Puține povești rămân atât de puternic întipărite în mintea copilului devenit adult ca Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, basm unic în felul lui (sau așa am fost învățați, cel puţin), în care eroul pornește în călătoria sa inițiatică pe tărâmul zânelor, în căutarea nemuririi. Poate că cel mai mult ne-a marcat întoarcerea lui Făt-Frumos pe plaiurile natale, întoarcere care a însemnat părăsirea tărâmului fermecat, unde timpul se oprise parcă în loc, și descoperirea unei lumi stranii, peste care trecuseră veacurile, unde palatul alor săi zăcea în ruină și nimeni nu-i cunoștea și nu le cunoștea numele. Doar Moartea îl recunoaște și, șugubeață din fire, îi spune, înainte să-l „ia”:
– Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.
Pe marginea basmului au glosat mulți critici literari și filosofi români, majoritatea înălțând osanale „genialității” acestui neam care a produs o istorisire atât de profundă și de originală (eseul lui Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei – Basmul Fiinţei şi „Tinereţe fără bătrâneţe” e probabil cel mai important reper în acest sens).
Ei bine, profund este, fără îndoială, însă mă tem că originalitatea lui, sau specificul său „pur românesc” sunt mult exagerate. O privire de gheunoaie asupra folclorului european dezvăluie un noian de povești cu eroi ce pătrund pe tărâmul zânelor, își iau de soață câte-o făptură magică și sprințară, și îi uită timpul acolo, astfel că la întoarcerea pe meleagurile de baștină găsesc o lume profund schimbată, iar ei înșiși mor îndată ce pun piciorul pe pământul strămoșesc. Acest motiv folcloric, a primit numele de Venusberg și devine larg răspândit în Occident în Evul Mediu Târziu, având însă origini mult mai vechi. Poate cea mai renumită transpunere cultă a mitului o regăsim la Richard Wagner, cu a sa operă Tannhäuser (1845). Întâmplător, celebrul monolog al androidului Roy Batty din finalul filmului Blade Runner („I watched C-beams glitter in the dark near the Tannhäuser Gate”) e o trimitere la opera lui Wagner.
Pentru a descoperi originile acestui motiv folcloric, trebuie să înțelegem că basmul Tinerețe fără bătrânețe și altele asemenea sunt, la obârșie, basme despre zâne vechi de când lumea, încremenite parcă în timp, și eroi virili care pătrund, de cele mai multe ori din întâmplare, pe tărâmul lor. Cine sunt acești eroi? Cel mai probabil, ei sunt întruparea cultului războinic, masculin, al invadatorilor indo-europeni, cu precădere celți, care pătrund în Europa în mileniul III î.Hr., dispunând de o tehnologie militară de neîntrecut la acea dată: carul de război. Acesta se folosește doar în bătăliile mari, dar un lucru este cert: războinicul celt este nedespărțit de calul său, asemenea eroilor din basmele despre care vorbim aici. Zeitățile acestor triburi de indo-europeni sunt preponderent masculine, virile și războinice. Se îndeletnicesc cu lupta și vânătoarea.
Peste cine dau acești invadatori/migratori indo-europeni? Peste o populație neolitică nu foarte îndemânatică în arta războiului, care se îndeletnicește cu agricultura și care venerează mai cu seamă zeități feminine, pe care mulți istorici ai religiilor le subsumează conceptului de „zeiță-mamă”. Spre deosebire de zeitățile masculine, care călătoresc asemenea celor care-i venerează, zeitățile feminine ale popoarelor mai pașnice întâlnite de indo-europeni sunt legate de loc, își trag seva și puterile din câmpiile, pădurile, râurile și lacurile sălășluite de civilizațiile neoliticului târziu. Nu sunt războinice: puterea acestor spirite rezidă mai degrabă în tămăduire și vicleșug. În folclorul celtic, zeitățile feminine, cunoscute cel mai adesea sub numele de „fee” (zâne), sălășluiesc în gorganele prevăzute cu fortificații preistorice, rămășițele civilizației megalitice pe care nou-veniții le vor fi găsit, fără îndoială, fascinante și înspăimântătoare deopotrivă.
