Asimov povestește că într-o zi, când trecea cu mașina pe lângă un complex de rafinării petrolifere din preajma New Yorkului, deasupra căruia se înălța un fum negru, gros, soția sa ar fi exclamat: „Uite, dragă, ne apropiem de Mordor”. Asimov a avut în acea clipă o revelație și, nu după mult timp, a postulat sinteza alegoriei lui Tolkien: elfii reprezintă civilizația preindustrială, aflată la apus, iar enții, sau Tom Bombadill de pildă, sunt aspecte ale naturii distruse de valul industrializării, reprezentat mai cu seamă de orci și de căpeteniile lor sinistre, Sauron și Saruman. Este aceasta o interpretare corectă a Stăpânului Inelelor? Asemănări există, cu siguranță. Dar poate fi vorba de o alegorie? Este interpretarea în cheie alegorică a capodoperei lui Tolkien justificată?
Înainte să aflăm răspunsul, chiar de la scriitor, să discutăm puțin locul alegoriei în literatura secolului XX.
Capcanele și atuurile alegoriei
Se cere pusă următoarea întrebare: câte alegorii ați citit în ultima vreme? De fapt, câte alegorii s-au publicat în ultima vreme? Mai scrie cineva alegorii? Nu foarte multe, îmi închipui. Motivul e destul de limpede: alegoria, ca procedeu literar – metaforă extinsă la nivelul întregului text – a căzut în desuetudine în secolul XX, criticată fiind atât de moderniști cât și de noua critică. Moderniști precum Pound, Richards sau Yeats, printre alții, acuză alegoria de un exces de abstractizare, în care toată creația poetică devine un joc aproape matematic de-a descifratul simbolurilor. Ba mai rău, alegoria face câteva presupuneri care au devenit anatema pentru critica literară a secolului XX. Întâi, că forța evocatoare și impactul emoțional al unei scrieri pot fi canalizate rațional, iar apoi, că opera literară este doar un mijloc în vederea atingerii unui scop. În definitiv, este atacată literatura programatică, pentru care mesajul este mai important decât forma. Și într-adevăr, asemenea experimente literare ni se par, astăzi, mult prea artificiale.
Dar n-a fost mereu așa, dacă ne gândim de pildă la Călătoria pelerinului a lui Bunyan (1687), „bestsellerul” premodernității. Succesul Călătoriei poate fi explicat prin reprezentarea duală a lumii ce domina gândirea premodernă în occidentul preponderent creștin. Avem două planuri existențiale, cel al realității materiale, palpabil, dar efemer și, drept urmare, neimportant, și cel al realității divine, imaterial, nepalpabil, dar etern și, deci, esențial pentru om. Călătoria pelerinului Christian este numai la suprafață una în plan orizontal, acoperind distanțe fizice și marcând toposuri lumești. În realitate, ne este descrisă o călătorie spirituală, în plan vertical, acoperind distanțe metafizice și marcând toposuri abstracte, precum virtuțile. E limpede de ce astăzi, când nu mai gândim realitatea ca alăturare a două planuri distincte, un asemenea exercițiu literar nu mai poate avea sorți de izbândă.
De fapt, singura zonă în care alegoria a funcționat și funcționează în continuare cu maxim succes este cea a literaturii subversiv-satirice, pe un spectru larg de culori, de la satira grotescă și tăioasă (Călătoriile lui Gulliver) la cea ludică (Alice în Țara Minunilor) la satira macabră, apăsătoare (Castelul lui Kafka) și nu în ultimul rând, cea eminamente politică (Ferma 
animalelor sau Împăratul muștelor). Asta pentru că alegoria satirică, prin grotescul și exagerările sale, are darul de a reliefa probleme fundamentale ale societății, mai cu seamă acolo unde populația nu vorbește sau este descurajată să vorbească despre ele. Lupta alegorică cu ignoranța, negarea sau cenzura tinde să nască adevărate bijuterii stilistice, ce pot rivaliza cu marile capodopere ale literaturii.
Tolkien și alegoria
În anii ce au urmat publicării Stăpânului inelului, Tolkien a fost asaltat de cititori și critică deopotrivă cu tot soiul de echivalențe și lecturi în cheie alegorică ale operei sale, de tipul „Nu-i așa că X e de fapt Y?”
