Dune – cartea sau filmul?(timp de citire: 28 minute)

Ionuț BĂNUȚĂ
artist grafic, prozator

Dune 2 sau povârnișul ascensiunii abisale (sic!)

Obsesiile lui Villeneuve despre alienare decelabile în filmele anterioare (alienarea în trecut și societate din Prisoners, alienarea în propria umanitate din Blade Runner 2049, alienarea în limbaj din Arrival sau în violență din Sicario) l-au făcut să polarizeze discuția deschisă de Frank Herbert despre dea-supra-omului și credinței și interacțiunea acestuia cu umanitatea pe direcția alienării în credință. O reducție care, mixată cu ecourile meetoo-ului și polical correctness-ului, l-au făcut să bată câmpii fără grație.

Nu vreau să dau – prea multe – spoilere, dar pentru doritori pot reveni cu amănunte. Față de prima parte filmul pierde măreția epopeică și secondarea muzicală excelentă, dar câștigă viteză narativă. O viteză atât de mare încât pare că-l lasă și pe regizor în urmă și îl face să piardă logica discursului și elementele esențiale pentru povestea de ansamblu și duce la acumularea de burți fără importanță pentru că îi e tot mai greu să revină pe cursul original.

Vizual totul e la fel de bine ca în prima parte, pe alocuri chiar mai bine, dar costumele sunt în continuare hidoase de-a dreptul și lipsite de orice logică intrinsecă. Chani a reușit să mă scoată din pepeni de la un moment dat încolo, dar nu e vina interpretei, ci a regizorului/scenariului care o ia razna față de ce știm noi (dac-ar fi luat-o razna cum o făcea Kubrick n-aș fi suferit deloc și n-aș fi ieșit de la proiecție cu satisfacția stării de după o extracție dentară).

La fel de enervantă a fost partitura lui Bardem care-l transformă pe Stilgar într-un Nastratin Hogea (iarăși nu-i vina actorului). Și tot la decepții e prezența (?) lui Walken (putea lipsi liniștit: scuteau niște sute de mii de parai și mai băgau 50-100 de sardaukari).

Finalul mi s-a părut căcăreaza de pe colivă când hoardele de fremeni abia descălecați de pe viermi se urcă în navele spațiale ca să snopească niște Case Mari care și-au băgat picioarele în amenințarea Profetului nou înscăunat Împărat galactic de-a bombarda câmpurile de mirodenie.

Thats all Folks!
P.S. urmează Dune 3.
P.P. Spoiler poate se naște și Sfânta Alia a cuțitului până atunci

Marian COMAN
editor, scriitor

Cartea și filmul. Cartea lui Frank Herbert este fără îndoială unul dintre cele mai importante romane SF și, cred, o lectură obligatorie pentru orice cititor pasionat al genului. Sunt de părere că, privită dintr-o anumită perspectivă, literatura SF poate fi împărțită în două: cea scrisă până la apariția Dune și cea scrisă după apariția acestei cărți. Complexitatea universului construit de Herbert, temele abordate, care sondează aspecte politice, ecologice, biologice, genetice, tehnologice, religioase, antropologice ori sociologice a ridicat mult standardele profesioniștilor din domeniul literaturii SF și a educat gustul cititorilor. Dune a schimbat literatura, dar a influențat și industria de film. Deși eșuată, încercarea lui Alejandro Jodorwski de a ecraniza romanul lui Herbert la mijlocul anilor ‘70 a declanșat un alt mod de gândi filmele science-fiction și a influențat apariția filmelor cult ale genului în anii ‘80 – ‘90. Acum, fără a fi un profesionist în ceea ce privește cinematografia, cred că noul proiect „Dune”, adică filmele lui Denis Villeneuve sunt filme bune, filme care merită văzute după sau înainte de a citi cartea. Mai cred că este cu neputință să prinzi într-un film, oricât de lung ar fi, întreaga poveste, toate temele și subtilitățile romanului lui Frank Herbert. Așa că, oricât de mult ori de puțin ți-a plăcut filmul, sfatul meu este să citești ori chiar să recitești cartea. Îmi pare că romanul ăsta își schimbă textura de fiecare dată când îl citești și că, la vârste diferite, rezonează într-un alt fel în tine.

