Pe 23 noiembrie 2019, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus București, a avut loc lansarea volumului Sub Apa Dragonului Strâmb (Tritonic, 2019), a treia colecție de povestiri coordonată de autorii Teodora Matei și Lucian-Dragoș Bogdan, primele două fiind: Schițe de iubire (Tritonic, 2018), povestiri romantice apărute în 2018 la editura Tritonic și Castele de nisip (Tritonic, 2019), o altă colecție de povestiri de aceeași factură, apărută în 2019 tot la Tritonic. Împreună, cei doi autori au scris: seria cyberpunk Omul fluture, formată din romanele Omul fluture (Tracus Arte, 2015), Maya (Tritonic, 2016) și Sindromul Charlotte (Tritonic, 2017); romanul steampunk Un străin în Regatul Assert (Tritonic, 2018), precum și volumul de povestiri science-fiction 3.6 (Tritonic, 2019). Vă propunem mai jos un interviu realizat cu cei doi autori cu ocazia lansării volumului de proză fantastică.
Am observat, din dialogurile voastre cu cititorii, că multă lume este curioasă de mecanismul din spatele scrierii unui volum la patru mâini. Ne puteți împărtăși câte ceva din experiența voastră?
TM: Voi mai spune o dată povestea întâlnirii noastre, sperând să demonstrez că nu tot ce se întâmplă pe internet sau pe rețelele de socializare e pierdere de timp sau vorbă goală. În toamna lui 2013 am participat, alături de mai mulți autori români, la un concurs organizat de o revistă online. Proza lui Lucian a ieșit pe primul loc, a mea – pe al doilea. Nu mai știu dacă l-am felicitat la momentul respectiv, însă după ce s-a bucurat de premiu, prin ianuarie 2014, a publicat un articol despre modul în care a ajuns să petreacă un weekend la munte. Atunci, cu siguranță, l-am felicitat, i-am mulțumit că m-a menționat și i-am urat succes pe mai departe, că așa era fair-play. După care ne-am împrietenit pe Facebook și am schimbat un milliard șapte sute de milioane trei sute douăzeci de mii de mesaje (glumesc, evident).
LDB: Cred că, în orice ţine de scris, important este să-ţi placă să accepţi provocări. Aşa am ajuns să abordez genuri cu care nu credeam că voi avea de-a face vreodată şi, la fel, aşa am ajuns să mă-ntreb cum ar fi să scriu împreună cu alt autor. Îmi amintesc că, atunci când am citit povestirile din concursul despre care a pomenit Teo, a ei mi-a atras atenţia. Mi-a plăcut modul cum construia personajele, acestea aveau o istorie, un trecut – un capitol la care, pe atunci, eram deficitar. Am considerat că am ce învăţa de la ea.
TM: Prin februarie 2014, Lucian mi-a împărtășit ideea lui despre o povestire fantasy-horror cu acțiunea într-un sat din Ardeal. Am făcut un sinopsis cam pe genunchi, am scris fiecare partea lui fără să ne împărțim personajele, ne-am făcut niște observații politicoase și din vârful buzelor, după care, prin mai, am trimis-o la revista care găzduise concursul respectiv, că așa ni s-a părut corect.
Apoi ați trecut de la povestire la roman…
LDB: Am fost surprinşi să constatăm că ne-a plăcut rezultatul, Lună albă, lună stacojie. Ca paranteză, atunci când am revizuit textul după 5 ani pentru volumul 3.6 (timp în care am scris numeroase cărţi şi povestiri, separat şi împreună), ne-a plăcut la fel de mult şi n-am considerat că trebuie să facem multe modificări. Prin urmare, e clar că a existat „ceva” încă de la început. Testul adevărat a fost, însă, când ne-am decis să scriem ceea ce avea să devină Omul-fluture…
TM: Lucian mi-a zis că vrea să scrie o poveste despre un hacker din virtual care face și drege… i-am răspuns că mă gândisem și eu la ceva de genul acela și am decis să scriem o povestire. Am fost atât de entuziasmați încât am născocit un roman întreg. Care, mai apoi, a ajuns primul volum al unei trilogii. Ei bine, abia atunci s-a pus problema comunicării și a învățatului din lucrul în echipă. Aveam mai multe personaje, alesesem un anume stil, povestea trebuia să dea impresia unui întreg.
