Florin Pîtea este un autor român de SF, specializat în Steampunk și Cyberpunk. Este lector la Facultatea de Litere a Universităţii Spiru Haret şi doctor în filologie engleză – titlu obținut cu o lucrare despre subgenul (post)cyberpunk intitulată „Art Wasn’t Quite Crime”. Pe lângă amplul proiect Steampunk în derulare „Cartea cu scoarțe de argint, ferecate”, proiect materializat deocamdată prin volumele „Delirul încapsulat” și „Motorul de căutare”, a publicat două volume de proză scurtă („Necropolis”, 2001, respectiv „An/Organic”, 2004) şi două romane („Gangland”, 2006, respectiv „Anul terminal”, 2012) plus o monografie dedicată lui Liviu Radu.
Alexandru Lamba: Salut, Florin, și mulțumesc în numele redacției pentru interviu!
Florin Pîtea: Bine v-am găsit. Plăcerea este de partea mea.
A.L.: Oricine te cunoaște știe că ești un mare fan al lui Sir Terry Pratchett. Vorbește-ne puțin despre pasiunea ta pentru lumea lui literară. Cum te-a influențat pe tine, ca autor?
F.P.: Prin 1991, aveam abonament la Consiliul Britanic. După ce mi-am împlinit visul din copilărie și am citit The Lord of the Rings, am luat la citit și cărțile altor autori britanici – pentru că J. R. R. Tolkien nu scrisese prea multe. Și… mi-au trecut prin mână, în ediții cartonate, Reaper Man, Sourcery, Soul Music, Pyramids, dar și o superbă ediție ilustrată din Faust Eric. Le-am tratat ca pe niște cărți ușurele, de divertisment, numai că… nu m-am mai putut opri din lectura. Alte romane din seria Lumea-disc le-am luat cu împrumut de la prieteni, în anii 1990, pentru că, la Consiliul Britanic, cititorii le împrumutau așa de rapid încât rar, dacă vreodată, reușeau să ajungă înapoi la raft. Și, vâzând că se îngroașă gluma, am rugat-o în cele din urmă pe o prietenă care lucra într-un anticariat din Edinburgh să îmi aducă seria completă, în ediție de buzunar. (Ceea ce s-a întâmplat în 2002.) Am cumpărat și citit noile cărți din serie, până prin 2016, doar că, după dispariția lui Sir Terry Pratchett în 2015, nimeni nu a mai scris romane plasate în Lumea-disc. Norocul nostru, al cititorilor, e că le putem reciti pe cele deja existente – și, la recitire, descoperim aspecte care poate ne scăpaseră la prima lectură.
A.L.: Și, dacă tot vorbim despre scriitori cu a căror operă ai o relație deosebită, vorbește-ne și despre legătura ta cu regretatul Liviu Radu. Ai scris probabil cel mai cuprinzător studiu referitor la opera acestuia, îl găsim chiar pe coperta ultimului tău volum, dând chip unui personaj. Cum ai descrie relația ta cu Liviu Radu, omul, și cu opera lui?
F.P.: Domnul Liviu Radu este un prieten bun. I-am spus, în repetate rânduri, că, oricât ar fi de bun ca scriitor, este încă și mai bun ca om. I-am citit aproape toate cărțile, am fost redactor literar pentru două dintre ele, iar dumnealui mi-a făcut imensa bucurie de a scrie prefața pentru volumul meu de debut, Necropolis (2001). De asemenea, i-am solicitat permisiunea să îl transform în personaj literar, iar dumnealui, cu bonomia care îl caracterizează, a acceptat.
interesul meu pentru curentul cyberpunk a fost atunci cam ca o convertire religioasă
A.L.: Ce alți scriitori ai spune că te-au mai influențat, de-a lungul vieții, în diferite etape?