Sătul de aceste interpretări, Tolkien avea să trateze subiectul în prefața celei de-a doua ediții. În privința nenumăratelor opinii sau presupuneri pe care scriitorul le-a primit legate de motivele şi semnificația poveștii, a spus: „motivul principal a fost dorința unui povestitor de a-şi încerca mâna cu o poveste cu adevărat lungă, în stare să capteze atenţia cititorilor, să-i amuze, să-i încânte şi uneori poate să-i tulbure sau să-i mişte profund”. Iar în privința mesajului „ascuns”, alegoric, pe care mulți îl căutaseră mai ceva ca hobiții comoara lui Bilbo, după plecarea acestuia din Comitat, răspunsul scriitorului e cât se poate de tranșant: „N-a[m] avut nicio intenție în această privință. [Mesajul] nu este nici alegoric, nici tematic.”
Aflăm că structura romanului fusese bătută în cuie cu ceva ani buni înaintea „întunecării din 1939” și că dacă ar fi dorit să scrie despre un război modern, industrial, într-o manieră fantastică și totodată alegorică, „fără îndoială că Inelul ar fi fost capturat şi folosit împotriva lui Sauron; acesta n-ar fi fost anihilat, ci aruncat în sclavie, iar Barad-dûr n-ar fi fost distrus, ci ocupat”. Saruman și-ar fi făcut un Mare Inel propriu, pentru a rivaliza cu Sauron, iar hobiții, urâți în egală măsură de ambele tabere, „nu ar fi supraviețuit nici măcar ca sclavi”.
Verdictul lui Tolkien este cât se poate de tranșant: „Mie, cu toată sinceritatea, îmi displace alegoria în oricare dintre manifestările ei şi-mi displace şi mai mult de când am îmbătrânit şi am devenit destul de abil în a-i depista prezenţa. Prefer istoria, adevărată sau inventată, pe care gândirea şi experiența cititorilor o pot folosi în varii forme. Cred că mulți confundă aplicabilitatea cu «alegoria»; numai că una rezidă în libertatea cititorului, iar cealaltă în dominația intenționată a autorului.”
Tolkien este un bun exemplu pentru ceea ce critica modernistă numește „tipare mitologice”, o asumare în scris a modurilor și temelor mitologice care însoțesc umanitatea din preistorie. Experiența cititorului este deopotrivă continuă și simultană: nu există o ruptură între planuri, o disociere între sensuri, un ordin secund de semnificație, distinct de cel „vizibil”. Și, poate cel mai important, după cum subliniază și Tolkien, cititorul are libertate de interpretare și de asociere.
Aviz, deci, cititorilor și în special fanilor: a face asocieri libere între epicul de factură mitologică a lui Tolkien și orice elemente de istorie, religie, mitologie sau trimiteri literare este un exercițiu intelectual extraordinar, atâta vreme cât rămâne la acest nivel, al exercițiului, al efuziunii de idei, al bogăției de sensuri. Însă a căuta interpretări „ascunse”, de factură alegorică (sau în maniera asta) care să explice sensul „profund” al operei tolkieniene reprezintă un demers nu numai opus intențiilor autorului, ci și o mare pierdere de timp.
Saruman și homo sovieticus
Acestea fiind spuse, există totuși o paralelă pe care Tolkien însuși a trasat-o explicit. E vorba de cele două manifestări principale ale răului, Sauron și Saruman, care oglindesc cele două mari regimuri totalitare ale vremii: Reichul lui Hitler și Uniunea Sovietică a lui Stalin. Dacă intențiile lui Sauron vizează supunerea întregii lumi și exterminarea celor „nedemni de viață”, asemenea lui Hitler, intențiile lui Saruman par, la o primă vedere, nobile, iar retorica folosită de Saruman în încercarea de a-l convinge pe Gandalf să treacă de partea sa amintește mult prea dureros de retorica Partidului Bolșevic sau a Cominternului prin care se încerca atragerea unor tovarăși de drum din Occident. Dar, spre deosebire de o pleiadă de intelectuali de talie, de la Bernard Shaw și Sartre până la Eric Hobsbawm și omniprezentul Slavok Zizek, care au căzut pradă, vai! mult prea ușor, acestei retorici, Gandalf întrezărește numaidecât otrava totalitară din spatele vorbelor cu grijă meșteșugite.
Să facem o scurtă analiză a celebrului discurs, trunchiat din rațiuni de timp în filmul lui Jackson.
