În limite oficiale
Fără îndoială, marile realizări ale lui Ion Hobana sunt cele din aria istoriei și teoriei literare. Alte merite vin din zona promovării ficțiunii speculative în spațiul românesc, dar și în Europa, cu unele succese și pe plan mondial, în ciuda faptului că activitatea sa s‑a desfășurat o bună bucată de vreme în perioada comunistă. În ultimii ani ai regimului totalitar, I. Hobana a fost și secretar al Uniunii Scriitorilor din România, poziție care i‑a facilitat organizarea de activități, unele cu participarea unor personalități ale genului science fiction de pe mapamond, aspecte de remarcat, mai ales că țara se afla într‑o situație tot mai dificilă, izolată pe plan internațional, atât prin deciziile puterii de la București, cât și ca formă de protest față de abuzurile totalitare interne, proteste și rețineri ale comunității internaționale. Funcția deținută, cea de secretar al Uniunii Scriitorilor din România, i‑a adus, după 1989, titularului și unele acuze de colaborare cu sistemul totalitar, aspect ce nu poate fi neglijat.
O poziție intransigentă față de aceste poziționări ale lui I. Hobana va exprima Cornel Robu, susținând în cazul acestuia o racordare la directivele ideologice ale epocii, „pe care le aplica zelos în calitatea, printre altele, de secretar al Uniunii Scriitorilor”. C. Robu rămâne însă un critic echilibrat, iar în același articol din Scriitori români de science‑fiction, cu referire la capacitatea scriitorului de a prezenta produse literare de calitate la nivel european, arată: „Recompense premiale pe deplin meritate, întrucât Ion Hobana a reprezentat cu cinste demersul exegetic românesc în abundența de manifestări de înalt nivel”. Astfel, eforturile depuse pentru promovarea genului (care atunci nu se identifica drept ficțiune speculativă sau science fiction, denumirea impusă și preferată în ultimii ani de comunism fiind cea de literatură de anticipație, chiar tehnico‑științifică) sunt importante, reprezentând, într‑o anumită măsură, o formă e rezistență prin cultură.
Ion Hobana a urmat studii filologice, literele, cum se spune în prezent, și chiar dacă acestea s‑au derulat într‑o perioadă sumbră din punct de vedere cultural, ele i‑au dat tânărului de atunci suficiente cunoștințe și repere în universul literar românesc și universal. Lucrarea lui de licență a avut ca temă literatura științifico‑fantastică, termen adoptat pe plai mioritic pentru science fiction. După absolvire, avea să intre în presa generalistă, lucrând pentru cotidianul Scânteia tineretului. Publicistica se va îngemăna astfel cu literatura, mai ales pe teme științifice. Ficțiunea speculativă reprezentată subgenul SF va rămâne însă permanent în preocupări, însă poziția de ziarist îi va da ocazia să intervină în diverse dezbateri, unde va avea prilejul să avanseze puncte de vedere în favoarea calității artistice a produselor genului, într‑o perioadă când excesele tehniciste și abordările simpliste sugrumau creația.
Vârsta de aur și clasicii
După cum arată Mircea Opriță în studiul dedicat autorului în Enciclopedia anticipației românești. Portrete exemplare, parcursul critic al lui I. Hobana s‑a dezvoltat și amplificat în timp, devenind de o complexitate aparte, un univers în care însă el se va mișca într-o deosebită lejeritate. A început în anii ’60 ai secolului al XX‑lea, întâi prin dezbateri publicistice, când și‑a format cadrul teoretic despre SF, însemnând prevalența criteriului valoric (estetic) și verosimilitatea științifică. Toate aceste concluzii de etapă au fost dezvoltate și recontextualizate în studii ample, argumentate și cu aparat teoretic solid. Sunt caracteristici regăsite și în proiectele editoriale desfășurate cu pasiune, mai ales în cadrul colecției cu triunghi, dedicată literaturii SF, întâi la Editura Tineretului, iar mai apoi la Albatros. O primă astfel de sinteză va apărea studiul Direcții și tendințe în literatura științifico‑fantastică românească (1968). În paralel, vor fi realizate câteva antologii de proză absolut remarcabile în aria ficțiunii speculative, fiecare reprezentând o arie de cuprindere aparte, însoțite de comentarii adecvate. Prima a fost Viitorul a început ieri (1966), dedicată SF‑ului francez. A urmat surprinzătoarea Vârsta de aur a anticipației românești (1969), valorificând lucrări ale unor clasici autohtoni, iar Odiseea marțiană. Maeștrii anticipației clasice (1975) aducea în fața publicului românesc scrieri semnate de nume importante pe plan mondial, inclusiv americani.