O să mai spun că, în plan personal, „Dune” este romanul care m-a făcut să pornesc pe drumul pe care merg și astăzi. Am citit romanul lui Herbert în urmă cu trei decenii și atunci, adolescent fiind, am perceput caracterul de-a dreptul miraculos al literaturii. Felul în care, doar cu puterea imaginației și cu forța cuvântului scris, poți construi universuri și istorii întinse pe zeci de mii de ani. A fost cartea care m-a făcut să-mi doresc pentru întâia oară să fiu scriitor. Nu m-am gândit nicio clipă că o să ajung unul dintre editorii ei.

Dan DOBOȘ
scriitor, traducător

Ce întrebare bună! Fiind eliptică de predicat, ea poate absorbi mai multe verbe: a plăcea, a aprecia, a enerva și tot așa. Pe de altă parte, interogația asta are și gradul ei de absurd, deopotrivă cu suratele ei similare, de genul: Vinul, alb sau roșu?; Femeia, blondă sau brună?; Frunza sarmalelor, viță sau varză? Nu râdeți! Cele trei întrebări de mai sus sunt, în opinia mea, chiar mai complicate decât cea la care m-a chemat să dau răspuns revista Galaxia 42.

Revenind „la cestiune”, voi începe prin a spune că ambele creații fac cinste genurilor lor, putând fi considerate adevărate capodopere, ceea ce aruncă alegerea în zona unui subiectivism atroce. Nu vreau să-mi repet textele de pe FB despre diferențele concrete dintre carte și film și nici nu cred că mai merită să caut alte asemenea argumente, fiindcă ele s-au epuizat deja în spațiul online românesc și internațional. Și atunci, venind cumva în siajul caracterului vag al întrebării din titlu, am să-mi permit să-mi adresez trei întrebări, la care voi răspunde (schizoid, ar zice unii) tot eu.

De ce citesc SF?

Motivele sunt aceleași pentru care, pe la optsprezece ani, după niște ani de cenacluri ieșene și niște premii naționale de proză în domeniul mainstream, am ales Quasar-ul ieșean în detrimentul Junimii și al Matineului de Proză. Am simțit atunci că literatura SF are posibilitatea extraordinară de a-și construi mesajul prin divinație: atunci când descrii viitorul, trasezi cumva și calea pe care s-a ajuns la realitatea aceea, ceea ce poate fi adesea începutul unei meditații ample asupra prezentului. Am fost de asemenea adeptul includerii informației în textul literar și produsul unui liceu în care am învățat că a fi intelectual nu înseamnă să excelezi în tainele supinului, dar să nu știi principiul al doilea al termodinamicii sau cum funcționează o bujie. Nu în ultimul rând, am simțit că prefer aerul proaspăt al filozofiei practice din SF-ul de acum aproape 40 de ani existențialismului soporific și mizantrop, individualismului afectat și extrovertit sau obsesiilor național-istorice care domină chiar și astăzi proza mainstream.

Cu vremea, am început să caut asemenea lucruri în toate operele de artă și, odată cu limitarea inerentă a timpului pe care îl pot aloca literaturii sau filmului, am preferat opere artistice care să-mi satisfacă preferințele de mai sus. La acest capitol deci, prefer profunzimea ideatică din carte în fața cinematografiei spectaculoase de pe marele ecran.

De ce îmi place Dune?

Fiindcă e o lume extraordinar de coerentă, care pleacă de la realități cunoscute sau ușor de imaginat: disciplina apei cu toate consecințele ei politice, economice, religioase și sociale; încercarea disperată de a evita modelul mesianic și finalitatea lui inchizitorial-jihadistă; forța profeției și cele două aspecte ale ei, missionaria protectiva și viziunile induse de apa vieții; rolul apostolilor în răspândirea religiei; ritualul de trecere al lui Paul; ideea unei conștiințe imaculate încărcate brusc cu experiența de viață a mii de antecesori-femei. Și ar mai fi…

Cu părere de rău, nu am întâlnit așa ceva în film, pelicula concentrându-se pe caracterul spectaculos al vieții de pe Arrakis și al luptelor dintre fremeni și dușmanii lor, pe intriga politică și, spre surprinderea mea, pe Bene Gesserit. Răspunsul la această a doua întrebare este deci și el favorabil cărții.

