„Realitatea bate ficțiunea când vine vorba de secvențierea ADN-ului”. Mi-ar plăcea să-i atribui acest citat lui Richard Dawkins, dar din nefericire, l-am născocit eu. Ce vreau să spun e că știința evoluției speciilor e mult mai precisă, grație descoperirilor în genetică și biologie din ultimii zeci de ani, decât ar putea fi vreodată o cercetare a bestiarelor mitologice. Putem presupune, putem extrapola plecând de la firmiturile pe care ni le-au lăsat izvoarele istorice (scrise sau altminteri), dar nu putem ști cu precizie. Vom spune: dragonul e o creatură fabuloasă ale cărei origini se pierd în negura timpului. O resemnare lirică ce nu satisface setea de cunoaștere. Așa că haideți într-o călătorie prin timp și varii culturi, folclor și literaturi, în căutarea strămoșului comun al dragonilor.
Ce știm despre dragoni
Știm că au populat încă din cele mai vechi timpuri două arealuri imaginare întinse: cel european și cel chinezesc. Și că dragonii europeni sunt, în esență, malefici, în vreme ce dragonii chinezești sunt, predominant, benigni. De ce? Citește până la capăt și ai să afli.
I. Dragonii europeni
Cei europeni se împart și ei în două seminții. Întâi, balaurii înaripați, scuipători de foc, așa cum întâlnim în heraldica medievală, cronici și povești de aventuri, dar și în fantasyul modern, în operele lui Tolkien, C.S. Lewis, George R.R. Martin sau J.K. Rowling.
Dragon în heraldica europeană
Avem aici câteva specimene faimoase și bine documentate, precum Smaug, din Hobbitul. Tolkien spune despre el că era „uriaș, roșu-auriu (…) maxilarele lui clănțăneau necontenit și nările scoteau fâșii de fum”. Așa îl vede pentru prima oară Bilbo, tolănit pe comoara din pântecul Ereborului. „Smaug zăcea cu aripile îndoite, ca un liliac uriaș, întors puțin pe o parte, iar (…) sub burta lui lungă și palidă” erau încrustate nestemate și frânturi de aur care se lipiseră de el pentru că zăcuse atâta amar de vreme. Însă pe lângă fizicul terifiant, Smaug (și în general, dragonii lui Tolkien) posedă inteligență și, mai important, darul vorbirii. Nu e doar o lighioană ce trebuie răpusă: e un antagonist din clasa lui Ho-Satan, șarpele sau adversarul biblic, viclean și mult mai înțelept ca eroul care încearcă să-l răpună. Sau în cazul lui Bilbo, s-o șteargă de-acolo cât mai repede.
Smaug închipuit de Alan Lee
De remarcat că dragonii lui Martin sau Rowling nu vorbesc. La Martin apar ca niște jivine semi-domesticite și totodată mijloace de transport (dacă în fantasy, mașinile sunt cai, dragonii lui Daenerys sunt avioane).
La fel și în Eragon al lui Paolini, unde comunicarea are loc telepatic între „călăreț” și „vehicul”, în vreme ce în seria Harry Potter, sunt doar creaturi miraculoase, întrebuințate în anumite contexte de magicieni, dar sălbatice și solitare, ce nu joacă un rol important în poveste.
Daenerys călărind dragonul
A doua seminție este cea a balaurului-vierme sau târâtor, în fapt un șarpe gigant ce scuipă otravă, foc sau aburi toxici pe gură, sau își strivește victimele cu trupul său uriaș. Prototipul în literatura europeană este balaurul din Beowulf (cca. 1000 e.n.), pe care rapsodul îl descrie drept draca (dragon, balaur) și wrym (târâtoare, șarpe), ce scoate flăcări pe gură și are mușcătura veninoasă. Pe deasupra, zace peste o comoară, e răzbunător și pustiește ținutul lui Beowulf atunci când este trezit din somn. Fără îndoială, este sursa de inspirație pentru Smaug, căruia Tolkien îi oferă și o pereche de aripi pentru a-l face și mai înfricoșător.