LDB: Şi-atunci au venit adevăratele probe, ca să le zic aşa: încotro merge acţiunea, ce personaje păstrăm, ce personaje aruncăm, sinopsisul (când scriu singur, nu folosesc fişe de personaje, sinopsis, nimic – totul e în capul meu) etc. Cei care mă cunosc ştiu că sunt căpos şi perfecţionist şi nu de puţine ori a existat o ciocnire a orgoliilor…
Cum ați gestionat momentele, inerente, de criză?
TM: Da, au fost multe momente tensionate, însă s-au consumat în tăcere, pe teritoriul fiecăruia, fără să răbufnim sau să încercăm să ne impunem punctele de vedere. Un avantaj în acest sens l-a avut faptul că nu comunicam decât pe messenger, deci în caz de avarie ne deconectam de la rețeaua de socializare și ne gândeam la motivele ce generaseră nemulțumirile. Am schimbat numerele de telefon abia cu o zi înainte ca Lucian să predea manuscrisul către redactor, fără să știm, la momentul respectiv, că asta avea să se întâmple. Atunci am învățat să ne drămuim orgoliile, să ne gândim la rezultatul final: voiam să scriem o poveste care să semene cu celelalte semnate de noi până atunci sau acceptam că eram jumătatea unui alt autor, străin de noi doi, pentru care gândisem o abordare cu totul diferită?
LDB: Din fericire, Teo a fost diplomatul de serviciu, de fiecare dată a detensionat criza de moment, lăsându-mi timp să analizez problema (sunt ardelean, gândesc mai încet) şi să-mi dau seama când ideile ei erau mai bune pentru carte decât ale mele. Pentru că, de fapt, asta e una dintre cheile scrisului în doi: să te uiţi la idee, fără să te intereseze a cui e, şi să te întrebi dacă serveşte mai bine scopului cărţii, dacă oferă perspective mai interesante, dacă ridică ştacheta.
TM: Am mai spus odată, într-un interviu: scrisul la patru mâini e ca un exercițiu la trapez: te arunci în gol și speri ca celălalt să te prindă. Sau, în alt registru: pui pe tavă niște idei, niște personaje, mai adaugi două-trei condimente specifice ție și te aștepți ca celălalt să le trateze de așa manieră încât să le transforme într-un preparat unic, familiar și totuși diferit de tot ce-ai gustat până atunci.
LDB: În timp, toate astea s-au transformat în încredere, astfel încât acum, dacă la un proiect comun unul dintre noi are o perioadă mai dificilă, celălalt poate suplini cu brio. Desigur, e important şi să nu te cramponezi calculând cât e contribuţia fiecăruia la un text (poate fi 50-50, poate fi 60-40). Adică, din nou, o chestiune de orgoliu.
TM: E și o doză de masochism în povestea asta cu colaborarea, pentru că de fiecare dată sperăm ca textul să aibă o anumită vibrație, să arate într-un fel, dar îl descoperim diferit și încercăm să-l finisăm după propriile principii. Uneori ne iese, alteori nu. E o întâmplare amuzantă cu un capitol din Omul-fluture. Lucian scrisese în sinopsis câteva cuvinte despre cum voia să fie. Eu l-am pregătit și, încântată nevoie mare, i l-am trimis. Răspunsul n-a trădat nicio urmă de entuziasm, așa că m-a rugat să mă mai gândesc. Am acceptat, cu greu, evident, pentru că eu nu întrezăream o altă abordare a ideii, numai că peste noapte (noaptea e un sfetnic bun) am văzut lucrurile dintr-o altă perspectivă. Am rescris capitolul, i l-am retransmis și, înainte de primi vreo reacție, am realizat că eram pe aproape, dar nu atinsesem cerințele acceptate de amândoi, până la urmă. I-am scris imediat un mesaj prin care-l rugam să ignore a doua variantă, că o să-i dau alta, mai bună. De a treia am fost absolut încântată, iar Lucian mi-a scris: „Ei, da, la asta mă gândisem!”