Ce te-a dezamăgit cel mai mult la film?

Caracterul său efemer, fiindcă e încărcat de propagandă. Din păcate, pelicula se aliniază cuminte la obsesiile americane de tip nou, care alterează ideea de libertate artistică și nu vor rezista la testul timpului (cum n-au rezistat nici bâiguielile marxiste ale lui Efremov & comp.), deși filmul pornește de la o carte universal valabilă, care se va citi la fel și peste două sute de ani.

Pentru că femeile trebuie să fie egale cu bărbații chiar și într-o fantezie cu inspirații feudale, Kynes devine brusc femeie. Din punctul meu de vedere e ca și cum Robert Baratheon ar fi numit-o pe Katelyn Stark drept mâna regelui sau Mariko-sama ar fi fost preferată de taiko în locul lui Toranaga.

Pentru că o parte a intelectualității americane înțelege să se lupte manifest cu modelul domnițelor din basme, care sunt neajutorate și plutesc precum frunzele într-un vânt care le bate și printre urechi, Chani îl înfruntă fizic pe Paul și nu e de acord cu hotărârile lui.

Am și la acest capitol mai multe exemple dar, dată fiind natura delicată a considerațiilor mele, aș prefera să nu insist și să închei spunând că alinierea filmului la mofturile ideologice ale momentului a fost o mare dezamăgire pentru mine. Și din acest punct de vedere, prefer deci cartea.

Răspuns final: cartea. Dar asta nu înseamnă că filmul nu e bun. Fiindcă e foarte bun. Doar că eu personal nu sunt în target. Din acest punct de vedere, fac parte dintr-o nișă îngustă de spectatori mai bătrâni, care se deosebesc de generațiile tinere în primul rând în privința obiceiurilor de lectură, în general.

Nu pot însă să nu închei într-o cheie optimistă. Poate că divergențele astea vor aduce tinerii spre carte, așa cum s-a întâmplat cu Tolkien și Lord of the Rings. Tare fain ar fi!

Cătălina FOMETICI
scriitoare

Dacă vorbim de filmele mai vechi, cartea.

Filmul din 1984 al lui David Lynch pur și simplu nu s-a prins de mine, desi are momentele lui. Prea multă narațiune, prea mult info-dump; prea multe explicații despre cine sunt băieții buni, cine sunt băieții răi, cine are treabă cu cine și de ce. Prea mult monolog interior, când acele gânduri ar fi trebuit redate prin joc actoricesc. Mi-au „spus”, în loc să-mi „arate”, iar asta m-a cam făcut să-mi pierd rapid interesul. În schimb, s-au chinuit să arate niște lucruri imposibil de redat pe ecran, chiar și cu tehnologia de acum…

Costumele mi s-au părut ciudățele rău pe locuri. Pe Baron l-au făcut să arate absolut scârbos, cucernicele maici sunt rase-n cap, toată lumea poartă acel verde cumplit… Și moț deasupra tuturor, Sting cu freza roșie-explodată, în rolul lui Feyd-Rautha.

Ce mi-a plăcut: a lor Irulan, cu frumusețea ei rece și vocea domoală, a fost exact ce trebuie. Vocea ei îmi sună în cap atunci când recitesc cărțile, privirea ei hipnotică îmi vine în minte atunci când mă gândesc la ideea de „vrăjitoare” Bene Gesserit.

Pe scurt, poate că filmul nu a fost tocmai pe gustul meu; însă pentru posibilitățile cinematografice ale anilor ’80, și mai ales având în vedere cartea despre care vorbim, pot spune că înțeleg ce a vrut autorul să spună acolo. Se vede că s-a depus un efort considerabil pentru a aduce pe ecran cât mai mult din materialul de bază.

Mi-a plăcut, în schimb, miniseria din 2000-2003. Încă nu citisem cărțile la vremea respectivă, filmele alea au fost primul meu contact cu universul Dune. E adevărat, au fost lucruri pe care nu le-am înțeles atunci, la prima vizionare – nebunia Aliei, ideea de preștiență, tensiunea între generații. În nici un moment nu mi-am dat seama prin ce anume sunt speciali Alia și gemenii Atreides, de ce sunt considerați abominații și vor unii-alții să le ia gâtul, de ce maica Jessica privește circumspect când la unul, când la altul, și mai ales ce naiba vrea Leto ăl mic să facă, atunci când zburdă prin deșert de unul singur și culege păstrăvi-de-nisip. Dacă filmul din ’84 s-a chinuit să dea pe tavă absolut tot, chiar și imposibilul, filmele astea s-au cam bazat pe faptul că lumea ar trebui să știe despre ce e vorba.

