Lucian-Dragoș BOGDAN
scriitor, redactor
Fascinația mea pentru science-fiction a crescut treptat, iar elementul ei central s-a mutat de-a lungul timpului. În primă fază, în copilărie, a fost vorba despre o continuare firească a aventurilor pe care le regăseam în poveștile lui Verne, Dumas, May, Cooper și alții. Erau noi teritorii, cu un altfel de exotism, popoarele și culturile diverse lăsau locul unor ființe extraterestre, cu caracteristici adesea străine. Pe măsură ce am crescut și am ajuns la adolescență, a început să mă pasioneze faptul că, în operele SF, se ridicau o serie de probleme morale, filozofice, existențiale într-un alt context decât cel cotidian. Nu era obișnuita despicare a firului în patru, șlefuirea unor teorii până la banalizare, ci li se oferea o miză în plus: nu cum sunt ele privite de mii de ani în contextul unei omeniri și a unei civilizații care se mișcă, preponderent, pe aceleași coordonate, ci în cel al unei viziuni viitoare, când omul în sine va fi altfel, se va confrunta cu alte provocări exterioare și, mai ales, interioare, când motorul unei chestiuni de genul „un băiat iubea o fată” va fi devenit un nonsens – din cauză că postumanii nu vor mai avea genuri, ori, dimpotrivă, vor avea mult mai multe, sau fiindcă ideea de sentimente pentru altă ființă umană se va plia pe cu totul alte principii etc.
Ulterior, în anii tinereții și ai maturității, toate elementele de mai sus s-au contopit și cizelat, oarecum. Fascinația mea actuală pentru acest gen este dată în primul rând de provocarea intelectuală. Pentru mine, cărțile sunt în proporție covârșitoare hrană pentru minte, nu pentru suflet. SF-ul mă provoacă din punct de vedere intelectual, îmi obligă mintea să meargă spre niveluri de abstractizare aflate la limita capacității ei de procesare, îmi răspunde la cea mai arzătoare întrebare care mă frământă de pe când aveam 10-12 ani: cum funcționează universul acesta imens și fantastic din care fac parte? Pentru că, de la vârsta aceea, când mă simțeam copleșit de diverse probleme, ridicam ochii spre cerul plin de stele și-mi dădeam seama că, deși importante pentru mine, ele sunt doar un fir de praf la scara problemelor universului. Iar asta a fost mi-a ridicat mereu moralul.
De asemenea, SF-ul îmi obligă imaginația să-și depășească limitele, îmi oferă ocazia să gândesc altfel, outside the box (cum ar putea fi când lucrurile se vor desfășura altfel, cum ar putea vedea lucrurile o civilizație dezvoltată pe cu totul alte principii etc.). Nu în ultimul rând, îmi hrănește optimismul, acela de a înțelege grandoarea lucrurilor de care suntem capabili noi, oamenii, înfruntând lucruri ce ne depășesc, cum le înțelegem, cum ne adaptăm ca să putem supraviețui și depăși cele mai dificile probleme, cum urcăm scara înțelegerii universului, a adaptării lui la nevoile noastre, a integrării noastre în el.
Ca să rezum toate cele de mai sus, e ca și cum aș deschide o cutie plină de comori, una mai frumoasă și mai strălucitoare ca alta, care-mi arată cât de fascinantă și frumoasă e existența noastră efemeră pe fundalul unui univers magnific, ce ascunde o infinitate de mistere ce așteaptă să fie descoperite și în care noi suntem nevoiți să facem față la provocări tot mai complexe.
Aurel CĂRĂȘEL
scriitor, eseist, redactor-șef al revistei CSF Earth
Zeu, în lumea inelară
Ce mă fascinează la Science Fiction? Interesantă întrebare, mai ales pentru un creator de Science Fiction (ați remarcat, desigur, că scriu denumirea cu majuscule, din respect absolut pentru acest domeniu).
Desigur, nu pot să fac o diferență absolută între cititorul de SF, care și-a început ”cariera” cam pe la 11 ani, cu (evident, cu ce altceva, la vremea aceea?) opera lui Jules Verne, și scriitorul care la 65 de ani se apropie vertiginos de cifra magică de 70 de cărți publicate, majoritatea absolută aparținând acestui domeniu. Dar, așa cum există puncte comune între cititorul și scriitorul din mine, există și elemente care sunt diferite. Consider că e normal să fie așa, dacă ținem cont de multipolaritatea unei ființe umane, de multiplele măști care își dau mâna peste capul ei pentru a contura o imagine de ansamblu a personalității celui care ființează cu statutul de om.
Ca simplu cititor, vorba cuiva care-mi este foarte drag, din această perspectivă, evident că într-o primă etapă am fost atras de aventură și mister. Iar prozele unor Jules Verne, Edgar Allan Poe, H.G. Wells, Edmond About, A.R. Beleaev, Arthur Conan Doyle, A.N. Tolstoi, dar și ale unor scriitor români, precum G. Anania & R. Bărbulescu, Mircea Opriță, Mircea Șerbănescu, Radu Nor, Victor Kernbach, Sergiu Fărcășan, Victor Bîrlădeanu, Vladimir Colin, Ion Hobana au format hrana spirituală a unui puști care abia deschidea ochii către imensitatea lumii. Încă de mic mi-a plăcut ideea de a călători. Luam o carte sub braț și îmi petreceam toate vacanțele de vară sub câte un nuc sau un păr, urmărindu-mi eroii preferați prin toate colțurile acestei lumi și nu numai.