O mare atenție i‑a acordat Ion Hobana lui Jules Verne, despre care a scris mai multe cărți, pline de informații (nu doar pentru publicul românesc!), realizate într‑un stil agreabil, povestea despre poveste fiind pe primul plan. Nu sunt cărți de popularizare, însă sunt evitate excesele exegetice și dezbaterile prea sofisticate. În 1979, autorul publica 20.000 de pagini în căutarea lui Jules Verne, o călătorie imaginară în imaginarul scriitorului francez, subliniind asemănările și diferențele din vasta‑i geografie literară. În capitolul Chipuri și peisaje românești, investigatorul analizează interferențele cu zona danubiano‑pontică, mai ales prin prisma romanului Castelul din Carpați, des citat pentru anticiparea televiziunii. Riguros, analizează inclusiv posibilitatea unei vizite verniene în România, dar nu găsește argumente pentru a o confirma. O nouă ediție, cu multe adăugiri, va apărea în anul 2000. Însă autorul va continua să discute subiectul prezenței românești în alte două volume: Jules Verne în România (1992) și Jules Verne. Chipuri, obiceiuri și peisaje românești (2004).
Opera de rezistență, cu adevărat rezistentă și importantă, o reprezintă cele două volume de studii dedicate genului, apărute în anii ’80 ai secolului trecut. Acestea sunt o combinație foarte interesantă între elemente de istorie și teorie a ficțiunii speculative, axate mai ales pe aria science fiction/anticipație, aducând laolaltă scriitori români și străini în demersuri comparative subtile și necesare, autori cotați până atunci în afara domeniului, însă revalorizați de cercetătorul român prin redescoperirea unor scrieri neglijate. Este un efort de arheologie literară necesar, aducând în prim‑plan nu idei și conținuturi osificate, ci unele surprinzătoare, interpretări și puneri în context suple, relaxate și penetrante, deoarece sunt cărți captivante, ușor de parcurs. Tehnica autorului este simplă: descoperă un element interesat (care poate fi de istorie literară sau unul insolit științific) analizat apoi în profunzime. De obicei, sunt alese introduceri amânate, stilul de lucru fiind detectivistic, când informațiile se adună pas cu pas, relevând un ansamblu ce se poate dovedi surprinzător. Este evident că lui I. Hobana îi place să povestească chiar și în studiile științifice, iar uneori o face chiar mai bine decât în proză! Limbajul nu este nici simplu, nici pretențios, ci strict adecvat subiectului, fără digresiuni, și cu scurte punctări de punere în context, pentru ca nimic să nu fie înțeles greșit.
Metamorfoze în ficțiunea speculativă
Primul volum se intitulează direct Science Fiction, având subtitlul Autori, cărți, idei, și a apărut în anul 1983. Abordarea lui Ion Hobana este surprinzătoare chiar din prima cercetare prezentată, cu titlul „A calcula și a prevesti imposibilul…”. tema o reprezintă distanța dintre realitate și fantezie, dintre factual și ficțiune. Investigația, luând uneori o turnură detectivistică, pornește de la opinii exprimate jurnalistic privind situațiile când performanțele științifice de pe mapamond depășesc imaginația autorilor de literatură SF. Desigur, este vechiul clișeu cultural, când„viața bate filmul”, întâmplările de acest gen fiind văzute și percepute ca excepții de la situația comună, când imaginarul creativ al ficțiunii speculative depășește cu mult cadrele realității concrete.
Acest prim studiu‑eseu adoptă un ton interogativ tocmai pentru a sublinia dezacordul față de pozițiile exprimate de alți autori, intenția fiind de a le șubrezi poziția. Discuția pornește de la invenții anticipate în SF și devenite reale, în acest caz submarinul imaginat de Jules Verne. Sunt combătute opinii exprimate de Stanislaw Lem sau Roger Caillois. Este un prilej pentru introducerea în scenă a unuia dintre principiile fundamentale ale ficțiunii speculative de tip science fiction: verosimilitatea (lucrurile sunt descrise ca reale, dar nu sunt). Celălalt principiu de bază îl reprezintă premisa științifică (nu este știință, dar pare a fi). Pe al doilea, I. Hobana îl subînțelege atunci când analizează verosimilitatea universului fictiv în legătură cu zborul pe lună. Deși om de litere, autorul dovedește bune cunoștințe tehnice, analizând erorile din romanul De la Pământ la lună al scriitorului francez. Sunt descoperite nouă astfel de greșeli, însă ele, concluzionează cercetătorul român, nu afectează scrierea ca literatură și nici nu o face mai puțin râvnită de un public compozit. Nu este uitată poziția lui J. Verne, care este departe de a‑și aroga vreun merit științific, susținând, argumentat, că nu este nicio legătură între submarinul lui fictiv și cele reale, atâta timp cu sursele de energie sunt diferite, cea din roman fiind rodul imaginației și deocamdată imposibilă.
