Un blues frumos și străvechi străbate mările…(timp de citire: 7 minute)

În cea de-a patra carte scrisă de Douglas Adams din „trilogia” sa, Hitchhiker’s Guide to the Galaxy, autorul britanic descrie Pământul înainte de a fi distrus de o specie cosmică, războinică, tehnologică, Vogonii, care au nevoie de loc pentru a trasa o auotrostradă hiperspațială cam pe unde orbitează planeta noastră, adăugând și câteva dimensiuni în plus pe acest traseu. Sună a expropiere forțată pentru construcția pistei vreunui aeroport, practică încetățenită cam peste tot în lume atunci când guvernele ajung la concluzia că despăgubirile plătite celor care-și pierd casele și pământurile ar costa sume astronomice. Înainte de asta, delfinii, singura specie cu adevărat inteligentă de pe Pământ (după cum sugerează Douglas Adams) pleacă lăsând un mesaj de adio: „So long and thanks for all the fish!”, care devine și titlul cărții, precum și o modalitate veselă și ironică, preferată de sefiștii de pretutindeni în locul clasicului „Good bye!” ori „So long!”.

Delfinii dispar de pe Pământ, după ce au aflat de iminenta sa distrugere, călătorind spre o dimensiune alternativă unde nu vor mai fi vânați, uciși sau păstrați în captivitatea delfinariilor, știind precis că vor fi înțeleși perfect de către oameni, capabili să le descifreze, parțial, limbajul. Asta o spune Douglas Adams în stilul lui glumeț, numai că nu este singurul care susține așa ceva, care vede inteligență, simțire și un grad de organizare socială foarte ridicat la delfini și balene. Ba chiar, dacă vorbim de locuitorii lumii subacvatice, se pare că pot fi incluse în clubul creaturilor inteligente și caracatițele.

So long and thanks for all the fish

Cu multă vreme în urmă, m-a intrigat o ficțiune foarte bine scrisă de Robert Merle „Delfinul, un animal înzestrat cu rațiune”, carte publicată și în românește în 1970, despre experimente care duc la descifrarea limbajului delfinilor, dar cu un final dramatic. Acest aspect este accentuat și mai mult de filmul lansat în 1973, sub titlul The Day of the Dolphins, cu George C. Scott, Trish Van Devere și Paul Sorvino în rolurile principale, lăsându-mă pe gânduri și cu un gust amar. Dacă nu reușim să ne înțelegem aici, pe Pământ, cu delfinii și balenele, cum o s-o facem când ne vom pomeni în fața lui E.T., cu care nu avem absolut nicio experiență comună, cum avem cu aceste ființe? Socotite multă vreme doar niște cetacee, animale necuvântoare și proaste, numai bune de vânat și de transformat în unguente, medicamente, articole cosmetice și de ornament, delfinii și balenele atrag atenția tot mai mult prin sofisticarea dialogului dintre ele, care dezvăluie o viață socială foarte complexă, o înțelegere deloc superficială a mediului înconjurător și reacții ușor de recunoscut la oameni: teama pentru siguranța celor din grupul propriu, dorința de a-i proteja pe cei slabi sau de a-și proteja puii, comunicarea la mare distanță pentru identificarea hranei și a prietenilor, avertismentele legate de primejdii. Toate acestea nu mai sunt ficțiuni, nu sunt date interpretabile prin prisma imaginarului, cum au făcut-o Merle, Vercors („Animale denaturate”), Capek („Războiul salamandrelor”), iar ultima carte pur științifică, devenită un best-seller imediat după apariție (în 2015), „The Cultural Lives of Whales and Dolphins”, de Hal Whitehead și Luke Rendell, nu mai lasă niciun dubiu în identificarea delfinilor și a balenelor drept companioni inteligenți ai omului pe această planetă.