LDB: În partea cealaltă, îmi amintesc de o scenă în care nu-mi ieşea nicicum un personaj episodic (joc, replici). Am scris ciorna scenei respective şi am rugat-o pe Teo să rescrie replicile şi reacţiile lui ca să se potrivească acolo.
TM: Am învățat multe lucruri în ultimii ani, colaborând într-un fel sau altul. Unul dintre ele ar fi să-mi înfrânez nerăbdarea, să accept că țelurile pot fi atinse prin pași mici. Altul ar fi îndepărtarea fricii de a revizui drastic un text. În definitiv, acum avem salvate toate variantele lui anterioare, putem consulta oricând o versiune sau alta. Am deprins ideea de a împărtăși, unul cu celălalt, textele semnate de fiecare dintre noi, știind că celălalt va fi la fel de drastic precum cu propriul text.
LDB: Mai spun doar un lucru, pe care nu-l voi detalia: dacă Teo n-ar fi făcut un gest pentru care o admir şi azi (eu nu ştiu dacă aş fi fost în stare să-l fac), colaborarea noastră s-ar fi încheiat înainte de apariţia Omului-fluture, cu un manuscris la sertar.
Ați scris patru romane împreună, o trilogie cyberpunk și un roman steampunk, pentru care personal am o slăbiciune. Poate datorită subiectului, poate datorită stilului, nu știu, dar găsesc povestea celor trei ursitoare încântătoare. Cum vă vin ideile, există o împărțire a muncii?
TM: E frumos că, în multe dintre cazuri nu ne mai amintim. Discutând despre una sau alta, unul dintre noi zicea: „Ce poveste mișto ar ieși din asta!” După care, pe rând, începeam să țesem intriga, să creionăm personajele.
LDB: Ca să rămân la cele trei ursitoare, de fapt de acolo s-a construit întreg romanul Un străin în Regatul Assert. Ideea unui tărâm unde trei fete se trezesc peste noapte cu puterea de a ursi mi-a dat-o soţia mea, Sorina. Am şi început să scriu un pic din povestea lor – ceva de genul 1-2 pagini (mi se pare că le-am dat şi numele), apoi am lăsat subiectul deoparte. Ulterior, mi-am dat seama că s-ar fi potrivit într-o carte scrisă împreună cu Teo. A fost de acord, a luat puţinul scris de mine şi… de acolo a început să vină cu idei despre trecutul lor, despre evoluţie şi ne-am dat seama ce potenţial aveau. Nu mai ştiu care dintre noi a propus să combinăm asta cu steampunkul şi să scriem, de fapt, un basm reinterpretat.
TM: Doar una singură avea nume – Greta – și existau câteva pagini dintr-un text dedicat ei. Apoi le-am imaginat pe celalalte, am creat o lume în care fetele să se joace și să-și dovedească iscusința… Recunosc că eu am venit cu ceva romantism, cu fantasy, iar Lucian cu avioane. Adică știință. Adică zepeline, fluturi zburători, Golemi și altele de genul acesta.
Așadar, aveți o oarecare împărțire a rolurilor în echipă.
LDB: În general părţile „tehnice” au un aport mai consistent din partea mea, în timp ce acelea „umaniste” din partea Teodorei. La Omul-fluture, cred că eu am venit cu conceptul de blogvel, deşi modul cum a ajuns să arate acesta îi aparţine în proporţie covârşitoare Teodorei. La prima povestire şi primul roman lucrurile au fost mai clar delimitate, cine ce scrie. Deja de la Un străin în Regatul Assert (care e a doua carte scrisă în colaborare, deşi a apărut a patra) liniile au început să devină mai neclare. Unul dintre noi venea cu o idee şi de acolo dezbăteam, dezvoltam în noi direcţii, încât era posibil ca, la final, să ajungem la cu totul altceva. De aceea, de multe ori nu mai ştim de la ce sau cine a pornit o idee, ci doar că am dezvoltat-o împreună. La fel şi partea de scriere efectivă, chiar dacă ne împărţim cine ce scrie, pasajele ajung apoi pe la celălalt, care le trece prin filtrul său şi sugerează sau chiar modifică lucrurile pe care le consideră necesare. În ceea ce priveşte personajele, ne stabilim de la început care sunt protagoniştii şi cam ce vrem de la ei, apoi adăugăm personaje secundare pe măsură ce scriem diferite scene. Uneori, se întâmplă ca vreun „figurant” să ni se pară că are potenţial şi să-l dezvoltăm (oricare dintre noi, nu neapărat cel care l-a creat). De exemplu, Antonia din trilogia cyberpunk nu exista în primele noastre notiţe decât ca „soţia unui bogătaş căruia i se fură personalitatea”, cu care n-aveam de gând să facem nimic. Ulterior, a devenit unul dintre protagoniştii seriei, a crescut, practic, de la zero.