Într‑un alt studiu, intitulat Mașina timpului: 1888‑1985. Metamorfoze și semnificații, cercetătorul român se dovedește foarte abil în a găsi asemănări cu alți autori și scrieri, în a preciza posibile surse de informații pentru Herbert G. Wells și în a combate teoriile și intervențiile celor care… combăteau posibilitatea unor descoperiri științifice așa cum apăreau ele în plan fictiv în romanul scriitorului englez. Este însă și o lucrare care reflectă și limitele analitice ale lui I. Hobana, pentru că el nu pare să sesizeze, atunci când analizează mașina și călătoria în timp într‑o primă lucrare a lui H. G. Wells, că acesta a intrat într‑o pană de inspirație și a fost silit să abandoneze, cel puțin pentru un timp, încercarea de a‑și imagina sfârșitul civilizației umane, al Terrei, până la urmă. La scriitorul englez va reveni I. Hobana în 1996, când va publica Un englez neliniștit: H. G. Wells şi universul SF.
Volumul din 1983 continuă cu un studiu stufos, dar bine ordonat despre îngeri și monștri, aceștia din urmă nefiind foarte fioroși, iar acest lucru se datorează modului delicat în care sunt prezentați. Urmează un foarte detaliat portret făcut profesorului Challenger, imaginat de Arthur Conan Doyle. Profesorul este urmărit atent în mai toate lucrările în care apare, cercetătorul român punând în evidență ideile SF, în funcție de gradul lor de originalitate. Găsește conjecturi la alți autori ori chiar în pagini de ziar. Temă cu variațiuni are în centru ideea omului invizibil și trecerile lui prin diverse întâmplări, o temă favorită a ficțiunii speculative, nu doar a subgenului SF.
Recuperări mioritice
Partea a doua a volumului se așează sub genericul Pagini dintr‑o istorie a anticipației românești, cu trei studii cu adevărat novatoare. I. Hobana merge mai departe decât o făcuse Florin Manolescu, în Literatura SF. Aceste pagini aduc multe informații noi, o resistematizare a modului de a înțelege ficțiunea speculativă națională în contexte, dar și comparativ cu autori ai genului pe plan mondial. Când justifică de ce literatura SF a pornit cu întârziere pe plai mioritic, cercetătorul face afirmații ce semnalează și o „abatere” de la linia ideologică oficială, deoarece: „science fiction‑ul s‑a născut în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea tocmai pentru că puternica dezvoltare a capitalismului și înflorirea consecutivă a științei și tehnicii generaseră impulsul necesar și publicul receptiv la reflectarea implicațiilor pasionante ale acestui proces”.
Volumul al doilea este intitulat Literatura de anticipație, marcând nu o despărțire de precedentul, ci o schimbare în modul de a percepe oficial genul în România, prin renunțarea la prea englezescul Science Fiction. Noile pagini sunt scrise ca un ecou la cele din volumul anterior, fapt demonstrat și de bogata agendă introdusă în noua apariție editorială, dar și prin revenirea asupra unor clasici ai genului. De data aceasta, nu mai avem capitole destinate ficțiunii speculative românești. Mai sunt și alte două elemente majore luate în dezbatere în acest volum din 1986. Primul este legat de numele genului, autorul insistând cu clarificări istorice și terminologice, concluzia fiind că toată lumea știe despre ce este vorba! O altă deschidere o reprezintă conjuncția dintre literatură și alte arte (filmul, spre exemplu), demersurile comparative fiind și aici foarte eficiente, oferind și un model de lucru.
Fără îndoială, ar fi un mare câștig pentru cultura română și pentru cititorul de astăzi dacă aceste două volume ar fi reeditate și valorificate pe măsura necontestatei lor importanțe. Citite împreună, cele două cărți dau o imagine de ansamblu coerentă a SF‑ului european, în care paginile despre tribulațiile genului pe pământ românesc se dovedesc foarte utile.