A urmat cea de-a doua etapă, a adolescenței, cu visurile ei clocotitoare, dar și cu decepțiile catastrofale, în care Science Fiction-ul m-a ajutat să descopăr repede că nu suntem singura lume rațională din univers. Am călătorit spre alte planete, spre alți sori, chiar spre alte universuri, într-o aventură deja de o altă categorie. Am făcut cunoștință cu rase străvechi, ascunse pe fundul oceanelor sau în grote uriașe sub pământ, cu extratereștrii de toate felurile, pașnici sau belicoși, cu inteligențe cosmice care vagabondau prin spațiul cosmic sub forma unor nori de materie (a se vedea celebrul Vagamond, al lui A.C. Clarke, din ”Orașul și stelele”) sau cu inteligențe la scară micro (precum populația de tip stup a virușilor inteligenți, imaginată de M. Crichton, în ”Germenul Andromeda”), am visat la o întâlnire cu tripozii marțieni, creionați de J.H. Rosny-Aîné, în ”Xipehuzii” sau cu prințesa marțiană a lui E.R. Burroughs, alături de celebrul său personaj John Carter.
Studenția la Litere a adus cu ea o altă deschidere către vis – universul fără limite, gândit și conturat de monștrii sacri ai SF-ului mondial. Am rătăcit împreună cu Harry Seldon printre rămășițele primului Imperiu Galactic, în seria ”Fundației” lui Isaac Asimov, am descoperit lumile pierdute ale trecutului îndepărtat al planetei Pământ, alături de profesorul Challenger, personajul admirabil conturat al lui A.C. Doyle, am rămas mut de uimire în fața performanțelor genetice ale straniilor dumnezei care au fost angajații firmei lui John Hammond, atunci când au fost în stare să readucă la viață lumea saurienilor giganți de pe Insula Norilor, am făcut uluitoare imersiuni de-a lungul axelor timpului, alături de Patrula Timpului, imaginată de Poul Anderson, și am trăit fascinat și fascinant aventura contactului cu civilizații atât de avansate, încât mintea umană nu le poate percepe decât ca pe niște elemente de magie (a se vedea ”Picnic la marginea drumului”, scris de A.&B. Strugațki și ”Sfârșitul copilăriei” al lui A.C. Clarke).
Maturitatea intelectuală a venit la timp, aș putea spune – adică pe fondul marilor schimbări sociale, care au marcat definitiv România. Pe fondul deschiderii culturale către Occident, către America și către marile culturi ale Orientului. Pe fondul apariției a mii și mii de titluri de cărți, care până atunci stătuseră în așteptare, pe fundul unor sertare.
Maturitatea a venit odată cu marile întrebări fără răspuns, depășind plăcerile pure ale actului de a călători și de a cunoaște prin contact direct sau mediat, dar și pe acelea ale simplei acumulări de informații despre universul în care ne-am născut, fără să fi avut posibilitatea de a alege acest lucru. A venit odată cu viitorul, care s-a grăbit să dea buzna în viețile noastre, fără să țină cont de cutume, de ritmul vieții, de faptul că noi, oamenii de rând, nu reușim să ținem pasul cu frenezia pe care a adus-o odată cu el. Ne-a răsturnat valori considerate imuabile și ne-a pus în ipostaze greu de imaginat fie și numai cu 20-30 de ani în urmă (un interval de timp rezonabil, în care memoria păstrează vii detaliile și finețea observațiilor).
Încă din secolul al XIX-lea, scriitorul francez Villiers de l՚Isle Adam trecea pragul dintre lumi imposibile și îl făcea pe lordul englez Ewald să se îndrăgostească de andreida construită special pentru el de Thomas Alva Edison. Dar povestea aceea era doar o bizarerie singulară, într-o lume, în care roboții nu pășiseră încă pe scena reală a umanității. Vă închipuiți ce fel de întrebări mi-am pus, citind surprinzătoarea și romantica nuvelă ”Septembrie avea treizeci de zile”, a scriitorului R.F. Young, în care lumea unde trăiește funcționarul Danby a depășit demult era roboților, iar acesta se îndrăgostește de domnișoara androidă, învățătoarea cumpărată pentru educația particulară a fiului său Billy? Cum ar putea arăta un sentiment considerat până acum pur uman, dezvoltat în conștiința unui model de viață artificială? Zecile de scriitori care au abordat subiectul (printre ei I. Asimov, Gregory Benford & David Brin, André Maurois) nu au făcut altceva decât să ne deschidă ochii asupra acestui aspect, din ce în ce mai prezent printre noi, oamenii de azi – inteligența artificială a intrat în scenă, cum vom interacționa cu ea? Și, mai ales, cum vom alege să ne transformăm personalitățile?
Ce să mai spun despre frământările religioase ale secolelor cosmice, despre erezia creării vieții, despre disputele pe viață și pe moarte între umanitate și creațiile ei artificiale semivii, despre descoperirea pragului care separă viața de moarte, despre lumile de dincolo de acest prag, despre nemurire și nemuritori, despre călătoriile involuntare și cele dirijate prin timp, despre puteri parapsihologice și despre mutanți umani? Nimic, deoarece printre o parte din acele visuri sau coșmaruri ale imaginarului secolului XX trăim deja și nu știm cum să mai scăpăm de ele.
