Descoperim în ultima vreme că ființa umană e tot mai fluidă. Categorii care până mai ieri păreau fixe își pierd contururile și se reconfigurează. Auzim tot mai adesea concepte precum „construct social”, sau „fluiditate de gen”. Oamenii refuză apartenența la anumite categorii, așa că inventează altele și se înveșmântează în mantia lor. Sunt transformați? Voi spune câteva lucruri despre transformare, pe vremea când metamorfoza era pedeapsă divină, sau chiar saltul uman spre divinitate, transcenderea limitelor umane și elevarea speciei prin mutații abrupte. Pe când fluiditatea nu sfârșea în auto-victimizare.
Vom face saltul din antichitate în science-fictionul modern, de la „tatăl” metamorfozelor, Ovidiu, la tatăl dunelor presărate de mirodenie, Frank Herbert.
Transformări la scară largă
Distanța temporală de aproape două milenii ce-l separă pe Frank Herbert de poetul roman al Artei Iubirii, Heroidelor și Metamorfozelor nu este atât de mare din punct de vedere literar, întrucât nici Ovidiu nu este un creator pur de mituri, ci mai degrabă un culegător și un estet, pentru care mitul reprezintă un pretext și este adesea tratat ironic. Unii istorici susțin că Metamorfozele sunt profund ancorate în climatul politic volatil al vremii, caracterizat de profunde transformări ale societății romane.
Domnia lui Octavian August (27 î.e.n. – 14 e.n.) echivalează cu transformarea irevocabilă a republicii într-o nouă formă de guvernare (cea a imperiului păstrând doar o aparență republicană) și surprinde totodată întoarcerea la valorile clasice ale romanilor (Augustus reinstituie vechile ritualuri religioase de venerare a zeilor, vechea moralitate – prin legi legate de căsătorie și adulter, etc.) Aflat în exil și lipsit de patronajul imperial de care se bucurau poeții de curte Virgiliu și Horațiu, Ovidiu încearcă să intre în grațiile lui August prezentând în finalul poemului apoteoza lui Iulius Cezar (unchiul lui Octavian), simbolizată de apariția cometei pe bolta cerească la moartea dictatorului. Toate aceste aspecte, culminând cu apoteoza împăratului/dictatorului galactic Leto II, sunt prezente în saga lui Frank Herbert, care folosește substratul mitologic în chip modern, ancorat în realitățile politice, sociale și religioase ale sfârșitului de secol XX.
Din punct de vedere antropologic, metamorfozele (și miturile țesute pe seama acestui concept) pot fi văzute drept o modalitate a oamenilor din vechime de a se împăca mai ușor cu transformările cadrului natural și social ce aveau adesea un impact puternic asupra comunității aflate mereu în căutare de ordine. Fără îndoială că în folclorul grec și roman, aceste mituri aveau un puternic caracter etiologic, însă Ovidiu pare mai puțin preocupat de această latură. Dimpotrivă, poemul abundă în ironie și artificii stilistice. În mod ciudat, la Herbert tocmai ironia lipsește (deși ne aflăm în plin postmodernism – 1965), ceea ce dovedește că miturile sunt adesea un aluat primordial la care fiecare generație și, totodată, fiecare autor în parte, se raportează în propriul lui fel, însă ele sunt de nelipsit și străbat întreg filonul creației literare, din antichitate până în prezent (după cum observa și Borges în Cărțile și noaptea).
Ispita divinului și pedeapsa ironică
În universul Dune, oamenii pot fi deopotrivă oameni sau animale. Tot din rațiuni artistice, coexistența diferitelor forme de viață sub masca aceluiași regn apare și în Metamorfozele lui Ovidiu. În gândirea orfică, nimic nu este imuabil, totul este supus transformării. Pentru poetul Ovidiu, acest postulat trebuie să fi avut o limită, anume în ceea ce privește creația artistică. „Arta mea ce folosește tuturora, mie nu mi-e de folos”. Asemenea poetului, personajele transformate – adesea tipare pentru un anumit tip de comportament decăzut sau pentru nesăbuința cu care înfruntă sacrul – dobândesc nemurirea. Divinitățile pot fi deopotrivă antropomorfe sau teriomorfe, dar ele se preschimbă după bunul lor plac și nu își pierd natura divină. Preschimbările cântate de Ovidiu sunt adesea definitive, iar năpăstuitul își pierde irevocabil o parte din caracteristicile sale umane. Cea mai crudă soartă – și, deci, cea mai dureroasă pierdere – este aceea a graiului, sau a graiului liber, așa cum se întâmplă cu Acteon, transformat în cerb, Calisto preschimbată în urs sau Lycon în lup. Un caz mai subtil este cel al nimfei Eco, din care nu rămâne decât glasul, care însă e condamnat să repete întocmai tot ce aude.