TM: Evident, fiecare a ținut la câte ceva. De exemplu, trio-ul Lucas-Sandra-Andreas din Omul-Fluture e botezat de mine. Precum și polițistul Oliver, găsirea unui nume pentru partenera sa trecând în sarcina lui Lucian. Și mai e o chestie haioasă. Avem, acolo, un IT-st care la început se numea… nu-mi mai amintesc cum se numea. Într-o zi, am scris un fragment în care era implicat și, pentru că tocmai schimbasem niște mesaje cu Alex Lamba pentru Gazeta SF, fără să-mi dau seama, am numit personajul Alex. Lucian m-a întrebat imediat cine e și de unde-a apărut, că nu era pe listă…
LDB: Bine, nu că asta ar fi ceva neobişnuit, eu în general nu ţin minte numele personajelor…
TM: Asta aşa e! Ei, ulterior, am decis să păstrăm acel nume, în semn de apreciere, ba chiar l-am făcut, fizic, să semene cu prietenul nostru. (Da, știu, mă doare sufletul să-ți spun ție asta, dar în următorul proiect vom avea un personaj cu numele tău, care va fi un povestitor desăvârșit, cu-o inimă cât China.)
Indiferent cine le-a propus, numele personajelor au fost îndelung dezbătute de amândoi, să fim siguri că nu fac o notă discordantă în ansamblul poveștii. De multe ori ni s-a întâmplat să ne referim la ele ca la niște oameni reali, din carne și oase, întâlniți vreodată.
Ați avut modele în consolidarea acestei relații auctoriale?
LDB: Personal, nu, deşi mi-a plăcut mult cum scria cuplul Romulus Bărbulescu – George Anania şi e posibil ca ideea de a scrie în colaborare cu cineva să-şi aibă rădăcini (inconştiente) aici. Ştiu prea puţine despre cum lucrau ei împreună ca să pot face o comparaţie.
TM: Noi am pornit la drum mai mult dintr-o joacă, să vedem ce iese, dacă e posibil să născocim o poveste care să placă cuiva. Eu am început să caut interviuri ale unor cupluri de autori români sau străini abia după ce apăruse prima noastră carte. Am încercat să aplic ce se putea aplica, să respect regulile general valabile pentru astfel de colaborări. Însă, între noi și ceilalți exista o mare diferență: pe ei îi legau niște prietenii de zeci de ani, în timp ce noi abia ne cunoscuserăm cu trei luni înainte de a scrie prima povestire împreună. Relația noastră profesională s-a dezvoltat odată cu cea personală.
Unele lucruri se învață din cărți, altele – din experiență, restul – din experiențele altora. Recunosc că am încercat să fur meserie, acordând atenție multor amănunte peste care am dat, întâmplător sau nu, referitoare la scrisul la patru mâini.
LDB: Oricum, situaţia e un pic diferită faţă de alte cupluri de autori (vezi Dănuţ Ungureanu – Marian Truţă, de exemplu, a căror colaborare personală şi literară îmi place, deşi îmi permit să-i „cert” cu drag pentru că mi s-au lungit urechile aşteptând a treia carte din seria Vegetal – Mineral – ”???”), deoarece noi, fiind din localităţi diferite, colaborăm în mediul virtual sau, eventual, telefonic – nu apucăm să petrecem timp împreună când creăm.
Se poate învăța să ajungi un autor bun? În ce măsură ați fost influențat de partenerul de scris?
TM: Pentru mine, noțiunea de autor bun e relativă. La fel și cea de autor de succes. Așa cum, dacă n-ai luat un premiu la un concurs nu înseamnă că n-ai scris o carte bună, e posibil să nu fi ajuns pe masa juriului.