Ca scriitor, răspunsul începe să se cearnă în mod subtil diferit.
O dată, pentru că scriitorul este el însuși cititor, primul cititor al operei pe care o creează. Din această perspectivă, mă fascinează la Science Fiction faptul că abordările pe care le am din perspectiva cealaltă se încadrează exact în mozaicul lăsat de înaintași, dar devine, simultan, o bucățică din realitatea care mă înconjoară. Cititor al propriului text, aproape că nu mai reușesc să fac distincția dintre Real și Irealul creației. Și îmi dau seama că fiecare nou text deschide mai larg breșa prin care m-am strecurat cândva, permițând din ce în ce mai frecvent și mai substanțial, în ultima perioadă, ca fanteziile să prindă conturul lumii palpabile, în care suntem binecuvântați/constrânși să trăim.
Ca scriitor propriu-zis, cred că SF-ul și toate domeniile conexe sau/și complentare mă atrage prin faptul că stabilește alte limite ale Realului, decât acelea percepute în mod obișnuit de către ceilalți semeni ai mei. Într-un fel, mă simt asemenea unui zeu din străvechime, având posibilitatea să îmi aleg lumile pe care doresc să le aduc la viață. Practic, nimic nu-mi este interzis: pot să scot din neant societăți utopice și societăți distopice, pot să concep supereroi sau supermonștri, pot să ajung, cât ai bate din palme la marginea Galaxiei sau la marginile Universului. Dacă nu există legi ale fizicii cunoscute care să acopere (i)realitățile acestor fantezii, inventez liniștit o nouă fizică sau doar simple legi noi în cadrul fizicii clasice și arhicunoscute. Indiferent ce fac și cum fac, ca scriitor am o singură limitare: sunt nevoit să țin seama de verosimilitate. Atâta vreme cât nu o transform bucăți, cititorul va accepta absolut tot ce îi concep în miile de cuvinte ale textului.
Și mai iubesc Science Fiction-ul pentru linia foarte subțire de demarcație pe care o permite între posibilități și probabilități. E de ajuns să muți un milimetru mai încolo această linie și o chestiune care e numai posibilă ajunge cvasiinstantaneu probabilă și apoi verosimilă (în Imaginar cel mai adesea se pune semnul egalității între Verosimil și Real). Îmi doresc, spre exemplu, să depășesc mărunta și anosta viteză clasică a luminii de 300.000 de kilometri pe secundă? Nimic mai simplu – mut linia puțin și dau peste ”găurile de vierme” care penetrează pielea spațiului, pliindu-i marginile una peste alta și făcând trecerea instantanee de la un punct la altul. Sau mă joc cu vitezele hiperluminice (la care cunoaștem, în mod teoretic, numai limita inferioară, cea de 300.000 de kilometri pe secundă), cu salturile prin găurile negre, cu vibrația de hiperenergie a matricei spațiului, cu… și exemplele ar putea continua.
În fine, există încă un element, la care am meditat uneori, în legătură cu fascinația pe care o resimt în legătură cu SF-ul. Se numește ucronie transformațională.
Realizez (tot mai des, în ultimul timp), că marii scriitori ai lumii, încadrați în main-stream, nu au reușit să facă prea multe în direcția schimbării în bine a mentalității lumii în care au trăit. Explicații pentru asta ar fi suficient de multe, ca să nu mă hazardez să mai încerc și eu una aici. Cert este că niciun accent critic pe care l-au țesut în paginile volumelor lor nu a fost luat în seamă de mediul social și nu pentru că nu ar fi fost adevărate. Ci pentru că acea critică viza o societate care era deja depășită de saltul social evolutiv. Practic, ea se adresa permanent unor morți, cei vii neregăsindu-se în tabloul respectiv, ajuns deja desuet. Cine mai ia în seamă azi critica de moravuri făcută de Balzac? În mod practic, ea nu poate să schimbe nimic în mentalul cititorilor săi de azi. Dar operele SF anticipează lucruri care se petrec în societățile permanentei zile de Mâine, oricum vor fi arătând acestea în acel viitor ipotetic. Criticile și sugestiile de transformare socială vizează lumi care își vor face cândva apariția. Erorile de creștere nu au avut încă loc, dar cititorii de azi care vor deveni străbunii ancestrali ai societății de Mâine pot să ia aminte încă de pe acum la cele semnalate și să le rumege intelectual, până când urmașii lor vor reuși să găsească soluții și să nu le accepte ca erori imposibil de corectat. Suntem creatori de ucronii transformaționale, indiferent pe care parte a paletei de creație SF ne situăm prin ceea ce scriem.
Într-un fel, așa cum am mai spus deja, ne acceptăm rolul de zei și ne place Pantheonul în care suntem siliți să ne ducem măruntele existențe. Ne place lumea inelară, în care ne-a proiectat, cândva, printre alții, strălucitorul Larry Niven.