Aceste povești s-au păstrat cel mai bine în nordul Franței, Marea Britanie și în mod special în Irlanda, de unde ne parvine și unul dintre cele mai vechi mituri despre întâlnirea dintre cultura războinicilor invadatori și cea a populațiilor neolitice locale: este vorba de Tuatha de Danaan, adică tribul sau poporul zeiței Danu, învinși, conform mitului, de milesieni (strămoșii irlandezilor). În urma înfrângerii, băștinașii se retrag în fortificații subterane, sau din inima tumulilor, a gorganelor (dâmburi), numite sid, unde trăiesc nestingheriți și neatinși de aripa timpului, în palate aurite și țintuite cu nenumărate giuvaere: în fapt, un tărâm al tinereții veșnice („Se urcară în sus şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dânsul ba…” Tinerețe fără bătrânețe)
O poveste ale cărei origini se pierd în negura neoliticului, spune așa: un războinic, căpetenie de trib, aflat la vânătoare, se abate din drum, ademenit de pradă, și se pierde de ai săi. Galopul bidiviului său l-a dus pe meleaguri străine, în preajma unui sid în care sălășluiesc zânele. Curajos din fire, intră în sălașul feelor și o întâlnește pe regina lor, Maeve în unele versiuni, deși poartă multe alte nume, care se află la ananghie. Zânele din sidul vecin nu-i dau pace și se războiesc într-una cu tribul său. La rugămințile ei fierbinți, eroul nostru se aruncă în luptă și învinge zânele rivale, apoi o ia de soață pe regină și trăiesc fericiți vreme de câțiva ani. Însă de la o vreme, eroul începe să-și facă griji pentru ai lui: oare mai trăiesc? Oare sunt bine? Ce s-a ales de tribul său? Astfel, el îi cere învoire reginei zânelor să „tragă o fugă” până acasă. Aceasta se învoiește, însă îl avertizează să nu carecumva să atingă pământul cu picioarele, ci să rămână tot timpul călare pe calul său. Zis și făcut, dar când se întoarce pe meleagurile sale, eroul descoperă cu stupoare că de la plecarea sa trecuseră câteva veacuri bune. Colindă fără țintă printre ruinele așezărilor de altădată, când iată, o mănușă îi alunecă de pe mână. Eroul descalecă s-o recupereze, dar în clipa în care tălpile-i ating pământul, se preface în țărână, cenușă și vânt.
De cele mai multe ori, eroii războinici se însoțesc cu zânele din gorganele fermecate, însă nu întotdeauna. Potrivit unei legende, străbunicul celebrului rege irlandez Conary Mor ar fi distrus sălașul zânelor din Bri-Leith, atrăgând blestemul lor asupra sa și a strănepoților săi. Nici feele nu sunt întotdeauna pașnice și binevoitoare: uneori, când sunt furioase, se suie în care de război trase de balauri înaripați sau șerpi ce scuipă foc pe nări și ochi și fac prăpăd în jur. Și cu toate că cele mai multe povești cu zâne ne parvin din nord-vestul Europei, ele apar în mai toate mitologiile lumii. În Mesopotamia, de pildă, ele sunt numite Doamna Câmpiilor, Doamna Fântânii sau Doamna Apelor (Damgalnunna).
Însă cel mai spectaculos aspect al acestui trunchi de mituri perpetuat de mii de ani în spațiul european este recrudescența sa sub mantia poveștilor medievale cavalerești, legate în bună măsură de Regele Arthur. Întâlnim în continuare zâne, însă există și adaptări la contextul medieval: sidurile (sălașurile de demult ale zânelor) sunt înlocuite de multe ori cu castele. Războinicii nu mai sunt căpetenii de trib, ci cavaleri, un loc special în aceste istorisiri avându-l sir Gawain. Cum se explică această revigorare a mitului războinicului pe tărâmul zânelor în spațiul britanic medieval? După cucerirea normandă (1066), la curtea regilor și a baronilor Angliei sunt la tot mai mare căutare barzii celți (adică nu anglo-saxoni, ci descendenții băștinașilor de odinioară, dinaintea căderii Romei și a invaziilor triburilor germanice). Pesemne că acești barzi, păstrători ai vechilor povești despre zâne, le-ar fi adaptat în stilul legendelor despre Arthur și cavalerii săi care făceau deliciul curților regale în tot vestul Europei. Poate cel mai cunoscut exemplu în acest sens este reprezentat de cele trei zâne care îl duc pe Arthur, rănit de moarte în lupta cu Mordred, în tărâmul magic al tinereții fără de bătrânețe și vieții fără de moarte numit Avalon.