F.P.: Lista e lungă. Din 1976 până prin 1989 am recitit obsesiv O poveste cu un hobbit de J. R. R. Tolkien. (Mă tem că primul exemplar pe care l-am primit din acea carte, o ediție superbă tradusă de regretata Catinca Ralea și ilustrată de inegalabila Livia Rusz, s-a dezmembrat de-a binelea din cauza a douăsprezece sau cincisprezece lecturi.) Din păcate, aceeași soartă a avut și romanul Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain, în traducerea lui Petre Solomon – și din aceleași motive. Ar mai fi o duzină de romane de Jules Verne, câteva romane de H. G. Wells… Pe la zece ani l-am descoperit pe Isaac Asimov, ale cărui cărți, pe atunci aproape deloc traduse în română, a trebuit să încep să le citesc în engleză la paisprezece ani. Apoi ar fi Frank Herbert, cu seria Dune – pe care, mulțumită doamnei Sanda Hănciulescu și lui Mirel Palada, le-am citit în franceză. La șaptesprezece ani, în 1988, am citit „Johnny Mnemonic” de William Gibson într-o vară în care vizionam cu îndârjire Blade Runner și trilogia cinematograifcă Mad Max. (Mă tem că interesul meu pentru curentul cyberpunk a fost atunci cam ca o convertire religioasă.) Și au mai fost, în anii 1990, „Cânturile Hyperion” ale lui Dan Simmons, iar, după anul 2000, seria Culturii de Iain M. Banks. Firește, pandemia și carantina din 2020 nu m-au prins nepregătit, ci cu volumele seriei „The Expanse” the James S. A. Corey înșiruite pentru lectură. Și nu pot încheia lista fără să amintesc de Bruce Sterling, de Neal Stephenson și de Cory Doctorow, cărora le-am citit inclusiv volumele de nonficțiune. (Scuze, v-am zis că lista cu autorii mei preferați e destul de lungă…)
A.L.: Dar muzica heavy metal, pe care știu c-o apreciezi, ce rol a jucat în șlefuirea prozatorului Florin Pîtea? Ce-ți place mai mult din muzică în general, și metal în special, și cum crezi că te-a influențat în opera ta?
F.P.: Cam în perioada când am suferit convertirea la curentul cyberpunk, să zicem 1987-1988, am descoperit câteva curente muzicale care mi s-au părut interesante, chiar captivante. Dacă, până atunci, ascultasem muzică pop (printre preferații mei se numărau Michael Jackson și Cyndi Lauper), mulțumită unor colegi de clasă am audiat albume ale formațiilor Pink Floyd, Iron Maiden, Judas Priest și Metallica. Painkiller, lansat de Judas Priest în 1989, mi-a inspirat primul roman, cu toate că titlul este împrumutat de la o melodie a formației Iron Maiden, iar atmosfera melancolică din Gangland cere parcă să fie însoțită de piesele muzicale ale celor de la Pink Floyd. Mai recent (adică în ultimii doisprezece ani) am colecționat și ascultat cu mare intreres albumele formației Motörhead – și cred că am reușit performanța de a-l menționa pe Ian „Lemmy” Kilmister atât în teza mea de doctorat cât și într-un volum de povestiri și nuvele steampunk.
am scris și publicat proză cyberpunk ca să-mi amintesc că lucrurile bune nu durează la infinit
A.L.: Ești în largul tău atât cât scrii steampunk, cât și când scrii cyberpunk. Care e preferatul tău?
F.P.: E o întrebare dificilă. În perioadele în care am fost fericit (sau măcar mulțumit), am scris și publicat proză cyberpunk ca să-mi amintesc că lucrurile bune nu durează la infinit și că trebuie apreciate la vremea lor. În perioadele în care am fost nefericit (sau măcar nemulțumit), am scris și publicat proză steampunk pentru a-mi aminti că lucrurile neplăcute nu durează la infinit și că, mai devreme sau mai târziu, vor veni și vremuri mai bune.
A.L.: Vorbește-ne despre proiectul pe care-l ai în derulare, anume despre seria de volume de proză scurtă în universul steampunk al „Cărții cu coperți de argint, ferecate”. Care e istoria personajelor foarte colorate de acolo? De ce poartă aceste nume trăsnite?