Aprecierea asta ține de gust. În consecință, voi trata întrebarea ta interpretând dacă am devenit un autor mai bun decât cel dinainte. Iar răspunsul este: nu știu dacă s-a întâmplat, dar eu asta mi-am dorit. Am învățat să fiu mai exigentă cu textul scris, să-l citesc ca și cum ar aparține altcuiva; indiferent ce se va întâmpla mai departe, colaborarea cu Lucian e o etapă foarte importantă pentru mine, ca autor.
LDB: Eu cred că orice lucru se învaţă practicându-l. Contează să ai şi talent, evident, dar procentul semnificativ al reuşitei vine din muncă. În cazul meu, de exemplu, m-a ajutat faptul de a ieşi din zona de confort, de a accepta provocările. Pasul pe tărâmul literaturii poliţiste m-a ajutat şi mă ajută în continuare să învăţ să creez o intrigă cât mai solidă, să dozez suspansul. Literatura de dragoste (cu care am atât de puţine în comun!) mă obligă să învăţ să creez personaje veridice, cu care cititorul să empatizeze, care să fie capabile să ducă acţiunea pe parcursul unui roman întreg. Abordarea genului YA mă învaţă să accelerez ritmul acţiunii, să ţin cititorul în priză (în condiţiile în care eu sunt descriptiv, îmi place să conduc acţiunea lent, să-i dau timp să se dezvolte) Uite, colaborarea cu Teodora, de exemplu, m-a ajutat să intru într-un proiect de a scrie o carte alături de un scriitor străin despre care nu ştiam nimic – nici cine e, nici cum scrie. Este vorba despre Jacky Schwartzmann şi romanul nostru apărut în România sub titlul Femeia din portbagaj, iar în Franţa Le Coffre. Aveam deja experienţa lucrului în tandem, ştiam să las orgoliile deoparte, să mă concentrez pe ce e mai bun pentru poveste, cunoşteam trucurile la care să apelez pentru a facilita reuşita proiectului. Vorbeam limbi diferite, nu ne cunoşteam stilurile, corespondam pe e-mail cam o dată pe săptămână, n-aveam timp de revizuiri, trebuia ca volumul să ne iasă din prima etc. În urmă cu 5 ani n-aş fi avut nicio şansă să duc proiectul la bun sfârşit. Acum am fost conştient că e dificil, dar aveam încredere că-l pot duce la capăt. Evident, faptul că Jacky a fost de un profesionalism desăvârşit a contribuit şi el la asta.
Am vorbit mai sus de felul în care colaborați și vă influențați reciproc, acum aș fi curios să aflu care sunt preferințele voastre literare, dar autorii?
TM: Îmi place să citesc povești frumoase. După ce, în ultimii ani, am făcut un adevărat maraton de SF și fantasy, acordând încredere, cu precădere, autorilor români contemporani, m-am aplecat asupra polițistelor sau prozei poetice. Habar n-aveam că așa s-ar numi textele semnate de islandezul acela care ne-a cucerit pe amândoi anul trecut, la Filit Iași, dar după ce i-am citit trilogia fiordurilor, printre sf-uri și polițiste am strecurat câte o carte mainstream de care am auzit întâmplator sau pe care mi-a recomandat-o cineva. Hai să-ți spun ce n-am mai citit de mult timp, de teama clișeelor și a situațiilor improbabile în care sunt puse personaje: o carte de dragoste. O fi din cauza vârstei, dar mi-aș dori, așa, un „Fiu risipitor” scris într-o altă cheie, ca să mă impresioneze.
