Alexandru Voicescu (n. 17.10.1980, București) a urmat studii juridice, completate în paralel cu o licență în antropologie culturală, susținută la Facultatea de Filosofie a Universității București. Frecventează cursurile de Master în publicitate la Școala Națională de Studii Politice și Administrative și lucrează timp de 8 ani în advertising, pe poziții de art director, copywriter și creative director. În 2010, fondează editura Herg Benet, al cărei coordonator este și în prezent, supervizând publicarea a peste 200 de cărți de literatură română contemporană.
Malad, romanul său de debut, a primit premiul Cartea de proză a anului 2015 la Gala Tinerilor Scriitori, a fost nominalizat la Festivalul Internațional de la Chambéry, pentru cel mai bun roman de debut din 2015, și a primit Premiul de Debut în Proză al revistei TIUK!.
(biografie preluată de pe hergbenet.ro)
G42: Destul de multe dintre cărțile apărute la Herg Benet pot fi considerate mai mult sau mai puțin dark. De ce oare? Este o preferință a editorului sau a publicului?
AV: Încă de la început ne-am propus la Herg Benet să abordăm subiecte mai puțin comode, cărți care să rămână în mintea cititorului și după ce dai ultima pagină și care să îți pună întrebări ale căror răspunsuri să vrei să le cauți după aceea. Astfel de cărți nu au cum să fie altfel decât dark, în parte sau în totalitate. Pentru că întrebarea de căpătâi a fiecărui om ar trebui să fie “cum mă raportez eu în fața morții (inevitabile)”. Întreaga viață a cuiva stă sub semnul acestei întrebări, iar întreaga viață a tuturor presupune chiar răspunsul, personal pentru fiecare dintre noi. Publicul nu caută neapărat cărți care să îi determine să se confrunte cu propriile temeri și introspecții, aș zice că, din contră, escapismul este principalul lucru pe care îl caută majoritatea cititorilor, acel public larg. Societatea în general tinde spre o asanare psihologică, spre pozitivism ca stare de masă, cu ascunderea tarelor și uitarea ca motrice. Însă am crezut la înființarea editurii – și încă mai cred – că menirea unui editor nu este de a oferi „complezențe”, ci cărți puternice, care să miște. Este adevărat că nici toate cărțile publicate de noi nu sunt în direcția asta, însă per total există un plan editorial de nișă asumat.
G42: Care au fost criteriile după care ați ales până acum ce ați publicat la Herg Benet? Mai ales pentru cărțile mai întunecate? În general le căutați și cereți voi sau selectați dintre manuscrise primite – și există vreo diferență în „judecarea” celor două categorii?
AV: Și căutăm noi direct, și selectăm din ceea ce primim, și pentru literatura română, și pentru cea străină, în traducere. Din cam 1.000 de manuscrise analizate pe an, numărul de cărți pe care îl putem publica e oricum mic, deci faptul că aplicăm un filtru propriu, al acelui plan editorial de care am amintit, este ceva obligatoriu. Nu există o diferență între manuscrisele nesolicitate și cele pe care le căutăm noi, important e să se potrivească cu vocea pe care ne-o dorim la Herg Benet. Și calitatea textului, bineînțeles.
G42: La ce să ne așteptăm ca apariții pe viitor, pe linia dark și în general la Herg Benet? Spre ce te vei îndrepta? Veți modifica politica editorială după pandemie?
AV: Politica editorială nu se va schimba semnificativ după stingerea pandemiei. De fapt nu se va schimba calitativ, ci cantitativ. Criza actuală se va resimți și se resimte deja la nivel de afacere, urmând să renunțăm sau amânăm mai multe cărți pe care ni le-am fi dorit și care ori ar fi fost pariuri riscante, ori din start cărți la care am fi ieșit în pagubă (asumată). Așadar, anticipez că vom fi mult mai atenți la aspectul financiar, de investiție, fără de care nu am putea să continuăm ca entitate juridică, balansând mai mult cărțile de nișă cu cele net comerciale. Deci vor fi mai puține cărți dark, în favoarea celor căutate de publicul larg. Spre exemplu, aveam în plan pentru toamna aceasta o carte de Gustav Meyrink, în traducerea lui Ștefan Bolea, pe care o amânăm pentru 2021. O nuvelă SF de Becky Chambers, în traducerea mea, va fi de asemenea amânată. Foarte probabil colecția Vintage, de recuperare în ficțiunea speculativă, va fi pusă pe pauză. Colecția de thriller va prima, pentru că acolo este mixul cel mai echilibrat între comercial și autentic speculativ. Mizez foarte mult pe o voce relativ nouă în literatura anglo-saxonă, Simone St. James, care are o scriitură fenomenală și suficient de dark încât să fie pe placul meu. Vă îndemn să citiți recent apărutul roman „Fetele din Idlewild” și viitoarea carte „Motelul SunDown”.
