Suntem în ajunul Samhainului, sau al Zilei Morților, dacă vreți, din încrucișarea cărora s-a născut, ulterior, Halloweenul. S-a lăsat noaptea peste codri, iar din măruntaiele pământului se ridică aburi de ceață. E frig. Sunetul cornului de vânătoare străpunge noaptea. De departe se aude o larmă infernală (la propriu). Se apropie un alai de vânători călări, însoțiți de dulăii lor de vânătoare. Însă nu se aude tropot de cai. Asta pentru că nu sunt realmente cai, ci duhuri de cai. Iar călăreții nu sunt vânători în carne și oase, ci duhuri necurate sau fantome, în căutare de suflete. Și nici dulăii lor nu sunt dulăi obișnuiți, ci creaturi supranaturale, albe sau negre, după cum li-e alcătuirea. Au ochi roșii, diabolici, sunt de mărimea unui vițel și scot cele mai înfricoșătoare urlete. Iar în fruntea alaiului nu se află vreun prinț rătăcit din Levant, ci unul sau mai mulți zei sau zeițe păgâne, retrogradate în noua ordine creștină la statutul de diavoli și diavolițe. E vorba de Diana, Holda, Herodias, Hecate, Berchta sau Cernunos. E vorba de Vânătoarea Sălbatică.
Cernunos
Potrivit poveștilor țesute în jurul acestui eveniment supranatural de rău augur, muritorii care au neșansa să fie surprinși de alaiul vânătoresc riscă să fie duși pe tărâmul de dincolo, fără să lase nimic în urma lor. Ba mai rău, dacă dormeai cu fereastra deschisă, vânătoarea putea să-ți răpească sufletul în timpul nopții, iar a doua zi erai găsit mort în pat.
În țările scandinave, Vânătoarea Sălbatică e cel mai adesea asociată cu Odin, căpetenia zeilor nordici, căruia triburile germanice îi spun Wotan. În Scoția, vânătoarea se numește Slaugh sau Host, și se credea că din alai fac parte morții care n-au fost binecuvântați în drumul lor către cele veșnice. Un nor mare și întunecat trecea pe deasupra satelor și pădurilor în nopțile cu vânt, care, spuneau unii, ar fi provocat ucideri și răpiri printre muritori. Erau răpiți în special răufăcătorii și nelegiuiții, pentru a îngroșa rândurile alaiului fantomatic. Astfel, dispariția criminalilor sau a vagabonzilor din sânul anumitor comunități era atribuită cortegiului întunecat a Vânătorii, și nu factorului uman (un bun pretext pentru a mai goli temnițele suprapopulate).
Vânătoarea sălbatică a lui Odin (Vânătoarea sălbatică a lui Odin
Norvegiană : Åsgårdsreien)
Pe continentul European, Vânătoarea sălbatică e condusă uneori de Odin, alteori de zeița vânătorii, care poartă diferite nume, în funcție de regiune: Berchta, Perchta, Holda, Frau Wode sau Fra Gode. Era cel mai des așteptată în preajma Yule (Crăciunului), fie în înaltul cerului, fie prin păduri, mereu însoțită de urletul câinilor și de sunetul cornului de vânătoare. Și chiar dacă era considerată de rău augur pentru muritorii de rând, folclorul nord-european a țesut și povești mai fericite în jurul Vânătorii Sălbatice: că ar aduce fertilitate și totodată regenerarea spirituală a meleagului. Că ar strânge în marele alai fantomatic sufletele rătăcite și le-ar duce în lumea de apoi.
Cronicarii medievali au numit alaiul vânătorii „familia Arturi”, cu alte cuvinte alaiul domestic al regelui Arthur, denumire care a circulat atât în Anglia cât și în Franța. Călugării în special vedeau în vânătoare un alai de demoni în căutare de suflete păcătoase. Biserica a avut mari dificultăți în a înlătura rămășițele vechilor religii europene, iar de cele mai multe ori mai degrabă le-a asimilat, sub altă formă și alt statut, decât să le facă date uitării, ceea ce demonstrează încă o dată puterea uriașă a poveștilor asupra minții umane. Observăm și astăzi această practică, atunci când personaje de film a căror poveste s-a sfârșit (fie prin moarte, fie prin „încremenire”, odată ce povestea lor a fost spusă) revin în sequeluri, prequeluri, rebootări și alte asemenea, chiar dacă scenariștii sunt adesea nevoiți să-i scoale din morți.
Wild Hunt
Demonizarea zeităților germanice și celtice nu a fost suficientă, pentru că toate aceste personaje mitologice împotriva cărora lupta creștinismul monoteist aveau nevoie de povești noi, iar Vânătoarea Sălbatică, devenit loc comun în folclorul nord-european, le-a găsit un loc în „noua schemă”, le-a dat, practic, ceva de făcut. Odin, de pildă, se numără printre primele zeități demonizate, primind nume precum „Peter cel Negru”, sau „Rupert cel Negru”, pe care le regăsim și astăzi în folclorul germanic. Însoțitorii lui, precum și câinii de vânătoare, au devenit, la rândul lor, creaturi demonice, dezlănțuite din iad pentru a vâna suflete de om.
Hathor
În folclorul anglo-saxon, Vânătoarea Sălbatică era condusă de Vânătorul Herne, o variantă a mult mai vechiului zeu al vânătorii Cernunos. Herne își poartă alaiul prin pădurile și peste câmpiile din sudul Angliei și în apropiere de Londra. În reprezentările creștine din cronicile anglo-saxone, Alaiul lui Herne e alcătuit din vânători întunecați, călare pe cai sau țapi negri, și însoțiți de dulăi negri. Atât Herne cât și mai vechiul Cernunos sunt reprezentați cu coarne, ceea ce pare să fie sursa principală a imaginii medievale a diavolului încornorat, cu trăsături de capră (coarne răsucite, urechi ascuțite, copite etc.). În fapt, între vânătoare/agricultură și zeități încornorate există, aparent, o legătură ce depășește spațiul nordic european. În Egiptul Antic o avem pe Hathor, zeița cu cap de vacă, precum și alți zei cu coarne mai puțin cunoscuți. Ba’al e adesea reprezentat cu coarne, la fel și zeul cananean Moloch, deși cel mai apropiat ca aspect de imaginea încetățenită a diavolului e fără îndoială zeul Pan.
Vânătoarea sălbatică, afirmă unii cercetători, ar fi slujit explicării unei situații foarte comune secolelor trecute, anume dispariției fără urmă a atâtor drumeți, vagabonzi și rătăcitori, cu precădere pe timpul nopții. Explicațiile supranaturale au fost o bună vreme mai tentante decât realitatea banală (dar deloc plăcută) a bandelor de tâlhari și a animalelor sălbatice ce pândeau trecătorii pe drumurile împădurite ale Europei medievale. În ce mă privește, Vânătoarea sălbatică reprezintă încă o punte narativă cu trecutul precreștin al Europei. Închipuirea omului înconjurat de păduri dese, adesea înspăimântătoare (marele istoric medieval Jacques Le Goeff are o întreagă serie de eseuri dedicate pădurii în imaginația medievală) a născocit aceste vânători supranaturale, în care omul de rând avea ocazia să vadă sau să se afle în preajma zeilor.
Pan – Goya