Până aici, deși ambele producții au avut părțile lor bune și personajele lor memorabile, cărțile sunt cu mult peste.

Măi, și vine filmul ăsta al lui Villeneuve – filmele, de fapt – ca să pună capac la orice dezbatere de tipul carte vs. film. Pentru că, în acest caz, singurul răspuns acceptabil e: amândouă, fir-ar să fie. Amândouă.

Partea de imagine îți taie pur și simplu respirația. Cadre largi, copleșitoare; oceanele de pe Caladan, nisipurile de pe Arrakis, soarele negru de pe Giedi Prime. Scenele de luptă. Viermii. Și, peste toate astea, o coloană sonoră care îți ridică tot părul în vârful capului.

Personajele sunt umane și consistente. Știu că Timothee Chalamet nu e preferatul tuturor; dar al său Paul chiar arată și se comportă ca un băiețandru de 15 ani, fie el și duce, cu tot echipamentul Bene Gesserit la bord (oh, Lisan al Gaib!!!). Chani e și ea o copilă, cu apucături de copilă: își dă coate cu ceilalți tineri de vârsta ei, chicotește pe-acolo prin spate pe seama bătrânilor, se revoltă împotriva ideilor stupide; e vie și credibilă. Duncan Idaho e splendidul Jason Momoa, și cu asta am zis tot. Jessica pare ușor alunecoasă, oscilând între mama protectoare și preoteasa avidă de putere. Fremenii sunt cam habotnici, cu Stilgar pe post de habotnic-șef și de comic relief. Iar Baronul, Baronul e absolut înfiorător; pe individul ăsta chiar pot să-l iau în serios ca antagonist.

Povestea în sine e bine spusă, astfel încât să o înțeleagă lejer și unul care nu a citit cărțile. În fond, despre asta e vorba; aici au bușit-o rău filmele vechi.

Un cârcotaș ar spune: mda, dar vezi, au cam lălăit-o în prima parte, apoi au concentrat toată acțiunea posibilă și imposibilă în a doua parte. Tatăl lui Chani e acum mama lui Chani, nu era necesară această schimbare. Fix Chani s-a găsit să fie vocea rațiunii, când în carte e susținătoarea nr. 1 a lui Paul. Și-au bătut joc de Stilgar. Unde naibilui sunt cristaiele?! Au aruncat în stânga și-n dreapta cu efecte de-alea orbitoare și te-au asurzit cu muzichia lui Zimmer, ca să pierzi din vedere scăpările de logică…

Ce e drept, acțiunea din carte se întinde pe vreo doi-trei ani. Aici, totul e comprimat în câteva luni; Paul bate dușmani, o iubește pe Chani, călărește viermi și devine împărat, iar Jessica încă nu a născut-o pe Alia. Sau vrea filmul să-mi spună că sarcina ei durează vreo doi-trei ani, având în vedere faza cu Apa Vieții? Partea asta, într-adevăr, mi-a cam dat cu virgulă.

Lipsa Aliei a fost cea mai mare dezamăgire pentru mine. Da, a fost interesant să văd conversațiile dintre Jessica și Alia cea prenăscută, deși tot mi s-a părut ciudățel să ajungă acțiunea într-un anume punct, dar mica „abominație” să nu-și facă apariția. În fond, ea trebuia să-l ucidă pe Baron, în timp ce-i șoptea „bunicule…”, și tot ea trebuia să-i taie pe răniții de pe câmpul de luptă, devenind astfel Sfânta Alia a Cuțitului. Practic i-au luat Aliei momentul de glorie și i l-au dat lui Paul. La naiba, Denis…!

M-am bucurat însă să o văd pe Anya Taylor-Joy ca o Alia adultă, în visul lui Paul. Sper să rămână tot ea în Dune Messiah, pentru că umblă zvonul în târg că se face și filmul ăsta, iar Anya e perfectă pentru rol.