F.P.: În august 2012, prin amabilitatea bunului meu prieten, Tudor Popa, și a soției sale, am primit cadou de ziua mea o agendă cu coperte de argint filigranat. Părea un artefact sosit din altă lume. (Într-un fel, era – un design de la începutul secolului al XIX-lea, din Germania, preluat de compania Paperblanks, din Vancouver, Columbia Britanică, imprimat în China și exportat în România în secolul al XXI-lea.) Mi-am imaginat o lume paralelă, în care acest volum ferecat circulă din mână în mână, iar povestirea a încheiat o antologie îngrijită de regretatul Ștefan Ghidoveanu și publicată în noiembrie 2012 la Millennium Books. Doar că volumul acela imaginar din acea lume închipuită are un conținut, iar, de-a lungul anilor care au urmat, am scris una câte una poveștile din cuprinsul său. Păstrând proporțiile, am urmat rețeta lui Gene Wolfe, al cărui protagonist din „Cartea Soarelui Nou”, Severian, poartă cu sine un volum de povești, cu copertele legate în piele – și autorul ne-a oferit mai multe povești din acel viitor îndepărtat, unele redate chiar în romanele care compun „Cartea Soarelui Nou”, altele publicate independent în periodice și în volume de proză scurtă.
În ceea ce privește personajele din „Cartea cu scoarțe de argint, ferecate”, trebuie să vă spun că am acasă o agendă – un fel de enciclopedie a lumii imaginare unde se desfășoară poveștile din acest volum fictiv. Indexate alfabetic, se află acolo articole despre țările, orașele, organizațiile, ba chiar și panteonul acelei lumi, dar și despre personajele care o populează. Și, cum steampunk este, prin definiție, un gen parodic, amuzant, numele personajelor au, la rândul lor, o tentă parodică. Probabil că toți cei care au absolvit gimnaziul își dau seama imediat de unde provine un nume ca Jeanne d’Arc Électrique, iar cititorii mai avizați poate că au observat o legătură între Springpole și… Falstaff.
A.L.: Evident, nu pot încheia interviul fără a te întreba despre noua ta carte, Motorul de căutare, partea a doua a „Cărții cu scoarțe de argint, ferecate”. Au trecut mai bine de cinci ani de la apariția Delirului încapsulat și până la acest volum. De ce atât de mult timp? Vor mai trece încă cinci până la apariția volumului al treilea? Dar povestirea din acest număr al revistei Galaxia42 – pentru care-ți mulțumi foarte mult – va face și ea parte din acel volum?
F.P.: Din primăvara anului 2014, am fost nevoit să renunț la
învățământ, să merg în mediul privat și să lucrez cu normă întreagă – ba chiar, vreme de aproape patru ani, în schimbul al doilea, de la 16.00 la 00.30. Ca urmare, timpul în care puteam scrie ficțiune s-a redus considerabil, iar energia necesară pentru ducerea la bun sfârșit a unui proiect literar – cu atât mai mult. Mi-aș dori să prezic că volumul al treilea din „Cartea cu scoarțe de argint, ferecate”, are să apară în 2021, însă în nici un caz nu pot promite ferm că așa se va întâmpla. Onest din partea mea este să recunosc că nu știu când are să să fie publicat al treilea volum – însă am speranța că nu va fi ultimul din serie.
A.L.: Ce alte proiecte se mai găsesc prin caietul de notițe al scriitorului Florin Pîtea? Ceva cyberpunk?
F.P.: Sunt deja mulți ani de când am început un proiect literar numit Drifter, plasat în seria din care fac parte Necropolis, unele povestiri din An/Organic, precum și romanele Gangland și Anul terminal. Sper să îl duc la bun sfârșit (în fond, e un proiect literar, nu un plan de pensie…) și să îl vedem publicat. Ar mai fi un proiect space opera din care am scris deja o nuvelă consistentă, „Fierul și fiara”, și un proiect steampunk ambițios (altul decât „Cartea cu scoarțe de argint, ferecate”) la care țin foarte mult, însă care va necesita o documentare amplă.
A.L.: Dacă ar mai fi ceva ce ai dori să le transmiți cititorilor noștri…
F.P.: Întrucât trăim vremuri de pandemie, doresc să le transmit cititorilor Galaxiei 42 multă sănătate și să ne revedem cu toții la lansarea unui nou volum din „Cartea cu scoarțe de argint, ferecate” după ce va trece toată povestea asta.
A.L.: Mulțumim și-ți dorim mult succes în continuare!
F.P.: Și eu vă mulțumesc. La rândul meu, vă doresc multe apariții, mulți cititori și multe povești frumoase.