LDB: În materie de beletristică, singura literatură care-mi oferă ceea ce vreau eu de la o carte, care mă duce pe culmile extazului, e SF-ul (chiar cu accente hard-SF). Pentru mine, plăcere lecturii e dată şi de scriitura în sine, evident, dar cea mai importantă e provocarea intelectuală, faptul de a-mi obliga imaginaţia şi capacitatea de abstractizare să-şi depăşească limitele. Apreciez şi fantasy-ul, dacă e stufos, îşi acordă timp să construiască tărâmuri, fiinţe magice, personaje, intrigă. Dacă e pe repede înainte, mă plictiseşte. Mai citesc uneori şi literatură poliţistă, dar mai mult din obligaţie. Încerc, periodic, să mă familiatizez cu literatura mainstream. Totuşi, indiferent că am făcut-o la 20 de ani, la 30, ori o fac acum, concluzia e că gusturile mele sunt în cu totul altă direcţie. Majoritatea volumelor şi autorilor atât de apreciaţi în cercurile literare mainstream n-au reuşit să mă prindă absolut deloc, fie că vorbim despre clasici, fie despre cei ce fac furori acum pe mapamond. Din păcate, aproape întotdeauna se găseşte câte cineva care să mă întrebe „dar pe cutare l-ai încercat? Merită”. Iar eu încerc şi, cu foarte rare excepţii, sunt din nou dezamăgit crunt. Asta m-a adus la stadiul ca faptul de a-mi recomanda cineva o lectură să fie o reţetă aproape sigură ca eu să fug de cartea aia ca dracu’ de tămâie. Prefer să caut singur ce vreau să citesc. Pentru mine, literatură înseamnă ce scriu Alastair Reynolds, Peter F. Hamilton, Vernor Vinge, Greg Egan, Philip K. Dick, Ursula K LeGuin, Larry Niven, Terry Pratchett, Brandon Sanderson, Robin Hobb – ca să dau câteva nume. Îmi place de asemenea să citesc volume de popularizare a ştiinţei şi cărţi de spiritualitate.
Revenind la volumul proaspăt lansat, format din povestiri fantastice, am o întrebare pe care am citit-o scrisă de mai multe ori, mai ales pe facebook, acel loc în care cu toții ne dăm cu părerea despre orice. Cum ați selectat povestirile?
TM: Pentru Sub Apa Dragonului Strâmb ne-am adresat, normal, în primul rând, autorilor Tritonic. Normal, pentru că ne erau mai la îndemână. Dar au fost și două excepții: talentatul nostru prieten Liviu Surugiu și Raymond Clarinard, un autor francez ce împletește într-un mod unic proza polițistă cu cea fantastică.
LDB: Vreau să fac o precizare. Colaborarea în a coordona un volum de povestiri a fost mult mai dificilă decât cea de a scrie împreună. Uneori, tensiunea dintre noi a atins cote paroxistice. Şi nu mă refer doar la volumul de faţă, ci şi la cele două romanţuri.
TM: Da, au fost ceva tensiuni între mine și Lucian pe perioada selectării textelor…
LDB: Recunosc că eu mi-aş fi dorit ca toate textele să fie fantasy. Totuşi, unele dintre cele primite au rămas în sfera generală a fantasticului, fără a crea tărâmuri şi creaturi magice…
TM: Eu am venit cu argumente de dicționar: ce e fantasticul, ce e fantasy, etc… Argumente ce au căzut, unul câte unul, în fața determinării lui de a scoate un volum de o anumită factură…
LDB: Dar calitatea textelor era bună, aşa că Teodora a sugerat să le păstrăm.
TM: Una dintre cele mai importante lecții învățate de noi cu ocazia colaborărilor noastre a fost cea a compromisului, Lucian a acceptat poveștile frumoase, indiferent de gen, iar eu am fost de acord cu încadrarea de „fantasy-fantastic”, indiferent ce comentarii ar fi generat.
LDB: Am vrut să specificăm pe copertă acest lucru, din două motive: unul de marketing, celălalt personal. Primul era dat de faptul că doream cu acest volum să atragem atenţia iubitorilor genului fantasy – prin urmare, trebuia să fie vizibil termenul. Cel de-al doilea ţine de experienţele personale – am păţit să fie pusă eticheta SF sau F pe volume ce erau fantastice. M-am simţit păcălit, eu cumpărasem cărţile respective pentru a citi un roman SF, respectiv unul fantasy, nu un fantastic à la Eliade. Prin urmare, am scris pe copertă „volum de povestiri fantasy şi fantastice” pentru a atrage atenţia publicului de fantasy şi a-l atenţiona, totodată, că va găsi printre textele din carte şi ce-şi doreşte el, dar şi texte care n-au nimic în comun cu lumile lui Tolkien, Sanderson, Martin etc.
