Ciudatul caz al epidemiei de holeră din Italia începutului de veac XX, care oficial n-a existat.
Regele Holeră
I se spunea „holera morbus”, sau, mai sugestiv, „holera asphixia”, sau „holera albastră” (la fel de sugestiv, cromatic vorbind), sau în limbaj popular „Monstrul”, sau „Țiganul” (istoria își cere scuze, dragă CNCD), sau „Regele Holeră”. A cunoscut șapte pandemii, din care cinci și pe continentul european. A răspândit groază în sufletele europenilor generații de-a rândul – asta deși provine tot din Asia, din India de data asta, mai precis din deltele râurilor Brahmaputra și Gange.
Alături de ciumă bubonică și variolă este unul dintre cele trei mari flageluri epidemice care au făcut ravagii în Europa, deși, per ansamblu, nu a făcut atâtea victime ca predecesoarele sale. Însă reacțiile în fața holerei au fost la fel de puternice ca în cazul ciumei (nu puțini au văzut-o ca pe o revenire a ciumei), cel mai probabil din cauza simptomelor.
Bacilul holerei se numește vibrio cholerae, și se transmite exclusiv prin apă sau mâncare contaminate cu materii fecale (muștele sunt puricii holerei, atâta că musca nu mușcă, binecuvântate fie diacriticele), motiv pentru care ținta sa predilectă sunt săracii, lovind adesea cartiere mărginașe, suprapopulate, prost igienizate: marile porturi sunt în special vizate, și vom vorbi puțin mai jos despre epidemia (neoficială) din Napoli, din 1911. Nu ține la drum lung, așa că până la apariția mijloacelor și a căilor moderne de transport (trenul, vapoarele rapide, Canalul Suez) a rămas un fenomen izolat în sub-continentul indian.
Simptomatologie
Odată ingerată, bacteria este atacată puternic de organism. Saliva și sucul gastric îi fac mult rău, însă dacă doza ingerată e suficient de mare, agentul patogen nestârpit se refugiază în intestinul subțire, unde se agață de pereții mațului. Acolo, bacteria este atacată cu succes de anticorpi, chiar înainte să-și dea obștescul sfârșit, eliberează o enterotoxină în organism (una dintre cele mai puternice otrăvuri din natură), care provoacă reacții agonizante. Dar mai întâi avem de-a face cu o perioadă de incubație ce poate varia între șase ore și maxim trei zile. Exact. Nu aștepți prea mult să afli dacă ai, iar izbucnirea este extrem de violentă (n-ai nevoie de test). Otrava face ca intestinul să lucreze taman invers, adică să dreneze lichidul din sistemul circulator și să-l tragă în intestine, de unde îl excretă cu putere și foarte des – poți să pierzi litri buni de lichid (circa trei sferturi) în doar câteva ore. Practic, pierzi plasmă sangvină printr-o diaree numită în limbaj popular „apa orezului”, datorită consistenței apoase cu mici mucozități albe ce se aseamănă boabelor de orez fiert.
Iar simptomele se pot manifesta brusc, fără niciun „avertisment”, când ești în public – unul dintre motivele pentru care holera era atât de temută și crea anxietate socială. Faza aceasta ține între opt și douăzeci și patru de ore, timp în care îți scade pulsul, trupul și răsuflarea se răcesc și capeți o paloare cadaverică. În tot acest timp, simptome drăcești: crampe, dureri abdominale insuportabile, amețeli, vomat, iar sângele, drenat în bună măsură de plasmă, devine negru și păstos, ca smoala. Sete groaznică. Sângele nu mai poate transporta suficient oxigen în organism, de unde survine o senzație acută de asfixiere.
Dacă pacientul supraviețuiește acestei faze, urmează o a doua etapă a simptomatologiei, de regulă între patru și cinci zile, cu febră, migrene crunte și delir. În această fază pot apărea complicațiile: pneumonie (iată!), insuficiență renală, uremie, cangrenarea extremităților. În orice caz, rata de mortalitate până în secolul XX era de 50%.