Concluzie: Analiză fără patimă și modestie fără de moarte
Dar, după cum ne-o demonstrează propriul folclor, aceste mituri nu erau nicidecum specifice spațiului britanic, cum nu sunt specifice celui românesc: ele sunt de circulație universală și vorbesc despre ciocnirea a două culturi distincte, în timpuri imemoriale. Ele vorbesc mai cu seamă despre restrângerea cultului universal al zeiței-mamă la câteva „sanctuare”, ferite de trecerea timpului și, deci, de schimbările inevitabile aduse de o cultură patriarhală, o cultură a războinicului călări, nedezlipit de calul său, și cu un panteon mult mai sărac în materie de zeități feminine. Firește, vorbește și despre ispita nemuririi, despre vremelnicia omului în raport cu orizontul conștiinței sale și alte aspecte filosofice, dezbătute copios de critici, însă nu aici rezidă, după cum am încercat să demonstrez, esența acestui mit. Oricât vorbește Noica de specificul românesc al poveștii (mă simt nevoit să fac o paranteză în care să redau o mostră din pleiada de construcții cu epitetul „românesc” – care însoțesc exegeza basmului: „basm românesc”, „sentiment românesc al ființei”, „folclor românesc”, „ontologie românească”, „geniu românesc”, „viziunea românească a lumii”, „plictisul și urâtul românesc”. Până și calul lui Făt-Frumos devine – cum altfel – „calul acesta românesc”, fiind „cu adevărat iscusit și bun pedagog”), oricât încearcă să-l reducă la spațiul autohton, mi-e teamă că folclorul străvechi nu cunoaște granițe naționale, așa cum nici geniul creator nu se limitează la barierele imaginare pe care posteritatea le impune antichității.
Personal, găsesc vechimea acestui mit, atestat la aproape toate popoarele Europei (și nu numai), mult mai fascinantă decât presupusa lui apartenență la un singur popor. După cum a spus-o și Borges de-atâtea ori, există câteva povești (mituri) fundamentale ale umanității, pe marginea cărora brodăm variațiuni de mii de ani încoace. Iar în lipsa unor izvoare istorice reale, care să ne vorbească altfel despre întâlnirea a două culturi în zorii civilizației umane, mitul, deci basmul, care dăinuie în varii forme până astăzi, rămâne singura noastră fereastră către trecut.
Închei cu acest pasaj cutremurător din finalul basmului, care-și găsește transpunerea poetică în maiestuosul poem al poetului victorian Algernon Charles Swinburne, Laus Veneris (traducerea îmi aparține).
„Văzând palaturile dărămate şi cu buruieni crescute pe dânsele, ofta şi, cu lacrămi în ochi, căta să-şi aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi şi cum şi-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniţă, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute.”
There sit the knights that were so great of hand,
The ladies that were queens of fair green land,
Grown grey and black now, brought unto the dust,
Soiled, without raiment, clad about with sand.
(Acolo-s cavalerii, cu brațul lor vânjos
Regine în ținutul cel verde și frumos
De ani negriți cu toții, cenușă și țărână
Pământ, fără veșminte, doar praf înecăcios.)
Bibliografie
Campbell, Joseph: The Masks of God, Primitive Mythology, London, Seeker and Warburg, 1960
Ispirescu, Petre: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, în Basme,
Noica, Constantin: „Sentimentul romanesc al ființei”, Editura Eminescu, 1978, p. 112 – 143
Eason, Casandra: Fabulous Creatures, Mythical Monsters, and Animal Power Symbols – A Handbook, GREENWOOD PRESS, Westport, Connecticut London 2008.
Encyclopedia of Ancient and Forbidden Secrets, The Healer.org,