Ambele mele cărți de până acum sunt o alegorie a inconștientului, acea zonă care nu este “luminată” de sensurile comune pe care le arogăm cuvintelor și actelor în mod normal. Iar inconștientul este prin excelență întunecat.
G42: Tu însuți ești un reprezentant principal al „întunericului” literar din SFFH-ul autohton. De ce? Adică de ce ai ajuns tu pe nișa aceasta și de ce crezi că ai atras atenția publicului?
AV: Nu mă consider neapărat un reprezentant al literaturii dark, cât mai degrabă al unei literaturi de introspecție. Ambele mele cărți de până acum sunt o alegorie a inconștientului, acea zonă care nu este “luminată” de sensurile comune pe care le arogăm cuvintelor și actelor în mod normal. Iar inconștientul este prin excelență întunecat. Ce am scris este în parte lugubru, straniu, gnostic, literatură de căutare și descoperire, întemeiere. Eu i-aș spune mai degrabă o „literatură cuantică”, în care observatorul (cititorul) deja interpretează textul atunci când îl percepe, o interpretare unică ce nu ar exista în forma aceea unică fără cititorul interpret. Îmi doresc ca scrisul meu să fie perceput ca un obiect literar dur, să aibă un impact în cititor și să lase urme, incizii, zimți (care, desigur, nu sunt comozi, deci pot și trebuie să și doară, să nască teamă sau repulsie).
G42: Care este preferata ta dintre cărțile proprii? Ce ți-a inspirat-o, ce ai încercat să ne transmiți cu ea, de ce îți e cea mai dragă?
AV: Sunt destul de nemulțumit de ambele cărți pe care le-am publicat până acum, „Malad” și „Fata de la nord de ziuă”, pentru că ambele au fost scrise în perioade extrem de grele pe plan profesional și personal și efectiv nu am avut timp să le pun la dospit și să le finisez cum ar fi meritat. Așa că, din păcate, răspunsul e că o carte din viitor va fi cea preferată. Pandemia mi-a oferit și o neașteptată șansă, cea de a mă odihni și de a îmi lua un semi-an sabatic (vrând, nevrând).
Ca orice scriitor, scriu în primul rând pentru mine, ca un regres, o arheologie a ceea ce sunt, căutând să ajung la baza mea, la constructele care s-au cimentat inconștient și pe care încerc să le reașez, reîntemeiez în beneficiul propriu. Și nu poți să întemeiezi ceva fără să cobori în locurile în care nu ai vrea și care în cele din urmă sunt aceleași pentru noi toți: sensul cuvintelor, sensul faptelor, sensul valorilor, sensul acțiunilor pe care le facem trebuie să devină ceva personal, nu ceva primit și doar acceptat de-a gata. Coborârea în întunericul din noi e singura soluție pentru a vedea ce suntem cu adevărat. Drumul e însăși viața. Cel de al treilea roman va încheia trilogia gnostică pe care mi-am propus-o. (Gnostic nu în sensul religios, ci psihanalitic, de căutare a cunoașterii.)
G42: Herg Benet a reușit să „pună mâna” pe cărțile fiului lui King, Joe Hill, un scriitor foarte bun și deja realizat prin forțe proprii (nici nu a păstrat numele de familie). Poți să ne povestești câte ceva despre istoria acestui fapt? De ce l-ați vrut, cum s-a ajuns aici, credeți că este el viitorul Rege al dark-ului?