O altă dezamăgire – Chani, deși isteață foc în rest, brusc nu înțelege motivul lui Paul de a se căsători formal cu prințesa Irulan. Vasăzică, nu s-a obosit nimeni să i-o spună pe aia cu „stai lejer, fetiță, că de fapt tu vei fi adevărata soție”. Nu, nu i se spune nimic, nu știe nimic, așa că se simte trădată și se duce să prindă viermele de 2:30.

Lăsând însă cârcotelile la o parte, filmul ăsta e o capodoperă a cinematografiei. E atât de bine făcut totul, încât poți să treci cu vederea și modificările, și unele mici scăpări. Poate că știi povestea din carte, dar sigur nu o știi așa.

Alexandru MANIU
traducător, eseist, artist

Sunt o babă Bene-Gesserită. Mai mult, o cucernică maică (deci trezită la viața marilor vibrații artistice) și pe deasupra drept-vorbitoare într-ale cărților. Iar în mine port amintirea tuturor momentelor în care am citit și reflectat asupra acestei cărți monumentale, rezultatul unui îndelungat program genetic de împerechere a mitului eroului cu o mie de fețe cu bildungsromanul, cu literatura science-fiction și ce-o mai fi, că mult l-am așteptat pe Herbert, maică.

Dar e un loc în care nici eu, nici suratele mele BG nu putem privi. Însăși numele ne strepezește timpanele obosite. E-cra-ni-zări. Căci acolo zărim craniul morții mărunte a pasiunii. Însă unii nesăbuiți, fiind ei prinși în transa mirodeniei, s-au aventurat înspre acel loc. În veci afurisite să le fie numele acestor aventuroși: David Lynch, mânca-l-ar viermii de nisip! Și John Harrison, duce-l-ar un transportor al Ghildei pe pustii! Amândoi s-au crezut Kwisatz Haderach, și amândoi au murit… artistic.

Și-acum ce mi-e dat să-mi vadă ochii ăștia bătrâni? Că s-a mai aventurat un nefericit să pătrundă acel loc pe care sfântul Herbert l-a destinat doar minții umane trecute prin testul gom-jabbarului, deci capabilă să asimileze imagini prin puterea cuvintelor, nu doar prin căscatul ochiului la e… (mi-e greu să spun) e… ecran PTIU! Shaitan!

Acu, suratele mele – care, fie vorba între noi, consumă prea multe prăjituri cu mirodenie pentru vârsta lor – zic că-i cu-adevărat Kwisatz Haderachul, acest Deni Oraș-nou, că a ajuns în locuri în care alții nici n-au visat să ajungă. O fi, maică, dar la vârsta mea, zic zău că n-am nevoie de palpitații ieftine și peisaje la care să caști gura (că-mi pică dinții dac-o casc prea mult). Ci cu mintea mea cea de pe urmă, prefer să rod în continuare la înțelesuri mai adânci, la relații clar conturate între personaje și la ceea ce sfântul Herbert știe a face ca nimeni altul: să clădească o întreagă lume doar cu puterea cuvântului.

O să ziceți că-s o babă Bene-Gesserită, obtuză și depășită. Oi fi. Dar chiar dacă ochii mă lasă, ochiul minții e mai viu ca niciodată. Și pe-acela doresc să-l cultiv în continuare, până-oi bea din apa morții. Shai-Hulud ajută!

Eduard PANDELE
critic de benzi desenate

Pentru mine, răspunsul corect și evident este întotdeauna „cartea”. Citind, eu sunt regizorul, cameramanul, agentul de casting, pe scurt, responsabilul cu imaginația, așa că n-am cum să mă supăr pe mine însumi pentru greșelile inevitabile din film 🙂