Mircea CĂRBUNARU
scriitor, coordonator al fanzinului ArtZone
Am primit întrebarea lui Daniel Timariu şi încă o mai întorc pe toate feţele fără să ştiu cu precizie încotro duce în ceea ce mă priveşte. Ce mă fascinează la science-fiction? Întrebarea pare simplă, dar nu este, fiindcă nu implică doar o simplă referire la plăcerea de a citi opera unui anumit autor sau o trimitere la preferinţele pentru un anumit (sub)gen literar, dimpotrivă, mă împinge să explorez percepţii ieşite din comun, tulburătoare şi entuziaste. Când o pasiune de tinereţe te urmează credincioasă patruzeci de ani din viaţă, aproape că te întrepătrunde organic şi nu o mai poţi scoate din tine oricât ai încerca. Ea este peste tot, nu numai în cărţile din bibliotecă. Am experimentat abandonul şi am renunţat ani de zile să mai scriu proză SF, cu toate că vedeam filme şi citeam cărţi science-fiction. Când am revenit, plăcerea scrisului a fost un catharsis eliberator şi o revedere cu iubirea vieţii, pierdută şi regăsită.
Oricât aş evita, trebuie cumva să răspund direct la întrebare, însă în cazul meu mintea este mai puţin inspirată ca inima. Le voi spune totuşi celor interesaţi, laconic şi fără cosmetizări inutile, că SF-ului este o provocare intelectuală, un catalizator pentru imaginaţie, un mijloc extraordinar de a deschide perspective noi asupra lumii în care trăim şi un eliberator de prejudecăţi. Ȋnsă refuz să lipesc pe science-fiction eticheta de „literatură a visătorilor”. Nu cred, sub nici o formă, că este ceva atât de contemplativ, pentru că altfel n-ar fi avut puterea să mă fascineze şi să-mi ofere sentimentul libertăţii totale de gândire şi de creaţie.
Ileana Andreea DROP
blogger
De când mă știu mi-au plăcut poveștile, pentru că mă poartă în alte lumi, printre personaje fantastice, care nu există în realitate.
Science fictionul este o poartă nu doar către alte lumi, dar către alte planete, universuri, către alte civilizații, aici imaginația nu are limite. Science fiction-ul a fost întotdeauna precursorul unor noi invenții, noi mijloace de transport, telecomunicații, tehnologie care să ne ajute să evoluăm, ca umanitate.
Science fiction-ul mă captivează pentru că rezonează cu cele mai adânci frici, dar și vise și curiozități.
După cum spuneam, science fictionul este tărâmul imaginației, deoarece îți dă voie să creezi și să exlporezi lumi care nu țin cont de limitările fizice din realitate. Fie că este vorba despre o galaxie foarte îndepărtată, despre un viitor distopic sau despre o istorie alternativă, cum ar fi cea descrisă în „Omul din Castelul Înalt” de Philip K. Dick, science fiction te pune pe gânduri, te face să contemplezi la evenimente care s-ar fi putu desfășura altfel decât au fost în realitate și astfel lumea n-ar mai fi aceeași. Acest gen oferă adesea o cale de a explora idei și concepte care n-ar fi posibile în ficțiunea realistă și fiorii acestei imaginații este ceea ce mă face să devorez cărțile și filmele science fiction.
De exemplu, dacă urmărești un serial precum „Star Trek” sau citești o serie precum „Dune”, nu doar că te imersezi într-o poveste, dar o faci într-un univers care funcționează după propriile reguli, are propriile culturi și tehnologii. Asta-mi stimulează imaginația și-mi dă posibilitatea să visez la lucruri dincolo de realitate (outside the box).
Oamenii au o curiozitate nativă despre necunoscut iar science fiction îmi oferă posibilitatea de a-mi satisface această latură, de a merge în locuri unde nu voi ajunge niciodată în viața reală, fie că este în spațiul din afara Terrei, fie că este într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, fie că explorează capabilitățile inteligenței artificiale. Acest gen îmi oferă un spațiu sigur de explorare a unor teritorii și lumi periculoase, fie că este vorba despre „2001: O Odisee Spațială” sau despre posibilitatea de a călători în timp, precum în „Doctor Who”.
Pe lângă explorarea dincolo de posibilitățile noastre fizice și reale, science fiction introduce teme de gândire precum natura conștiinței, etica clonării, inteligență artificială avansată, care-mi dau posibilitatea de învăța lucruri noi, care nu se găsesc neapărat în manuale sau în cărți accesibile tuturor.
De aici decurg și întrebările de genul „Ce înseamnă să fii om?” – oare un om cu părți nu doar prostetice, dar robotice, mai poate fi considerat om, mai are conștiință, sau începe să se confunde cu o mașinărie, cu un robot? „Poate o mașinărie să aibă conștiință?” De exemplu, în „De ce visează androizii oi electrice?” de Philip K. Dick linia de demarcație între om și mașinărie este foarte fină, aproape inexistentă, ceea ce te face să-ți reconsideri propriile păreri despre viață și conștiință.
Însă ceea ce duce science fictionul la următorul nivel, este filosofia din spatele acestor universuri imaginate. Astfel science fiction nu este doar o poveste cu roboți și planete, ci te face să te gândești la marile întrebări ale omenirii.
Cele mai multe dintre cărțile science fiction sunt, evident, o reflecție a societății în care trăiește sau a trăit autorul textului respectiv. De exemplu, în „1984” George Orwell s-a folosit de un viitor distopian pentru a aduce în față teme precum: totalitarismul, supravegherea sistemică și libertatea individuală. Margaret Atwood, în „Povestea menajerei” a pus pe tapet problemele legate de gen (sex) și putere, deoarece în lumea creată de ea, femeile sunt doar obiecte, iar bărbații dețin puterea supremă, inclusiv cea de viață și de moarte.