Firește, fiecare dintre aceste povești ascunde în spate o problemă mai complexă, de natură religioasă, ritualică, și nu trebuie înțelese doar ca parabole cu caracter prescriptiv, etiologic sau moral. Potrivit interpretărilor psihologizante de la începutul secolului XX, „Povestea lui Artemis și Acteon”, de pildă, surprinde confruntarea dintre conștiința umană în stare crudă și misterul vieții, simbolizat de divinitatea maternă (Isis, Artemis, Diana), cu două rezultate posibile. Meditând la simbol și înțelesurile sale, conștiința atinge un nivel superior, e iluminată. Meditând la înfățișarea simbolului (ceea ce în limbaj vedic poartă numele de meditație inferioară) conștiința este fărâmițată și reintrodusă în matrice – ceea ce pățește și Acteon, sfâșiat de propriii câini, sub privirile prietenilor. (Campbell, 69).
Capacitatea minții umane de a lupta cu aparența este prima și cea mai de seamă condiție pentru a primi titlul de „om” în Dune, acordat de drept-vorbitoarele Bene Gesserit. Cu gom-jabbarul la gât, Paul trebuie să lupte cu toate impulsurile sale care-i spun că propria lui mână se transformă încetul cu încetul în scrum, în interiorul cutiei negre. Se urmărește eliberarea conștiinței umane, dezlegarea ei de orice limite (impuse sau autoimpuse), de orice chip cioplit (calculatorul care imită mintea omului). „În ultimă instanță, selecționăm indivizi pe care să-i facem atât de liberi pe cât ne stă nouă în puteri.” (Copiii Dunei, 132). E ceea ce doamna Jessica avea să afirme mulți ani mai târziu, legat de Farad’n, prințul moștenitor al casei Corrino, când îi prezintă prințului titlul de om, cu următoarea formulă: „Stau în prezența sacră a omenescului. Nu posedăm decât acest moment în care să ne consacrăm permanent sacrei prezențe pe care-o împărtășim și o creăm”. (Copiii Dunei, 132).
Personajele mitice cântate de Ovidiu sunt limitate irevocabil de modelul (sau contramodelul ) pe care îl reprezintă. Ele se înscriu în ciclul existențial al degradării și regenerării, redat de așa numitele „Vârste”. Pierderea contactului cu sacrul este cauza principală a decăderii în mitologie, cădere ce aduce cu sine și pedeapsa. Tocmai de aceea, metamorfoza are două forme de expresie, una subtilă și una directă, bruscă și definitivă. Lycon este deja un om decăzut în clipa în care Zeus poposește în casa lui. Transformarea a avut loc cu mult înainte ca Zeus să consacre setea lui de sânge, transformându-l pentru totdeauna în lup. La fel și nimfa Eco, ce ajunsese unealta suratelor ei și ale cărei flecăreli nu făceau altceva decât să-i distragă atenția Iunonei. Eco era deja ecoul vorbelor zeiței, înainte de-a fi preschimbată în acel duh al pădurii. La fel și cu Pentheu sau Calisto.
Dune și autodeificarea
Metamorfoza, ca formă de auto-deificare sau mai degrabă ca mijloc de-a dobândi controlul asupra destinului umanității pentru a o elibera e tema principală a romanului Copiii Dunei. Romanul – cel puțin capitolele consacrate lui Leto II Atreides – poate avea, pentru omenirea din timpul tiraniei Împăratului Zeu, valoarea unei evanghelii apocrife cu rol demistificator. E în același timp elogiul adus de Frank Herbert naturii, în totalitatea manifestărilor sale: Non-Absolutul Suprem, descris de axioma Panopliei Prophetica: Se spune că nu există nimic solid, nimic echilibrat, nimic durabil în tot universul, că nimic nu rămâne în starea sa, că fiecare zi aduce o schimbare” (Copiii Dunei, 88). Frank Herbert luptă, cu ajutorul personajelor sale, cu încremenirea tiparelor de gândire, ce duce la încremenirea formelor de guvernământ și de adorare (laice și religioase). În Pandora, Nava cere mereu să fie adorată, fără a oferi indicații clare în privința formelor. Personajele care nu încremenesc, pentru care cunoașterea înseamnă permanentă învățare și adaptare, triumfă. Personajele care își delimitează propriile acțiuni, care proferează absoluturi, sfârșesc prin a cădea.