În rest, dacă mă forțați să aleg – între versiunile lui David Lynch (1984), John Harrison (2000) și Denis Villeneuve (2021-2024) prefer… filmul care nu există. Un film pentru care s-au cheltuit milioane de dolari între 1974 și 1976, un film în care ar fi trebuit să joace Orson Welles, Gloria Swanson, Salvador Dali, David Carradine, Mick Jagger și Amanda Lear, și la care au contribuit H.R. Giger, Jean Giraud, Dan O’Bannon, Chris Foss și… Pink Floyd. Cu un scenariu de mii de pagini, cu o durată estimată de 20 de ore 🙂 și cu un storyboard legendar, trei mii de pagini desenate cu minuțiozitate de Moebius, storyboard care a bătut toate recordurile în 2021, când un exemplar s-a vândut cu… 2.7 milioane de euro. Un film care ar fi trebuit să schimbe lumea și care, uimitor, a făcut-o, deși nu s-a concretizat niciodată. Cum a reușit? Ei bine, legendarul storyboard semnat de Jodorowsky și desenat de Moebius a fost prezentat în 75-76 tuturor caselor de producție de la Hollywood, așa că mă îndoiesc că asemănările dintre desenele lui Moebius și concepte din Star Wars, Blade Runner, Raiders of the Lost Ark sau Terminator sunt complet întâmplătoare 🙂

Echipa închegată de Jodorowsky avea să lucreze mai târziu, în efectiv complet, la Alien (1979). Iar Jodorowsky și Moebius aveau să refolosească ideile de aici în ceea ce e (pentru mine) cea mai bună satiră psihedelică BD SF a tuturor timpurilor: Incalul, care îi va marca la rândul lui pe Warren Ellis (Transmetropolitan) și Neil Gaiman (Sandman). Dar influența culturală enormă a acestui proiect megaloman nu e motivul principal pentru care aceasta e varianta mea favorită a Dune. Ci pentru că, proiectată doar în imaginație, pelicula lui Jodorowsky va fi pentru totdeauna ecranizarea perfectă 🙂 

Germin PETCU
scriitor

Nu cred să existe cetitor de SF care să răspundă filmu’. Nu are voie, nu se egzistă posibilitatea asta, e o blasfemie, o abominaţie, o contradicție în termeni, o ruptură în continuumul spațiu-timp, o ce vreți boieri dvs… da’ repet, nu există așa ceva. Rezon pen’care voi ceti cu atenție toate răspunsurile la întrebarea ce mi-a fost adresata de onor D. Timariu, doar pentru a-mi confirma că am avut dreptate.

Prin urmare, raspunsu’ este unu’ facil, chiar foarte facil. Și întrebarea de ce cartea și nu filmu’ își are unu’ pe măsură… deoarece cartea e carte și va rămâne CARTEA SF-ului mondial for ever & ever (desi în aparenţă mă antepronunţ, sunt totuși 80 de ani de la momentu’ apariției și nimic din ce-a fost scris în literatura sci-fi nu s-a apropiat măcar de ea), în vreme ce filmu’ e film și indiferent de numele regizorului, nu va putea depăși cartea. Nici posibilitatea asta nu există.

Da’ dacă vrem să șurubărim, să umblăm la nuanțe, atunci pășim în teritoriu mai puțin explorat. Adecătelea, este absolut imposibil să cuprinzi în film un cadru narativ atât de circumvolut, ce se întinde nu doar în spațiu și timp, ci și asupra tuturor chestiilor care contează sau au contat vreodată pentru civilizația umană. Ecologie, religie, istorie, filozofie, jocuri de putere, vizionarism, manipulare genetică, tradiție, arte marțiale și multe, multe altele se găsesc, toate, în doar câteva sute de pagini.

Asta este ceea ce face Dune să fie de neatins pentru orice altă carte. Da’ din punct de vedere al filmului (deşi nu s-au tras prea multe după ea, probabil pe bună dreptate, pen’că e al dracu’ de greu să-l faci și să-ți iasă), aspectele pe care acesta le atinge mai bine decât cartea sunt cele în care cuvântu’, indiferent cât de încărcat ar fi el de sens şi semnificaţie, nu poate bate imaginea. Probabil studiul de caz perfect pentru “o mie de cuvinte nu fac cât o singură poză”.

Să luăm cazu’ viermilor de nisip, este cel mai la îndemână și aparține doar universului Dune. Într-adevăr, când cetești despre ei, când îți spune Herbet că cei mari pot atinge până la 400 de metri lungime, când îți descrie furnalu’ din gura unuia dintre monștrii deșerturilor, well, imaginația îți ia, într-adevăr, foc. Da’ când îl vezi, în toată splendoarea lui, înghițind ecranu’ ăla la care te zgâiești ca pierdut de mai bine de 45 de minute (vorbesc, evident, despre Dune I și scena în care, pentru prima oară, Villeneuve ne prezintă viziunea lui asupra viermilor de nisip), îți dai seama că imaginația ta poate fi foarte bine completată de imaginea respectivă.