Omul modern, mai ales în această lume postindustrială în care Internetul oferă o mulțime de tentații, este într-o permanentă criză de timp. Voi sunteți nu doar autori la patru mâini ci și autori cu volume personale. Cum vă împărțiți timpul pentru a face față tuturor acestor provocări?
TM: Nu vrei să știi! Eu recunosc că sunt mai puțin disciplinată decât Lucian. Sunt zile în care nu scriu niciun cuvânt. Pentru că nu-mi vine, nu simt c-aș exprima ceva. Știu că asta nu e bine, că se recomandă să-ți dedici scrisului o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, cu riscul de a șterge tot la o revizuire ulterioară, deci nu sfătuiesc pe nimeni să stea cu ochii pe pereți sau pe peretele Facebook-ului, atâta timp cât termenul de predare bate la ușă. Însă, odată ce prind o idee, un mod inedit de abordare a acesteia, îmi duc sarcina autoimpusă la bun sfârșit.
Pe de altă parte, până de curând am făcut parte din redacția Gazetei SF. La mine ajungeau textele ce trebuiau citite, analizate, retransmise autorilor. Nu vreau să mă laud, dar am lăsat totul deoparte pentru ele, pentru că mi-am imaginat cum m-aș fi simțit eu în situația de autor ce așteaptă un răspuns de la o revistă. Dacă citesc interviul, sper ca ei să confirme operativitatea de care am dat dovadă. (Aici aș pune un emoticon îmbujorat, dar nu știu dacă se preia la prelucrarea textului).
Mai sunt, evident, evenimentele: lansări, târguri de carte, festivaluri. Pentru că știu că sunt niște momente solicitante, încerc ca, înainte de ele, să-mi ating targetul în ce privește scrisul, ca să mă pot bucura de emoția întâlnirii cu cititorii.
LDB: Eu îmi fac timp. Încerc să nu las să treacă o zi fără să scriu. La început, în urmă cu câţiva ani, îmi dedicam un sfert de oră pe zi pentru asta. Evident că erau multe zile când nu-mi venea nimic în cap, pagina rămânea albă. Dar mintea s-a învăţat că ăla e timpul dedicat acelei activităţi. După o vreme, proporţia zilelor în care scriam câteva rânduri a devenit mai mare decât cea în care nu făceam nimic. Apoi am prelungit timpul la o jumătate de oră, pe urmă o oră şi tot aşa. Ideea era să nu-mi las mintea să se dezobişnuiască de la acest ritm, mai departe are ea grijă să-şi gestioneze ce şi cum face. Nu de alta, dar un text nu-l scrii doar când te pui în faţa foii, el se şlefuieşte continuu în interiorul tău, pe parcursul întregii zile. Momentul scrisului e doar cel în care concretizezi ideile purtate în gând. La ora actuală, după aproape şase ani de când mi-am impus ritmul acesta, lucrurile sunt mai simple, e o obişnuinţă, la fel cu a merge să mănânc, să fac baie, să citesc etc. Uneori scriu 30 de minute, alteori 10-12 ore, depinde de timpul disponibil. Se întâmplă să fie şi câte o zi, două când nu scriu, dar am grijă să nu las să se lege prea multe între ele, pentru a nu-mi ieşi din ritm. Evident, cred că un lucru esenţial este să-ţi placă să scrii – nu mă refer la produsul finit, neapărat, ci la procesul scrierii în sine. Am citit şi mi s-a spus de către unii autori că procesul scrierii trebuie să vină din suferinţă, din probleme sufleteşti profunde… Nu ştiu ce să zic. La mine e ceva ce ţine, dimpotrivă, de liniştea interioară, de o stare de pace, de bucurie, de plăcere (de multe ori dublată de ascultarea muzicii rock). Pe lângă asta, particip la cât de multe evenimente literare pot, pentru a fi aproape de cititori, deoarece consider că ei sunt o componentă esenţială a faptului că eu sunt autor.. Împreună cu Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Alba, anul acesta am creat Science Fiction, Fantasy & Horror Club Alba, unde pasionaţii genului se întâlnesc o dată pe lună. Mă implic şi în alte proiecte, uneori fără să mă gândesc cât de mult îmi încarc programul. Şi, când simt că sunt prea multe şi mă sufocă, mă comport precum o divă şi iau pauză de la toate. După care revin, iar oamenii din jur, prea buni la suflet, mă primesc înapoi în loc să-mi zică vreo două de dulce.