MARC SIMONETTI: Dune by Frank Herbert Cover art for Aleph.
Paul Muad’Dib devine victima propriei sale religii, căreia el îi pusese bazele. Leto caută să scape acestui destin. Etapele transformării sale urmează îndeaproape modelul ritualului de inițiere șamanic, cunoscut și sub denumirea de „Calea Suferinței”. Leto recurge la folosirea ermetică a mitului – simbolizat aici de multitudinea glasurilor/conștiințelor interioare ce trebuie stăpânite – în vederea realizării metamorfozei psihologice. Catalizatorul (sau drogul șamanic) este în acest caz mirodenia, care are darul de a deschide anumite supape. Rezultatul este o lărgire considerabilă a orizontului de experiență și a unei înțelegeri mai profunde, prin moartea și renașterea spirituală. Șamanul e eliberat de țesătura iluziilor și intră în contact cu misterele spiritului, care-i oferă înțelepciune atât despre suflet cât și despre lume. El îndeplinește astfel o funcție socială absolut necesară, și anume depășirea stabilității și a vechiului, și împingerea societății spre noi profunzimi de înțelegere. (Campbell, 471).
Cunoașterea, spune Leto, e o aventură fără sfârșit la hotarul incertitudinii. Ritualul șamanic la care este supus (călătoria viermelui) îl ajută să armonizeze conștiințele interioare și să rupă barierele timpului linear. „Percepția lui trecuse la un nivel nou, superior. Simți trecutul transmis în celulele sale, în amintirile sale, în arhetipurile care-i bântuiau presupunerile, în miturile care-l încorsetau, în limbajele sale și în rămășițele lor preistorice. Toate formele trecutului său uman și non-uman, toate viețile cărora le poruncea acum erau, în sfârșit, integrate în el. Era prins în fluxul și refluxul nucleotidelor.” Ajuns la acest nivel de înțelegere profundă a sinelui și a lumii, el dobândește viziunea, care va conduce umanitatea pentru următoarele milenii: „Le vom da destule complicații să le ocupe mintea. Cum își vor da seama că sunt periculos, dacă nu mă vor simți vreme de câteva milenii? (…) Le vom da semne de întrebare”. (Copiii Dunei, 92).
MARC SIMONETTI: Dune by Frank Herbert Cover art for Aleph.
Aici rezidă esența metamorfozei. Înainte chiar de a dobândi trupul zeului („Pielea mea nu e a mea”), prin simbioza cu păstrăvii de nisip, Leto a dobândit nemurirea la un nivel spiritual. E nivelul subtil al transformării, fără de care însă mintea sa nu ar fi rezistat transformării fizice, într-un zeu cu trup de vierme, care în timp va elimina aproape integral umanul. Dar în universul herbertian, și zeii sunt supușii transformării, și aproape cinci mii de ani mai târziu, viermele-Leto se va dezintegra și conștiința sa va fi impregnată, în stare latentă, în biosfera Dunei.
Ființa umană pare înscrisă în acest drive spre transcendență, dar e un proiect de lungă durată. De la imaginările poeților romani la SF-ul contemporan, năzuința spre atingerea divinului sau a unei umanități nesupuse limitărilor fizice din prezent ne-a preocupat mereu ca specie. Ideea ființei fluide se opune categoriilor tradiționale, imuabile, fixate în cultura noastră. Dar tocmai această ființă fluidă repudiază alte categorii, la fel de fixe, pe care unii le creează adesea în scopuri politice. Contrar transformărilor miraculoase din Metamorfoze, doar timpul va decide cum va fi modelată această specie. Iar gândirea noastră despre categoriile prin care ne reprezentăm ca specie trebuie, firesc, să fie la fel de fluidă ca specia în sine.
Campbell, Joseph: The Masks of God, Primitive Mythology, London, Secker and Warburg, 1960
Herbert, Frank: Copiii Dunei, Editura Nemira, 1994
Herbert, Frank: Dune, New English Library, 1984
Lyne, R: Augustan Poetry and Society în The Oxford History of the Classical World, Oxford University Press, 1986
Meineck, W. Peter: Classical Mythology, The Romans, The Modern Scholar, 2005
Ovidiu, Metamorfoze, Editura Științifică București, 1959
Vandiver, Elizabeth: Classical Mythology , The Teaching Company, 2000