Adecătelea, nu știu despre boieri dvs., da’ mie, unuia, mi-a tăiat respirația. Este una dintre acele scene de film căreia îi poate fi agățat cuvântu’ “icoană” fără a greși cu nimic, fără a exagera cu nimic, fără a adăuga nimic. Mai am câteva astfel de scene întipărite pe retină, cum ar fi, spre pildă, scena botezului din Isus al lu’ Zeffirelli, și poci pen’ca să spun cu mâna pe inimă că ambele secvențe de film sunt încadrabile în categoria capodoperă.

Adaug și soundtracku’, bre boieri dvs. Până să văd ecranizarea lu’ Villeneuve (Dune I l-am văzut deja de vreo 7-8 ori, Dune II de trei, da’ I’m still counting), nu mă gândisem că Dune avea o muzică a ei, nu asociasem un sunet anume cu o pagină anume, ori chiar cu întregul. Villeneuve – la rigoare, Zimmer – mi-a arătat că există și așa ceva, iar acum nu-mi mai pot imagina apariția unui vierme fără de sunet (chiar dacă asociez sunetu’ respectiv și cu heptapozii din Arrival).

Prin urmare, cartea, bre boieri dvs.! Cartea, fără discuție. Da’ așa cum Dune e ca luna printre sfinți și Fecioara printre stele, la fel și Dune al lu’ Villeneuve privește nemuritor și rece la ce-a fost înainte, precum și la ce va veni după.

Marian TRUȚĂ
scriitor

Care carte, că-s mai multe. Pentru mine Dune s-a oprit la Copiii Dunei. Ce a urmat după aceea a fost fie irelevant, fie chiar indigest la lectură, în special Canonicatul Dunei. Despre făcăturile celelalte, compunerile alea gigantice și care purtau numele Caselor, nici nu merită să vorbesc.

La fel și despre filme. Care dintre ele că-s mai multe. Prima transpunere cinematografică e din 1984, în regia lui David Lynch. Remarcabil la acest film este că, pe parcursul a două ore și șaptesprezece minute, s-a străduit să redea în întregime prima carte. Firește, mijloacele tehnice de atunci nu se compară cu cele de azi și din această pricină unora le poate părea că este un film cam prăfuit spre deosebire de mult mai înzestratul vizual film al lui Villeneuve. Dar ar însemna să comparăm mere cu pere. Și ar mai fi și mini seria de trei episoade din universul Dunei realizată de John Harrison în 2000.

Să revin la întrebare: cartea sau filmul.

Cartea, de bună seamă. Prefer să recitesc Dune (primele trei, să fim bine înțeleși) și am tot făcut-o decât să mă uit la versiunile filmice aflate la îndemână azi. Dar, dacă e să spun și ordinea în care prefer filmele, atunci aceasta este: Dune (1984), Dune (mini seria din 2000), Dune prima parte (2021) și, cu deosebită onoare, pe ultimul loc ar sta Dune partea a doua (2024). De ce am această ordine care ar putea nedumeri pe mulți? Sunt două criterii: onestitatea abordării temei – filmul din 1984 la avut coscenarist pe Frank Herbert – și sinceritatea jocului actoricesc – da, consider distribuția din primul film mult mai inspirată decât în toate celelalte. Dacă ar fi să aleg sclipiciul și țipla, atunci, cu siguranță, Dunele din 2021 și 2024 ar sta pe primele locuri.

Cristian VICOL
scriitor, jurnalist, PR

Voi alege Dune din 1984, filmul lui Lynch, pentru un motiv foarte simplu (chiar dacă întins pe mai mult de jumătate de pagină).

Știm cu toții, o zicem și noi, au zis-o și alții, că universul lui Herbert e greu de adaptat pe film – prea complex, prea multifațetat, prea profund, prea dependent de detaliul fin, de tușa intelectuală – ca un șirag de perle din care daca smulgi una, toate celelalte se împrăștie care-cum.