Beowful înfruntă dragonul
Este totodată balaurul Fafnir, pe care războinicul Sigurd îl răpune în Völsungen Saga (cca. 1200 e.n., parte a Eddei poetice scandinave), care Sigurd devine Siegfried în Saga Nibelungilor și ulterior în capodopera lui Wagner, Inelul Nibelungilor. Dar legenda este cu siguranță mult mai veche, lucru ce rezultă din faptul că însuși poetul anonim al Beowulf o menționează: „S-au spus despre Sigemund / când de pe pământ petrecutu-s-a, puternice laude; / căci biruitorul bărbat răzbise un balaur, străjuitor al comorii.”
Siegfried și dragonul
Scalzii îl descriu pe Fafnir ca pe-o lighioană târâtoare ce „scuipă otravă în calea lui, pe oriunde trece”. Dar cel mai important, dragonul vorbește, și în timp ce-și dă duhul, încearcă să-l corupă cu vicleșuguri pe erou. E, din nou, dragonul antagonist, cea mai grea încercare la care e supus un erou respectabil. Tolkien a fost atât de vrăjit de această scenă încât a reprodus-o aproape identic în Povestea copiilor lui Hurin, regăsită prescurtat și în Silmarillion, în care Turin Turambar, erou de tip nordic, vitregit de soartă, îl răpune pe Glaurung, supranumit Marele Vierme sau Viermele lui Morgoth, primul dintre balaurii de foc (uruloki) dezlănțuiți asupra Pământului de Mijloc. Glaurung, spre deosebire de Fafnir, scuipă foc pe gură și are pe deasupra puteri magice: îl vrăjește (sau hipnotizează) pe Turin și înrâurește, practic, destinul său tragic. Doar moartea dragonului spulberă blestemul și ridică vălul de pe ochii eroului. Moartea lui Glaurung e întocmai precum cea a lui Fafnir: eroul se ascunde într-un șanț și îi împlântă paloșul în măruntaie, când balaurul târâtor trece pe deasupra lui. Asta pentru că solzii acestor dragoni sunt mai tari ca orice armură, și doar burta le e vulnerabilă.
Turin îl ucide pe Glaurung
Există și verișori mai îndepărtați ai balaurului în folclorul european, cel mai cunoscut fiind baziliscul (sau vasiliscul, cum apare în mitologia românească), însă nu seamănă deloc cu lighioana din Harry Potter și Camera Secretelor, care nu e altceva decât un șarpe supradimensionat cu solzi și creastă. În Evul Mediu însă, vasiliscul e o himeră: șarpe înaripat sau cocoș solzos, reprezentat cel mai adesea cu coadă de șarpe, trup și cap de pasăre, nu din cale-afară de mare. În versurile făcute faimoase de albumul Cantafabule al formației Phoenix, Șerban Foarță se joacă foarte inspirat cu dubla natură a vasiliscului, căci dacă „pân’ la brâu intra [în râu] / Şarpe nu era / Nici năpârca rea”. De la brâu în sus, însă, avea trup de „odaliscă” (sclavă în haremul sultanilor, și înțelegem numaidecât asemuirea între forma trupului unei curtezane și cea a păsărilor) și, cel mai important, avea „ochi vătămători și de foc săgetători”. Motivul privirii ce „iscă patemă ce vatemă” a baziliscului s-a păstrat în toate avatarurile sale, inclusiv în seria Harry Potter. Vasiliscul se naște dintr-un ou ouat de un cocoș și clocit de o broască râioasă, iar singura făptură de care se teme este nevăstuica, după cum vedem mai jos.
Vasiliscul medieval
În partea a doua, vom vorbi despre mitul recurent al uciderii balaurului european. De ce este acesta un simbol al răului? Dar în încheiere, aș vrea să dau cuvântul dragonului, așa cum îl „citează” C.S. Lewis în poemul său Dragonul vorbește (în traducere proprie):
Odată ce oul de vierme ouat în pădure-a crăpat
Purces-am strălucind în lumea tremurândă.
Soarele-mi scăpăra pe solzi, iar roua pe iarbă,
pe ierburile dulci și reci, pe frunzele cleioase.
Drag mi-a fost de consoarta mea tărcată. Ne hârjoneam
și din sfârc de mioară am supt lapte cald.
Azi păzesc strașnic aurul din peștera stâncoasă
în ținutul de pietre: balaur bătrân și demn de milă,
cocoțat pe comoară. În nopțile de iarnă, aurul
îmi îngheață măruntaiele, chiar și prin solzii ca de zale.
Coroane crestate, inele strâmbe, răsucite fără milă,
cioturi înghețate: astea-s patul bătrânului dragon.
Va urma