Date fiind simptomatologia și rata destul de mare a deceselor în rândul infectaților (subliniez acest aspect, pentru că la nivel demografic, impactul holerei a fost relativ mic, mai ales în comparație cu predecesoarele sale), nu e de mirare că reacțiile la nivel de societate au fost extrem de puternice în Europa – pe măsura virulenței bacteriei. Apropierea unei epidemii stârnea groază în rândul populației, în special în centrele urbane. Se revine la imagistica ciumei bubonice, doamna cu coasa și variațiuni pe faimosul danse macabre, holera este un invadator călărind un cal sau chiar o corabie…
În plin secol XIX, holera a activat sau, mai bine spus, a inflamat naționalismul de tip xenofob ce infectase deja mai toată Europa, cu precădere după 1848-49. Sunt găsiți țapi ispășitori: polonezii în Rusia, țiganii peste tot, evreii, străinii în general; nou-sosiții într-un oraș erau adesea atacați de localnici. În anumite cazuri, groaza era așa de mare încât întreaga populație a unui oraș se retrăgea la țară, cauzând adevărate exoduri, însă de cele mai multe ori, bogații erau cei care părăseau „corabia”, iar săracii rămâneau să tragă ponoasele. Se instaura haosul. Businessurile falimentau. Șomajul ajungea la cote dezastroase. Foamete și lipsuri de toate felurile. Săracii erau cei mai afectați, iar bogații și, curios, medicii se infectau mult mai rar (având o igienă mai bună și neconsumând apa infestată din cartierele sărace) ceea ce nu de puține ori a trezit suspiciunea oamenilor de rând (ăștia umblă cu otrăvuri, domle’) și a sporit chiar conflictul de clasă.
Reacțiile de prevenție și combatere a răspândirii holerei erau cele din vremea ciumei: carantină, cordoane sanitare, lazaretto-uri, înmormântări rapide. Groază, recesiune economică, fugă din fața epidemiei. Măsurile au fost însă mult mai puțin eficiente, în principal din cauza modului de răspândire al bacteriei, din cauza purtătorilor asimptomatici, și pentru că fuga a generat o răspândire și mai puternică a bolii. Nu trebuie însă uitat: bacilul a fost descoperit de-abia în 1883, de către Robert Koch, care, cu ajutorul acestei descoperiri, a pus bazele teoriei microbiene a bolilor. Până la descoperirea unui tratament adecvat, aveau să mai treacă zeci de ani.
Napoli, 1911.
Și-acum să ne întoarcem la problema din titlu. Cum se face că în urmă cu o sută de ani, la Napoli, unul dintre cele mai populate orașe ale Europei la acea dată, a avut loc o epidemie de holeră de care lumea, în afara Italiei, n-a știut nimic?
Cercetările întreprinse de câțiva istorici americani, în frunte cu Frank M. Snowden (nicio legătură cu Edward) dezvăluie o poveste morbid-fascinantă și teribil de actuală.
Oficial, până recent cel puțin, ultima mare epidemie de holeră din Europa a avut loc la finele secolului XIX. Existau însă tot soiul de indicii că în 1911, Italia, și cu precădere orașele mari, portuare, precum Napoli, au fost lovite de epidemie.
Cercetările au pornit în anii ’90 la cimitirul din Neapole – locul predilect al traficanților de droguri locali, în timpul săptămânii cel puțin. Napoli era, la începutul secolului XX, cel mai dens populat oraș din Europa, având o populație de circa 500.000 de oameni, și extrem de insalubru. Atât de înguste erau apartamentele și atât de înghesuite clădirile, încât napolitanii își petreceau zilele mai mult pe-afară, gătind, spălând și interacționând într-un mediu poluat, neigienic, cu siguranță toxic.
Mai mult, sistemul rudimentar de canalizare deversa apa uzată și neepurată în delta râului Sebeto, unde sătenii cultivau majoritatea legumelor ce ajungeau ulterior în piețele din oraș… iar când aveau nevoie de fertilizator extra, țăranii nu se sfiau să vină și să-l colecteze de pe străzile urbei, unde se găsea din abundență. Ba uneori înmuiau în apa deversată înainte să meargă cu ele la piață, căci amoniacul din urină dă un aspect proaspăt legumelor (aviz agricultorilor locali). În aceste condiții, autoritățile luaseră, după ultima epidemie (1884) măsuri costisitoare de prevenție și combatere a holerei – toate gândite pe vechea teoria miasmatică a bolilor, semn că politicul se adaptează, acum ca și întotdeauna, mult mai greu schimbărilor de înțelegere (științifică) a felului în care funcționează lumea – birocrația jucând un rol esențial în acest sens.