Dar cea mai importantă (și originală), pentru mine, caracteristică a Dune este stranietatea viitorului pe care îl descrie, excentricitatea rasei umane în mileniul 21: înțeleaptă și superstițioasă în același timp, galactică, dar paranoică în relația cu tehnologia, cabalistică, sângeroasă, imperială, viscerală, aflată la limita nebuniei, stăpânind precum o caracatiță peste un milion de lumi. Dune e o dictatură perfecționată de-a lungul a mii de ani în care supraviețuiesc doar cei destinați să o facă, nicicare dintre ei erou. E o confruntare epică între smintiți și fanatici.

Dintre toate adaptările de până acum, cel care a reușit, cred eu, să redea insolitul viitorului speciei umane – atât vizual cât și prin scenariu și regie – este Lynch (pentru că nu-l avem pe Jodorovsky, iar Verhoeven nu a primit oferta de a regiza), maestrul poveștilor stranii, aparent decuplate de realitate, dar pe care le leagă prin fire nevăzute și deseori mistice, de propria noastră experiență.

Sau cel puțin asta încercat și în Dune – prin alegeri extravagante atât în distribuție, cât și narativ & vizual (același lucru în fond): prin insistența cu care a ținut ca toate interpretările și cinematografia să fie memorabile, chiar dacă uneori lipsite de subtilitate – Sting și energia lui explozivă, de exemplu (pentru că Bowie era prins cu alte proiecte); înfățișarea dantescă a navigatorilor, transformați în creaturi interdimensionale din cauza consumului de melanj; Dispozitivele Tainei de Luptă (găsiți voi altă traducere pentru Weirding Way Module), pe care regizorul voia să le transforme în noile sabii laser ale filmului SF etc. Toate încearcă să alcătuiască ceea ce Lynch, cred eu, caută cel mai mult în operele sale – neobișnuitul și straniul, bizarul, exageratul și excepționalul, fie că ele se regăsesc în Twin Peaks sau pe Arrakis.

Ceea ce nu se prea poate spune despre celelalte filme, foarte corecte și cuminți, rețetele succesului sigur, dar care nu au îndrăznit să își asume niciun risc, și care au standardizat și omogenizat viitorul excentric descris de Herbert. Cine este cel mai Feyd, pe care îl țineți minte cel mai bine? Pe Sting în chiloți de tablă, sau pe Austin Butler încruntat?

Dune-cartea, desigur, dar Lynch. ❤

Georgiana VLĂDULESCU
blogger

Pe scurt, răspunsul e cartea. Și totuși…

Dune e o carte extrem de greu de ecranizat. Cred că toți fanii seriei sunt de acord că e complicat să surprinzi complexitatea și nuanțele unui roman de câteva sute bune de pagini într-un film de câteva ore. Mai ales când mare parte din acțiune se petrece în mintea personajelor.

Ecranizarea nouă încearcă și, cred eu, reușește destul de bine să redea câteva din temele din romanul lui Frank Herbert: discuția despre religie și cum se fabrică un Mesia, ecologia și impactul mediului înconjurător asupra culturii, intrigile de la curte care se regăsesc și la mii de ani în viitorul omenirii, toate astea sunt acolo, intr-un decor excelent, plin de contrastele deșertului. Așa că sunt convinsă că povestea pe care a pus-o Villeneuve pe ecran va atrage o nouă generație către universul Dune și către SF în general.

Dar din film lipsesc o grămadă de detalii fascinante. Cum funcționează mirodenia și care e ciclul vieții făuritorilor de pe Dune? Ce sunt mentații, ce rol au ei și cum a ajuns Thufir Hawat să lucreze cu Harkonenii, dar și de ce instruirea lui Paul ca mentat a fost esențială pentru formarea lui? Cât de profund e antrenamentul Bene Gesserit și cât de puternice sunt, de fapt, ele? Cum e primită Alia printre fremeni?

Sunt multe detalii care puse la un loc formează o poveste mult mai complexă și plină de viață, care încă mai captivează cititori noi după zeci de ani de la apariție. Așa că deși cred că Dune I și II sunt niște filme bune, care au meritele lor, eu una am ieșit din sala de cinema cu cheful de a reciti cartea.