoroase. O astfel de premisă (pseudo)științifică specifică genului science fiction apare și în nuvela Tinerețe fără de tinerețe… (deși titlul corect ar fi fost, poate, Bătrânețe fără bătrânețe, deoarece eroul rămâne tânăr pentru mulți, foarte mulți, ani!). Personajul Dominic este lovit de trăsnet, undeva în centrul Bucureștiului, și firesc ar fi fost ca el să moară destul de repede. Nu se întâmplă astfel, iar când este dus la spital medicii constată: „Pielea i‑a fost arsă sută la sută, și totuși supraviețuiește de douăspreszece ore, și pe cât ne putem da seama nu suferă”. Întâmplarea are loc în noaptea de Înviere, după cum precizează autorul chiar în debutul nuvelei, deschizând calea către o hermeneutică magico‑religioasă a explicației pentru supraviețuirea îndelungată, cum vom vedea, a personajului. Învierea este un timp sacru reactualizat prin această sărbătoare, crede savantul Eliade. Este timpul învierii christice, personajul Dominic preluînd unele atribute, căci omul lovit de trăsnet este purificat și consacrat, cu destinul schimbat, fără a fi… destinat neapărat unor fapte mărețe.
Este însă și o presupoziție pseudoștiințifică atât de necesară în ficțiunea speculativă, deoarece un motiv științific, verificabil sau măcar posibil, al supraviețuirii în urma loviturii de trăsnet nu există, așa cum nu există nicio explicație pentru faptul că Dominic rămâne tânăr pentru o perioadă îndelungată. Cumva, omul care ar trebui să fie carbonizat trăiește, este puternic și cu o capacitate de asimilare culturală crescută, iar faptul că legile medicinei de la acea oră (perioada interbelică) și ale celei de acum sunt încălcate, nu are nicio relevanță literară (Robu 2008, 48). Cercetătorul clujean introduce premisa SF a mutației pentru a explica aventura extraordinară a personajului Dominic Matei. Acesta nu este doar un mutant, ci și un „zeu ascuns”, după cum precizează același cercetător, unul care evoluează într‑o lume a secretelor, cu încrengături complexe, ficțiunea politică, ocultul, iscodirile jurnaliștilor și jocul agenților secreți completând scena confruntărilor diverse și adesea senzaționale, după cum va aprecia Cornel Robu în volumul Scriitori români de science‑fiction.