În cimitirul din Napoli, Frank Snowden a descoperit o incidență uriașă a mortalității în vara anului 1911. În mod curios, însă, arhivele deceselor din vara-toamna lui 1911 nu se găseau în spitalul municipal (fuseseră ascunse la Monte Cassino, unde au fost distruse ca urmare a bombardamentelor din al Doilea Război Mondial). Oficial, aceste decese nu avuseseră loc. Însă arhivele poliției italiene trădau panica în rândul autorităților: medicii italieni se pregăteau să distribuie broșuri cu măsuri de prevenție și igienă, dar au fost opriți de poliție, sub amenințare. În opinia autorităților, răspândirea broșurilor ar fi însemnat „defetism sanitar”, aka recunoașterea epidemiei. Mai mult, și mai grav, autoritățile locale (prefecții, niște baroni sadea, cunoscuți peisajului autohton) respingeau cifrele comunicate din teritoriu, trimițând înapoi sau distrugând rapoartele: oficial, era holeră sporadică, nu epidemică. Mărturii suplimentare au fost găsite în New York, unde un număr important de napolitani au sosit în vara lui 1911, o parte din ei infectați. Din fericire pentru SUA și cu mult noroc, holera nu s-a răspândit pe teritoriul american. Dar mușamalizarea criminală a guvernului italian nu s-a oprit aici.
Leonard Rogers – „Prințul Medicinei”
La începutul secolului XX încă nu exista un tratament eficient împotriva holerei. Se încercase hidratarea pacienților prin diferite mijloace, însă toate dăduseră greș. Hidratarea orală sfârșea prin noi accese de vomă și diaree, care zădărniceau orice efort și istoveau pacientul și mai tare. Hidratarea intravenoasă păruse o idee mai bună, însă în absența uneltelor sterile, pacienții mureau de septicemie. Se încercase administrarea unui fluid cu salinitate egală cu cea a corpului uman, metodă ce avea efecte benefice pe termen scurt, dar organismul nu reținea lichidul și în scurt timp revenea la vechile simptome. Dar iată că apare Leonard Rogers, medic englez detașat în India, care în 1909, în urma mai multor experimente, descoperă un tratament eficient: administrarea pe cale orală a unui tonifiant hiper-salin, care, din motive necunoscute pe-atunci, este reținut de organism. Sângele își redobândește lichiditatea și luptă mai eficient cu boala. Astfel, Rogers a reușit să reducă rata mortalității pacienților tratați de holeră de la 50% la doar 15%. Răspunsul comunității internaționale a medicilor? Nu se pune, că-i pe indieni. Din nefericire, la începutul secolului XX, teoriile rasiale făceau ravagii nu doar în mișcări politice (vezi N. Fergusson), ci și în medicină. Drept urmare, tratamentul lui Rogers nu era considerat universal.
Epidemia de holeră din Italia, 1911, a reprezentat pentru Rogers momentul oportun pentru a dezminți toate acele teorii rasiale. Din păcate, fiind deja un medic cu reputație, prezența lui în Italia ar fi însemnat, desigur, admiterea epidemiei. Ca atare, guvernul italian l-a trimis la câteva spitale din Sicilia, mai degrabă ca un experiment, unde metoda lui a redus, după cum era de așteptat (pentru noi, astăzi) rata deceselor de la 50% la 15%. Medicii italieni din subordinea lui l-au supranumit „Prințul Medicinei”. Și cam atât. La scurt timp după debarcarea în Sicilia, autoritățile italiene l-au făcut pachet și l-au trimis înapoi în Anglia. Corespondența lui Rogers, scoasă recent la iveală, vădește revolta și mâhnirea doctorului în fața acestei inconștiențe criminale. Între timp, metoda lui Rogers a fost perfecționată și este folosită și astăzi în tratarea cazurilor de holeră (care da, nu a dispărut).