„The Cultural Lives of Whales and Dolphins”

De fapt, cei doi cercetători americani, având aproape 50 de ani de studii (în programe coordonate independent, sau împreună) a vieții cetaceelor, Hal Whitehead și Luke Rendell, încep prin a se întreba dacă aceste ființe marine (eu, personal, am dubii serioase dacă le pot spune „animale”) sunt suficient de evoluate spre a putea vorbi despre o cultură a lor (ca expresie intelectuală) și dacă da, cum trebuie să ne modificăm noi, oamenii, atitudinea față de delfini și balene? În prezent, există un moratoriu asupra vânării balenelor și delfinilor, însă nu toate țările îl respectă. Japonia constituie un caz notoriu, țara florilor-de-cireș și a samurailor pretextând trimiterea de baleniere (adevărate fabrici plutitoare, care procesează mii de tone de carne de balenă pe an) pe mări și oceane drept „expediții de cercetare”. Prin anii ’60, acești giganți ai mărilor erau priviți ca niște alieni ajunși nu se știe cum în oceanele Pământului, fiind considerate drept „animale bune de vânat și recoltat”. Whitehead și Rendell relatează într-un capitol aparte ce eforturi au făcut doi tineri cercetători, Roger Payne și Scott McVay de a înregistra cântecul balenelor și fluierăturile delfinilor (atenție, nu în delfinarii!) scufundându-și hidrofoanele lor sofisticate în apele Caraibelor, sau Oceanului Indian. Cercetări și mai recente (s-a folosit și Inteligența Artificială pentru descifrarea cântecului și fluierăturile balenelor) dezvăluie că acestea au un limbaj foarte complex, că balenele bătrâne își povestesc viața și atrag atenția asupra „morții care vine de sus”: flotele de baleniere.

Povestea relatată de ei ar putea fi cel mai frumos blues al mărilor, cântat de aceste ființe fenomenale, o voce fluidă și melodioasă, un cântec compus de cei considerați incapabili să se exprime într-un limbaj inteligibil. Distanța la care ajung aceste cântece, bluesuri de durere sau dragoste, sunt greu de imaginat. Paybe și McVay notează că notele cântecului de împerechere al balenelor cocoșate din largul coastelor vestului Australiei ajung la cele din estul continentului. Aceste cântece ale balenelor și fluierăturile delfinilor, personalizate în funcție de individul care le emite, precum particularitățile vocii omenești, sunt cheia cărții scrise de Whitehead și Rendell, aducând în discuție faptul că toate aceste „interpretări” nedetectabile de urechea omenească poartă amprenta unei neașteptate evoluții culturale non-umane.

Cântecele suferă modificări anuale, la fiecare sezon de împerechere, schimbările fiind subtile și ducând la „piese” care durează și peste 24 de ore. Cei doi cercetători, Payne și McVay, intervievați de autorii cărții, afirmă că femelele reacționează la aceste schimbări, fiind atrase de noutatea „hit-urilor”. Despre alte semnificații, ale cântecelor din mare, se poate doar presupune că sunt și acestea foarte complexe. Un „dicționar” al fluierăturilor delfinilor este pe cale să fie alcătuit în perioada imediat următoare. Cât despre complexitatea interacțiunilor dintre oameni și delfini, Carl Safina, autorul unei cărți foarte interesante despre viața „necuvântătoarelor”, „Beyond Words: What Animals Think And Feel”, notează un eveniment semnificativ și plin de învățăminte. Delfinii aflați într-o colonie din Bahamas ajunseseră să o accepte și s-o cunoască pe cercetătoarea Denise Herzig. Ea și echipa ei de sprijin lucrau de ani de zile în zonă și delfinii îi însoțeau în permanență, înotând cu mare grație înaintea provei navei lor. La un moment dat, delfinii au refuzat să se apropie de navă. Nimeni de la bord, nici Herzig nu înțelegea ce se întâmplase. Cercetătoarea s-a avântat în apă, pentru a înota lângă delfini. Aceștia s-au desprins în două grupuri și au început să înoate pentru a flanca nava. Revenită la bord, Denise Herzig a aflat că unul dintre membri echipei de cercetare murise în somn, în patul său.

Beyond Words: What Animals Think And Feel

Delfinii escortau nava ca într-o procesiune funerară. Cum de au știut asta? Puteau simți asta? Cunoșteau durerea celorlalți pentru dispariția unuia dintre ei? A fost felul lor de a-și lua rămas bun? Dacă da, atunci învățați limbajul delfinilor. Și al balenelor.