Zilele de Odinioară s-au dus. Acum trec Zilele de Mijloc. Şi încep Zilele Timpurii. Vremea elfilor s-a sfârşit, dar a venit vremea noastră: lumea oamenilor, pe care trebuie s-o conducem. [A trecut vremea nobilimii, a aristocrației și a burgheziei, a venit vremea dictaturii proletariatului, pe care noi, elita conducătoare, o dictează]. Dar pentru asta avem nevoie de putere, puterea de-a pune în ordine toate lucrurile după vrerea noastră, în numele acelui bine pe care doar cei înţelepţi îl pot vedea. [Toată puterea concentrată în mâinile elitei, ale partidului și a secretarului său general, care vor ordona fiecare aspect al vieții oamenilor]. Şi ascultă bine, Gandalf, bătrânul meu prieten şi ajutor, a continuat el, apropiindu-se şi înmuindu-şi glasul. Am spus noi, căci aşa poate fi, dacă mi te vei alătura. [Tovarășii de drum sunt invitați să se alăture acestei ordini, oferindu-li-se iluzia că vor putea controla/nuanța deciziile partidului]. O Putere nouă se ridică acum. Împotriva ei nu ne mai slujesc vechile alianţe şi tactici. Nu ne-a mai rămas nici o speranţă în elfi sau în muribundul Numenor. Iată, aşadar, ce alegere îţi stă dinainte. Putem să ne alăturăm acelei Puteri. [Momentan, nu ne putem bate de la egal la egal cu Hitler. Așa că, te faci frate și cu dracu’ până treci puntea]. (…)
Următorul pasaj, care încheie discursul lui Saruman, sintetizează poate cel mai bine (și mai tulburător, sinistru) justificările pe care utopiștii le găsesc „pagubelor colaterale” în avântul lor spre construirea unor societăți supuse principiilor totalitare: Putem aştepta să se ivească timpul potrivit, putem să ne păstrăm gândurile în sinea noastră, deplângând poate ticăloşiile săvârşite când şi când, lăudând însă ţelul sublim şi ultim: Cunoaşterea, Legea, Ordinea; toate acele lucruri pe care ne-am străduit atâta amar de vreme şi în zadar să le desăvârşim, mai degrabă împiedicaţi decât ajutaţi de prea slabii sau leneşii noştri prieteni. Nu e nevoie, mai bine spus, nu vor fi schimbări însemnate în planurile noastre, ci doar în mijloacele pe care le vom folosi.
În această „nouă ordine” vor domina, desigur, industria grea, dominația totală asupra naturii, văzută ca o simplă addendă la înfăptuirea gloriosului plan, uniformitatea gândirii și, în general, disprețul pentru viață. De remarcat că numele lui Saruman nu e ales întâmplător: este o alăturare de termeni anglosaxoni: „searo”, cu semnificația de „iscusit în meșteșugul vicleniei” și „man”. Este omul viclean, omul iscusit la vorbă, sau creatorul de vorbe meșteșugite, unde arta retoricii este percepută ca o tehnologie. Așa a văzut-o Tolkien, cel puțin. Căci Saruman este chintesența omului care se înstăpânește asupra naturii și a altor oameni prin intermediul tehnologiei, folosite fără cap, distructiv, urmărind țeluri utopice și desconsiderând, cum spuneam, viața.
Concluzie
Exemplul de interpretare „în cheie asociativă cu aspecte ale realității” de mai sus, venit chiar din partea lui Tolkien, arată într-adevăr bogăția grilelor de lectură, bogăția de asocieri și de trimiteri pe care Stăpânul inelelor le oferă cititorilor săi. Însă (și subliniez încă o dată) nu este un îndemn către lectura în cheie alegorică. Asta ar însemna o reducere drastică a tuturor acestor posibilități și totodată încercarea de a-i descoperi sensuri ascunse, țeluri ce depășesc importanța experienței, lucruri împotriva cărora Tolkien s-a pronunțat cu tărie. E, alegoric vorbind, tocmai ceea ce și-ar fi dorit Saruman: o ordine imuabilă, o uniformizare a sensului, o singură cheie de interpretare a realității.
Demonstrația de mai sus se vrea, deci, un îndemn de a evita lectura în această cheie, acolo unde ea nu este dorită în mod evident de către autor (vezi Ferma animalelor, Călătoriile lui Gulliver etc.). În fiecare dintre noi se cuibărește ispita viziunii sau sensului unic și totodată a țelului ultim. Cu toții avem puseuri „sarumanice”, care ne-ar ușura interpretarea și mai ales gestionarea unei realități complexe, care nu se supune mai niciodată unei singure reprezentări, unei singure ordini (așa cum credea John Bunyan în secolul XVI, de pildă). Dar trebuie să facem un efort și să-i rezistăm, îmbrățișând bogăția de sensuri, de opinii, de moduri de expresie, de moduri de a guverna.