Mușamalizare – Patriotism și mândrie națională
Ne întrebăm pe bună dreptate de ce guvernul italian a luat aceste măsuri care au condamnat zeci de mii de oameni la moarte.
La începutul veacului XX, holera devenise, în „Europa civilizată” cel puțin, asociată cu insalubritatea, cu mizeria. A recunoaște existența unei epidemii echivala cu recunoașterea faptului că măsurile de salubrizare cu care guvernul italian se mândrea fuseseră ineficiente. Că o bună parte a fondurilor alocate modernizării și salubrizării marilor centre urbane fuseseră deturnate (Camora și veșnicii i baroni locali au jucat un rol important în acest sens). Pe scurt, că țara ta încă se zbate să intre în clubul țărilor civilizate.
Mai mult, Italia sărbătorea în 1911 cincizeci de ani de la unificare. Cu această ocazie se aștepta la un număr mare de turiști și de delegații oficiale din partea statelor a căror egală se considera. Mai era și chestiunea emigrației. În 1911, principalul „produs de export” italienesc era mâna de lucru… cu precădere în Statele Unite și Argentina. A admite oficial existența epidemiei însemna, fără îndoială, sistarea fluxului masiv al forței de muncă. Unde mai pui că portul de unde plecau majoritatea emigranților era Napoli.
Astfel, SUA a conspirat cu Italia în mușamalizarea epidemiei, asta în ciuda faptului că amândouă semnaseră în 1903 – alături de alte state – o Convenție Sanitară prin se obligau să informeze numaidecât comunitatea internațională despre orice epidemie ar avea loc pe teritoriul țării lor. Atunci, ca și acum (vezi cazul Chinei: SARS și Covid-19) mușamalizarea era o politică de stat facilă, reacție rapidă la grija ieșită din comun față de imaginea țării pe plan internațional, raportată la o grijă mai firească, față de proprii cetățeni.
Atunci, ca și acum, deturnarea de fonduri și corupția endemică fac ca măsurile de prevenție și pregătirile în vederea unei izbucniri pandemice să fie ineficiente, întârziate, din ciclul „ninsoarea ne ia mereu prin surprindere”. Nu mai departe de anii ’60, tot în Italia, și tot în urma unor cazuri de holeră (sporadice, de data asta) autoritățile informau la televiziunile de știri că nu există niciun motiv de panică: niște suc concentrat de lămâie și trece. O doză sănătoasă de vitamina C, cum s-ar spune. Sună cunoscut, probabil.
Până la urmă, Darwin avea dreptate. Trăim într-o lume microbiană care evoluează constant, în care microbii sunt mereu în avantaj datorită frecvenței rapide a mutației, și a duratei mult mai scurte a unei generații microbiene comparativ cu cea umană. Astfel, noi boli vor apărea mereu, iar reacțiile noastre vor păstra mereu ceva din trecutul panicard și non(anti)științific, dar în mod limpede sunt mai bune. Cazul prezentat mai sus cred că este grăitor în acest sens. Răspunsul pe plan mondial la pandemia de Covid-19 nu a fost cel mai bun, dar e clar mai bun, atâta doar că standardele și așteptările noastre au evoluat și ele odată cu știința și creșterea confortului și a nivelului de trai.
Atunci, ca și acum, omenirea înaintează printr-un văl de ceață, după cum spune Milan Kundera. „Dar când privim în urmă, pentru a-i judeca pe înaintași, nu vedem ceața din calea lor. Din prezentul nostru, care pentru ei însemna un viitor îndepărtat, calea lor ne pare cât se poate de limpede și deslușită. Privind înapoi, vedem calea, vedem mersul lucrurilor, vedem greșelile înaintașilor, dar nu zărim ceața.”
Bibliografie:
Milan Kundera: Testaments Betrayed: An Essay in Nine Parts (1996)
Frank Snowden: Naples in the Time of Cholera, 1884-1911 (1995)
Frank Snowden: Epidemics and Society: From the Black Death to the Present (1911)
Nial Fergusson: The War of the World: Twentieth-Century Conflict and the Descent of the West (2006)