Ceea ce face science fictionul să fie diferit să spunem de fantastic, este capacitatea de a pune pe tapet probleme sociale existente la un moment dat, dar plasându-le în alte lumi, în alte societăși, astfel încât nu te simți neapărat amenințat de problemele respective, dar îți deschidea mintea asupra existenței lor și asupra găsirii unor soluții.
Cu toate acestea mă simt ca un copil în fața jucăriei mult visate ori de câte ori descopăr universuri noi, rase noi, culturi noi. Poate cineva cu adevărat să uite vreodată klingonienii și volcanii din „Star Trek”? Niciodată, ca dovadă există un întreg grup de oameni care au preluat limba klingoniană din serial și au început s-o folosească în conversațiile din grupul respectiv. Datorită science fictionului mi se pare că uneori ceea ce credem că este absolut imposibil, ar putea deveni posibil. De asemenea, cum ai putea să treci nepăsător pe lângă momente de genul: un răsărit de soare pe o altă planetă, care oferă o panoramă complet diferită de ceea ce pot vedea eu pe Terra, sau atunci când realizezi că un robot nu este doar o adunătură de fiare și șuruburi, ci are și emoții, simte, ca și mine.
Romanele și filmele, serialele science fiction nu pot fi reduse la o simplă bătălie între roboți și oameni, între diferite nave de luptă, precum o luptă pe mare între pirați și comercianți. Ele sunt despre oameni, relații, condiția umană, reziliență, speranță de supraviețuire în ciuda unor dezastre devastatoare. Îmi plac deopotrivă „Battlestar Galactica” și „Marțianul”.
Science fiction îmi dă posibilitatea de a mă pune în pielea unor personaje diverse în diferite situații, fie că înfrunt o civilizație extraterestră, fie că încerc să supraviețuiesc într-un viitor distopic. E reconfortant să știi că nu ești singur, că și alții gândesc ca tine, că și alții s-au confruntat cu situații-limită, să vezi cum au reușit alții să iasă din necazuri. Totul cu ajutorul unei imaginații bogate care mă face să gândesc dincolo de limitările învățate la școală sau în societate.
Ca să concluzionez, science fiction îmi dă posibilitatea de a explora necunoscutul, de a-mi pune întrebări și este o reflecție a lumii în care trăim. Imaginația nu are limite.
Silviu GENESCU
scriitor, traducător
Cred că m-am apucat de Science-Fiction în noaptea de 20 iulie, 1969 (de fapt, era dimineața, pe la 5 fără câteva minute) când televiziunea română a transmis în direct, chiar de la Houston, momentul aselenizării misiunii Apollo 11. L-am auzit pe Armstrong când a spus: „The Eagle has landed!”. Nu-mi venea să cred ceea ce se întâmpla sub ochii mei. Pe atunci aveam aproape 11 ani și eram cu totul vrăjit de ceea ce se petrecea pe Lună, imaginile difuze, alb-negru văzute de mine atunci. Eram lângă televizor, aproape să intru în el. Mama dormea în dormitor, n-avea ea trebă cu transmisiunea aceea în direct, iar tata, pilot de vânătoare, era chiar la un zbor de noapte.
Nu-mi desprindeam privirea de pe ecranul televizorului și absorbeam concentrat fiecare cuvânt rostit acolo, mai ales dialogurile în engleză dintre echipajul Apollo 11 și centrul de control NASA de la Houston, deși nu pricepeam mare lucru dincolo de ce traducea Andrei Bacalul din echipa de filmare a TVR, prezent acolo. Eram oricum „predispus” la science-fiction, iar acel moment istoric mi-a pus mintea în regim de turație maximă. Îmi circulau prin minte zeci de idei în acel moment și eram cu totul copleșit. Voiam să fac ceva despre toate astea, dar puteam ajunge la Houston prin teleportare, nici pe Lună, însă îmi puteam imagina orice în acel moment.
Când a venit tata, nici nu l-am auzit, m-am trezit cu el în sufragerie. Venise de la zbor și era mirat că sunt încă în picioare. „Tu când te înscrii pentru misiuni spațiale?” l-am întrebat imediat.Știam că sovieticii aveau cosmonauții lor și poate că și alte țări aveau. Nu știam precis. „Niciodată”, mi-a zis tata.„România nu are program spațial, nu ne permitem așa ceva. Costă enorm.” Dar s-a uitat la mine și-a adăugat: „Dar cine știe, poate că tu vei ajunge.”
Nu, n-am ajuns în niciun program spațial. N-am ajuns pe Lună. Însă din aceea noapte, am tot scris despre toate astea. Cam cât încape în Science-Fiction.
PS: Prima frază scrisă de mine ca „autor” de SF n-am s-o uit niciodată. Nu mai țin minte titlul povestirii, era ceva care anticipa serialul „Tunelul Timpului”, însă fraza cu care începea textul era aceasta: „Era o noapte neagră în zbuciumata Londră.” :))))
Florin GIURCĂ
scriitor
De-a lungul timpului, am cunoscut mai multe moduri de receptare a literaturii SF. Am început, ca fiecare, cu O călătorie spre centrul pământului, De la pământ la lună, și 20.000 de leghe sub mări. Era perioada în care chiar jinduiam la un viitor exuberant, în care știința, pusă în slujba Omului, va crea minunății tehnologice care să ne facă viața de poveste.