AV: Joe Hill a mai fost publicat la noi acum câțiva ani, cu un succes mediu, cred că de Tritonic. În momentul de față avem tradus un singur roman de-ale lui, „Omul focului” (un mastodont de 800 de pagini în traducerea mea care este, culmea, despre o pandemie și despre umanitate). Este adevărat că în contractele noastre cu agentul lui Joe Hill suntem obligați să nu amintim nimic în promovare despre legătura cu tatăl lui, Stephen King. Nici măcar agentul lui Joe Hill nu a știut peste zece ani de legătura cu Stephen King, la fel și cei din juriile care l-au premiat pe Joe Hill. Abia într-o culegere de nuvele care e în pregătire la Herg Benet („În plină viteză”) va apărea și numele tatălui, dar asta pentru că au scris împreună povestirea „În iarba înaltă” (recent ecranizată de Netflix). Eu cred în puterea imaginației lui Joe Hill. Îl văd mai așezat decât King, cu o vervă mai potolită spre publicare (are un număr destul de mic de cărți până acum) și cu un potențial de construcții ample, puternice.
Menirea noastră ca oameni este de a primi aceste noi percepții și a le dezvolta, a le da viață în noi, după capacitățile proprii, de a face ceva cu ele, de a consuma darul primit și de a ne reîntregi prin dezvoltare.
G42: Împreună cu soția ta, Cristina Nemerovschi, v-ați impus drept repere și ca autori, și ca editori, pe nișa „rebelă”, de literatură „detabuizată” pentru tineret (cum am văzut într-un articol despre voi). Cum s-a ajuns aici, tocmai pe acea nișă și nu alta? Așa ați intenționat, așa v-a purtat viața?
AV: În ce o privește pe Cristina, mi-aș dori să o întrebăm pe ea direct. Cred că s-ar supăra să vorbesc în numele ei. Ce știu sigur e că s-ar împotrivi etichetei de „literatură pentru adolescenți”, chiar și numai dacă luăm în considerare faptul că e citită de persoane de toate vârstele și toate condițiile sociale.
Că suntem percepuți ca rebeli e ceva ce nu poate decât să mă bucure. Am mai spus și altădată că eu văd Herg Benet, la modul ideal, ca o editură de gherilă, care se luptă cu prejudecățile și impune noi perspective de abordare a literaturii române. Nu că ne-am propus asta de la început, ci nu aveam o altă variantă. Am fi falsat dacă am fi înființat o editură strict comercială, cu nicio legătură cu noi, cu ceea ce eram acum 10 ani și suntem acum.
G42: De ce crezi că „întunericul” este important în artă (în general) și literatură (în particular)? Răspunde-ne din calitatea de scriitor, de editor ori ambele, cum preferi.
AV: Coniunctio oppositorum, îmbinarea dualităților dincolo de contradicție. Lucrurile diferite, opuse, nu au substanță unul fără celălalt. Ele nu numai că nu pot exista independente în sens ontologic, a priori, dincolo de percepția umană, dar nici nu au impact, urmă în intelectul, spiritul sau sufletul uman. Baza artei este tocmai acest impact al unui obiect exterior nouă (obiect în sens larg, incluzând sunet, mișcare, imagine etc.) și care să construiască (ridicând și adăugând) ori să distrugă (distrugând și expulzând) ceva care se află acolo, în interiorul nostru, dar care nu are semnificație anterioară loviturii primite (dinspre artă). Lumina și întunericul sunt două opoziții primordiale care dau naștere la ceva nou, la o nouă stare de lumină și întuneric ce dă la rândul ei naștere unei alte noi stări ce la rândul ei… Menirea noastră ca oameni (dacă excludem oamenii legumă, foarte mulți și ei) este de a primi aceste noi percepții și a le dezvolta, a le da viață în noi, după capacitățile proprii, de a face ceva cu ele, de a consuma darul primit și de a ne reîntregi prin dezvoltare. Mai simplu spus, întunericul din artă dă viață și sens acolo unde lumina nu există decât ca deziderat de neatins, utopic. Omul trăiește cât îi trăiesc speranțele, iar întunericul este cel care încheagă lumina.
Mulțumim, Alex Voicescu!