Legat de Internet și de lumea virtuală, atât de expresiv construită în seria Omul fluture, dați-mi voie să vă pun o întrebare science-ficton. Cum vedeți omul din viitorul ce se numește postumanitate?
TM: Omul va rămâne om atâta timp cât va avea simțire. Nu cred că va reuși, vreodată, să fie înlocuit de altceva. Poate va fi, pur și simplu, anihilat de entități artificiale, dar cea mai mare ironie ar fi că acele entități ar fi create tot de el. M-ar întrista să fim înlocuiți de ființe care nu vor mai ști să viseze, să-și dorească, să vibreze.
LDB: Eu cred că (dacă nu ne vom autodistruge până atunci) se va ajunge la acea singularitate tehnologică dincolo de care „omul” nu va mai putea fi descris şi înţeles cu conceptele noastre actuale. E firesc, e un pas evolutiv, indiferent că ne place sau nu. Eu nu cred că sunt pregătit pentru acea lume, care deja e în proces de formare, dar generaţiile viitoare vor fi, cu siguranţă.
Voi încheia seria de întrebări cu una previzibilă: ce ne pregătiți pentru viitor?
TM: Discutăm de ceva timp despre o continuare a romanului steampunk. Trebuie să ne facem timp, să ne suflecăm mânecile și să ne apucăm de treabă.
LDB: În afara câtorva puncte de plecare, încă n-avem nimic concret…
TM: Presimt că vom începe prin a puncta câteva idei principale, după care ideea ne va plăcea atât de mult încât ne vom apuca de scris, cu frenezie.
LDB: Şi n-am uitat nici trilogia Omul-fluture, avem o povestire scrisă în urmă cu câţiva ani pe care vrem de ceva vreme s-o transpunem în bandă desenată, dar deocamdată nu ne-am făcut timp pentru acest proiect.
TM: Până atunci, trebuie să termin o carte polițistă, al cărei titlu îl fac public aici pentru prima oară: Afaceri de familie. Pentru că Lucian m-a dojenit că nu scriu cărți mai groase, îl anunț pe această cale că va fi dublu, ca număr de caractere, față de Lumânări vii. E tot cu comisarul „ușor infidel” Anton Iordan, însă ancheta presupune o incursiune în trecut, înainte de ’89, făcută prin glasul unui fost ofițer de securitate, nostalgic comunist și misogin, pe deasupra. Mă doare să mă pun în pielea lui și să povestesc cu nonșalanță niște atrocități, dar consider că nu putem evolua decât dacă ne vom reaminti tot ce s-a întâmplat, judecând și învățând.
Iar pentru 2020 plănuiesc un al treilea volum, și ultimul, din seria Povestiri la Castel. Baronul Nikos simte că ar mai fi ceva de spus, cititorii l-au îmboldit să continue istorisirea, așa că eu n-am altceva de făcut decât s-o pun pe hârtie.
LDB: Eu am în plan un nou roman SF din Universul Frontierei, ce are ca punct de plecare prima parte a unei trilogii în bandă desenată realizată de mine în perioada 1989-1991. Am început deja lucrul la el şi pot spune că am senzaţia că am revenit Acasă. Alt proiect la care lucrez deja îl constituie al patrulea roman al seriei poliţiste Vagabond. Ar fi trebuit să apară în 2019, dar l-am devansat pentru a lucra la Femeia din portbagaj împreună cu Jacky Schwartzmann – ceea ce e un lucru bun, deoarece mi s-au cristalizat unele idei. Şi începe să se cristalizeze o nouă serie poliţistă.
Am câteva fire narative şi pentru Cartea haosului III, proiectul meu YA, pe care probabil voi începe destul de curând să le aştern pe foaie. Şi au început să înmugurească ideile pentru un viitor roman de dragoste, dar acolo mai e nevoie să se decanteze câteva chestii. A! Şi mi-aş dori ca în 2020 să scriu măcar atâtea povestiri SF câte am scris anul acesta.