Concomitent, am descoperit, în Insula doctorului Moreau, și reversul medaliei: efectele nedorite, eșecurile , deziluziile și dramele provocate, voluntar sau involuntar, de o cercetare științifică scăpată de sub controlul rațiunii.
Aș zice că această dualitate pozitiv – negativ, benefic – malefic, proiectată nu în lumea reală, ci într-un univers ipotetic, aflat pe alte coordonate de spațiu și de timp, este ceea ce m-a atras la literatura SF. De ce neapărat un univers străin? Aici este cheia problemei. E ca în geometrie. Pui la început un sistem de definiții și ipoteze, după aceea teoremele și demonstrațiile decurg logic, dintr-una în alta. Construiești o lume nouă. Dacă scoți sau adaugi o ipoteză, obții o altă lume. Așa au fost construite geometriile neeuclidiene. Obiecte abstracte ale gândirii, cu nimic mai false sau improbabile decât bătrâna geometrie a lui Euclid.
Așa au fost scrise cărțile lui Asimov (ciclul Roboților sau al Fundației), așa au fost scrise cărțile lui Arthur C. Clarke și ale Ursulei K. Le Guin. Mie, Întâlnire cu Rama, Mâna stângă a întunericului sau Lumii îi spuneau pădure mi se par capodopere ale acestui gen de literatură.
Dacă, în loc de a proiecta dialectica bine – rău în exterior, asupra mediului, scriitorul alege să-și stabilească „punctul de fugă” la nivelul conștiinței umane, perspectiva, la fel de spectaculoasă, se întoarce înspre procesele emoționale și cognitive, ca o bandă Moebius.Îmi amintesc de povestirea lui Daniel Keyes Flori pentru Algernon, pentru a ilustra această idee.
În fine, trebuie să amintesc aici și sub-genurile saga SF și SF-ul religios. Aceste sub-genuri, care încearcă să recreeze o societate umană complexă în alt ev sau într-o altă galaxie, au dat romane ample, cu o epică bogată, complicată. Am rămas plăcut impresionat de romane ca Dune, Jocul lui Ender sau Domn al luminii.
Alexandru LAMBA
scriitor
Cred despre mine însumi că sunt un cititor escapist. Citesc pentru a evada din cotidian, nu caut să mă regăsesc pe mine în personaje sau să identific locuri pe care le știu. Desigur, nu mă deranjează deloc dacă asta se întâmplă, însă nu îmi aleg lecturile după asemenea criterii. Dimpotrivă, aș putea spune, îmi place mai mult să descopăr locuri necunoscute, situații și personalități cât mai deosebite, cât mai exotice.
Din acest motiv, SF-ul se impune printre preferințele mele de lectură. De asta și pentru că mi-am început, practic, lecturile cu SF. Țin minte că, încă înainte să pot citi eu însumi suficient de cursiv, îl băteam la cap pe unchiul meu să citească cu voce tare de câte ori îl vedeam cu „Aventurile profesorului Challenger” de Arthur Conan Doyle în mână, o carte roșie cu doi pterodactili pe copertă.
Prima carte pe care am reușit să o citesc singur a fost „Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi” de Nikolai Nosov, pentru că avea scris puțin, intercalat de multe desene. Acela era un Fantasy, cred, dar avea și elemente științifice, cum ar fi construcția unui balon. Și multă aventură și descoperire! Tot de-asta am ales „Robinson Crusoe” ca a doua carte pe care am citit-o singur. Nu mai știu ce vârstă aveam. Apoi am trecut la Jules Vernes și H.G. Wells, tocmai pentru că îmi dădeau aceeași senzație de avânt în necunoscut.
Acum, citesc în continuare SF, cu aceeași plăcere ca în copilărie, chiar dacă emoția descoperirii nu mai e aceeași. Acum apreciez mai mult ipoteticele probleme ale societăților imaginate, felul în care scriitorii văd evoluția omenirii și a condiției de om. SF-ul aduce conflicte pe care nu le vei găsi în literatura clasică, deci și un răspuns aparte al omului. SF-ul sondează granițe, împinge omul în locuri improprii lui, încă, și-l privește cum face față provocărilor. Și de-asta mi se pare încă fascinant.
George LAZĂR
scriitor, jurnalist
Fascinație
Băiatul încă nu împlinise doisprezece ani. Era scund, chiar și pentru vârsta lui, cu umerii înguști, șolduri osoase și picioare subțiri. Purta părul lung, nu că i-ar fi plăcut în mod special, pentru că-l făcea să semene cu o fetiță, ci din voința mamei lui, care îl vedea astfel mai frumos. Nu ieșea decât rareori la joacă, pe uliță, pentru că băieții de vârsta lui băteau cu picioarele o minge pe jumătate dezumflată de cauciuc, stârnind vălătuci de colb gălbui, care intra în ochi și-i irita sau se amesteca în aer, formând un amestec greu de respirat.
Poate că ar fi fost ca ei, poate că i-ar fi cerut mamei să-i tundă părul și să-i cumpere niște teniși chinezești de pânză cu care să dea cu șutul în minge, alături de ceilalți, dar, în schimb, descoperise câteva cărți din biblioteca părinților, ce stăteau acolo probabil încă de dinainte de a se naște el, atât de vechi încât nici mama nu-și mai amintea când le cumpărase; poate când fusese și ea elevă, la liceu, și trebuise să le citească pentru orele de română.
Băiatul a luat una dintre ele, la întâmplare. A fost acel gen de întâmplare care schimbă destine într-o clipă. Putea să fi ales o altă carte, poate un volum cu poeziile lui Eminescu, din care n-ar fi înțeles mare lucru. La fel ar fi pățit cu Donul liniștit al lui Șolohov sau cu Idiotul lui Dostoievski. Dar a nimerit peste Goana după meteor, scrisă de un autor cu un nume exotic: Jules Verne. A deschis-o fără prea mare entuziasm și a citit primele rânduri. Apoi totul a dispărut: zarva făcută de prietenii ieșiți la bătut mingea, hămăielile unui câine nervos din vecini, ba chiar și glasul mamei care îl chema la masă. Într-un târziu, a venit, dar fără să lase cartea din mână. A urmărit meteoritul din aur pe cerul vernian și mult după ora culcării, continuând să citească ascuns sub plapumă, la lumina palidă a unei lanterne cu baterie aproape epuizată. Dimineața, la școală, a înțeles repede că învățase dintr-o singură carte mai mult decât îi predaseră profesorii într-un an.
După câteva zile, a făcut rost de piese de la un amic al cărui tată repara televizoare și, fără să-și dea prea bine seama cum, a construit primul lui aparat de radio cu doi tranzistori. A scormonit în biblioteca școlii de unde a împrumutat și citit tot ceea ce se publicase de Jules Verne, devenind căpitan de corabie, chiar dacă nu împlinise încă cincisprezece ani. Când a fost în vacanță cu familia la mare și au urcat pe un iaht turistic, a știut care-i babordul și care-i tribordul și arborele bompres. A călătorit în văzduh cu mașinăria zburătoare a lui Robur Cuceritorul și sub mări cu Nautilus, însoțindu-l pe căpitanul Nemo, apoi a înconjurat în grabă Pământul cu un balon cu aer cald, în doar optzeci de zile, delectându-se cu priveliști incredibile, dar și cu compania unei prințese indiene care semăna izbitor cu o colegă din clasa vecină. În tot acest timp a luat note maxime la școală, la geografie, uimindu-și învățătorii.
Porțile a nenumărate lumi i se deschiseseră ca într-o magie. Continuau și în fiecare sâmbătă și duminică pe micul ecran al televizorului alb-negru al familiei, cu seriale ca Invadatorii, în care, alături de David Vincent, apăra omenirea de nemiloși atacatori veniți din spațiul cosmic, sau lupta pentru supraviețuire alături de căpitanul Steve Burton în Planeta Giganților, ori călătorea împreună cu dr. Tony Newman în diferite epoci prin Tunelul Timpului.
Realitatea, adică timpul petrecut în afara lecturii cărților, filmelor și serialelor din genul celor pe care le descoperise, devenise palidă și irelevantă. Nu îl deranja deloc că nu găsise colegi de clasă sau amici de pe uliță cu care să împărtășească aceleași pasiuni. Adevărații lui prieteni se găseau în alte locuri, la care cei din jurul său nici măcar nu-și puteau imagina.
Au trecut repede câțiva ani, împărțiți între timpul trist petrecut la școală, cel anost, în care își făcea temele și, partea cea mai importantă: cărțile și filmele științifico-fantastice, unde era viața adevărată. Deja simțea că-l cuprinde disperarea: erau atât de multe cărți de citit și atât de multe filme de urmărit, și, cu toate că încă era foarte tânăr, viața i se părea prea scurtă ca să le poată parcurge pe toate.
I-a descoperit târziu pe Asimov și Herbert, uitați undeva, prăfuiți și plini de pânze de păianjeni, pe rafturile din spate ale bibliotecii liceului. Cărțile, în limba engleză, l-au pus în dificultate, așa că a devenit repede cel mai bun din clasă la această materie. Iar la fizică era deja considerat sclipitor, cu toate că nu formulele seci îi plăceau, ci felul în care se mișcă planetele, cum se curbează lumina când trece pe lângă o stea sau propulsia cu motoare nucleare cu impuls sau cea cu lasere orbitale. Știa precis care este a doua viteză cosmică și cum se calculează, pentru că așa plecau de pe Pământ navele lui Heinlein, ce călătoreau spre Lună, care se dovedea a fi o doamnă crudă. Iar limita lui La Roche ținea departe de planetele cu oameni pașnici navele uriașe din Războiul Stelelor.
Băiatul a devenit adolescent și apoi bărbat de-a binelea, întemeindu-și o familie și având copii. S-a simțit la început puțin vinovat pentru că nu era prezent printre ei cu adevărat mai niciodată, plutind între poveștile și filmele sale. Dar cei din jur au părut să-l accepte așa – sau poate nici măcar nu au observat că pendula permanent între lumea lor, socotită reală, și nenumărate alte lumi pe care le descoperea în cărți și filme science fiction, ai căror autori sau actori s-au dizolvat și amestecat în creuzetul anilor. Îmbătrâni, copiii plecară pe propriile drumuri, iar soția călătorea aproape permanent pe la ei, ca să-i ajute să-și crească proprii copii.
Pentru el nu s-a schimbat aproape nimic. Citea, ca de obicei, chiar dacă folosea un e-reader pentru asta, iar filmele le vedea prin ochelari 3D de înaltă rezoluție.
O vreme l-au mai vizitat copiii, aducând cârduri de nepoți gălăgioși, cărora le zâmbea absent și le vorbea mecanic, ascunzându-și cu greu nerăbdarea de a se întoarce la ale lui. Însă l-au uitat cu toții pe bătrânul ciudat și morocănos, lăsat în grija aparatelor care îi monitorizau sănătatea, până când acestea i-au dat de veste că trupul său îmbătrânise prea mult pentru a mai putea să-l susțină și că venise vremea să facă marea trecere. Creierul urma să-i fie scanat și informațiile culese transferate în marea bază de date a omenirii prin programul gratuit pus la dispoziția populației de cele mai multe guverne ale lumii. A zâmbit, cum nu o mai făcuse de zeci de ani. Aproape toți cei ajunși la această etapă a vieții se temeau să facă acest ultim pas, pe care îl echivalau cu moartea, deși aveau posibilitatea să-și aleagă atât locurile, cât și felul în care voiau să-și ducă existența virtuală. Mulți, sub influența credințelor lor religioase, pur și simplu refuzau acest gen de nemurire. Dar pentru el era atât de simplu: Haldeman, Pohl, Niven, Martin, Vinge, Wolfe, Card, Brin, Bujold, Bear, Simmons, Simmons, Willis, Robinson, Kress, Baxter, Stephenson, Mieville, McDonald, Scalzi, Bacigalupi, Jemisin, Liu…
Adevărata viață, cea pe care de fapt și-o dorise în lumea zisă reală, în care trăia de fapt o multitudine de alte vieți, în sfârșit începuse!
Ana-Maria NEGRILĂ
scriitoare, profesoară
Science fiction-ul a fost întotdeauna pentru mine acea zonă în care orice lucru, orice idee, oricât ar părea de absurdă, este posibilă atâta timp cât are coerență în lumea imaginată. Cum poate fi așa ceva literatură? Foarte simplu. O astfel de lume, aparent fără sens, dar totuși plină de înțelesuri, este cea în care trăim cu toții în timpul nopții, când putem zbura, când întâlnim și vorbim cu oameni ciudați pe care nu i-am cunoscut niciodată, dar care ne sunt atât de familiari, sau când ajungem în locuri ce sfidează logica lumii celor treji. Foarte rar, în vise, simțim că lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie, la fel cum, citind SF, nu punem la îndoială acele planete îndepărtate, fizica din spatele zborurilor spațiale sau ființele extraterestre pe care exploratorii le întâlnesc în călătoriile lor. Ne bucurăm doar de imaginația fără margini, de jocul pe care ni-l propun creatorii din zona SF. De jocul ideilor!
Un exemplu remarcabil în acest sens este romanul „Dune” al lui Frank Herbert. Lumea aridă și ostilă a planetei Arrakis, cu viermii săi de nisip gigantici și complexitatea politică a caselor nobiliare, ne transportă într-un univers extrem de diferit de al nostru, dar care, odată acceptat în logica sa internă, devine perfect coerent. „Dune” nu este doar o poveste despre lupta pentru supraviețuire sau despre cea pentru putere, ci și un prilej de meditație asupra ecologiei, religiei și culturii, toate filtrate prin prisma unei lumi imaginare atât de detaliate încât pare reală. Un alt exemplu este „Blade Runner” regizat de Ridley Scott, bazat pe romanul lui Philip K. Dick „Do Androids Dream of Electric Sheep?” – un film foarte drag mie. Aici, suntem aruncați într-un viitor distopic în care granițele dintre om și mașină devin neclare. Întâlnim orașele întunecate și sufocante, populate de replicanți care aproape nu se deosebesc de oameni, iar atmosfera stranie a filmului, cu toate elementele sale futuriste, ne cufundă și mai adânc în dilemele etice și filosofice ale unei lumi posibile. De asemenea, „2001: A Space Odyssey” al lui Arthur C. Clarke, transpus cu măiestrie pe peliculă de Stanley Kubrick, ne poartă într-o călătorie cosmică ce transcende limitele umane. Monolitul misterios, HAL 9000, inteligența artificială ce pune la îndoială supremația omului, și explorarea spațiului ca ultima frontieră, toate acestea sunt elemente care, deși aparțin unei lumi imaginare, sunt tratate astfel încât par reale. Fiecare detaliu, de la designul navelor spațiale până la modul în care este explorată gravitația zero, creează un univers ce respectă propriile legi, oferind cititorului sau spectatorului senzația că ceea ce vede este nu doar posibil, ci și inevitabil.
Ce mă fascinează la science-fiction? Simplu. Faptul că science fiction-ul ne invită să jonglăm cu ideile, să explorăm posibilitățile infinite ale minții umane și să acceptăm că, în lumea imaginației, nu există limite. Fie că ne aflăm pe o planetă deșertică, într-un viitor distopic sau în timpul unei călătorii cosmice, SF-ul ne învață să ne lăsăm purtați de imaginație, să ne deschidem mintea și să ne bucurăm de complexitatea unor lumi care, deși fantastice, sunt totuși pline de sens pentru realitatea care ne înconjoară.
Mihai-Dan PAVELESCU
traducător, editor
Faptul că s-a aplecat mereu într-un mod pe care l-aș putea numi aproape programatic asupra destinului omenirii. [Consider că literatura mainstream face asta doar ocazional (aleatoriu?), fiind interesată preponderent de destinul individului.]
