„Îmi place la SF libertatea de mișcare pe care mi-o oferă în crearea lumilor și personajelor” – interviu cu Boris Velimirovici(timp de citire: 15 minute)

Boris Velimirovici (Борислав Велимировић) s-a născut în 1976, la Pojejena (Caraş-Severin). Este licenţiat în filologie la Facultatea de Litere, Filosofie şi Istorie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. A lucrat ca jurnalist și a condus mai multe redacții din presa centrală. În 2011 a înființat revista de popularizare a științelor BIG Explorer, iar în prezent este coordonatorul Redacției Alte Minortiăţi a TVR.

A debutat cu poezii în limba sârbă, în anul 1999, în volumul colectiv Nu i-aş ierta nimicului tăcerea / Ne bih ni nuli cutnju oprostio. În literatura SF debutează în anul 2017, în Gazeta SF, cu povestirea – O nouă specie, iar în 2018 publică primul său roman SF, Colivia Sufletelor. Romanul a fost premiat în 2019 pentru debut la Convenţia Naţională a Cluburilor şi Autorilor de Science-Fiction- ROMCON şi AntaresFest. În 2020, la editura Pavcon, îi apare volumul Colivia Umbrelor, partea a doua a trilogiei space-opera Colivia. Cartea a fost nominalizată la categoria cel mai bun roman la Convenția Națională a Cluburilor și Autorilor – ROMCON din anul 2021. Volumul trei al trilogiei, Dincolo de gratiile coliviei, urmează să apară în cursul anului 2021.

A publicat proză în revista Colectia Science-Fiction, antologiile CSF din anii 2018, 2019, 2020, antalogia în limba engleză Galaxia 42 – Colected Story, vol 1 si 2, revistele on-line – Gazeta SF, Helion și Galaxia 42.

Salut, Boris! Ai debutat cu un volum de poezie, dar ai devenit cunoscut cititorilor prin trilogia Colivia. Cum ai ajuns să scrii science fiction?

Îmi place să citesc acest gen de literatură, dar trebuie să recunosc că mi-au trebuit mulți ani să mă decid să mă apuc să scriu SF. De fapt, dacă nu sună prea pretențios, încercările mele sunt un fel de a aduce o mulțumire, un tribut modest, acestui gen literar care mi-a oferit multe povești fascinante. Am pătruns și trăit în atât de multe lumi fabuloase, create de maeștrii genului, că pur și simplu am simțit nevoia să dau ceva înapoi.

Din trilogie ai publicat până acum primele două volume. Lucrări ample în care combini space-opera cu thrillerul politic. Ce a presupus lucrul la această serie?

Sunt atât de multe de spus că nici nu știu de unde să încep. Prima chestie pe care am scris-o a fost povestirea El (a fost publicată independent de roman sub denumirea Singularitate), cea care deschide volumul al doilea al trilogiei – Colivia Umbrelor. Mai mult, citatele din deschiderea celor trei părți a Coliviei Umbrelor au fost inspirate din versurile pe care le-am scris acum 22 ani și care au fost publicate, printre altele, sub genericul Jocul Umbrelor, în volumul colectiv de poezie în limba sârbă cu care am debutat în 1999. Apoi am scris prologul primei părți, Colivia Sufletelor, care și acesta a fost publicat ca o povestire de sine stătătoare în revista Gazeta SF. Apoi lucrurile au intrat pe un curs cât de cât firesc. Oricum, trilogia nu a fost ceva programat, adică nu m-am pus la masă și am zis: gata, acum mă apuc și scriu o trilogie space-opera. Legat de procesul de creație – de idei, situații, personaje – cred că a fost un răspuns instinctual la unele trăiri ale mele referitoare la lumea ce mă înconjura. Îmi aduc aminte că la una dintre lansările primului volum am spus că, cu toate că acțiunea se petrece într-un viitor îndepărtată, această carte este despre noi, oamenii de acum. Frământările sociale – războaiele, revoluțiile, tranzițiile, crizele politice și economice – prin care trece fiecare generație, au un impact, mai mare sau mai mic, asupra fiecărui individ în parte. Într-un fel, fiecare dintre noi este și rodul vremurilor în care trăiește. Ca jurnalist, am scris despre conflictele și dramele contemporanilor, însă îmi doream mai mult decât să consemnez realitatea crudă, mai mult decât să număr morții. Aveam nevoie de o altfel de eliberare. Pe scurt, această necesitate a declanșat explozia, acesta a fost momentul zero a bigbang-ului universului Coliviei.

Genul space-opera ajunsese să fie considerat desuet, Brian Aldiss făcând remarca: „Science fiction este despre realitate, space-opera este pentru distracție”. Totuși se observă un reviriment al acestui gen. Ce te atrage la el?

Brian Aldiss e un tip inteligent, iar dacă el spune… ce spune, probabil că așa e. Ai dreptate, am auzit și eu că genul space-opera revine în forță, nu mi se datorează, însă sunt câteva opere, din ce am reușit să citesc în ultima perioadă, care mi-au plăcut. De pildă Spațiul Revelației, de Alastair Reynolds. În ceea ce mă privește, nu scriu ceva fiindcă este la modă, ci pentru că pur și simplu așa îmi vine. Deși Trilogia Colivia se înscrie în categoria space-opera, nu m-am gândit la asta când am lucrat la ea. Eu doar aveam nevoie de un cadru în care să-mi spun povestea. De fapt, tocmai asta îmi place la SF, libertatea de mișcare pe care mi-o oferă în crearea lumilor și personajelor.

În ce măsură scrisul la o lucrare atât de amplă te-a transformat ca prozator?

Dacă cititul e o ”boală” care induce anumite schimbări la nivelul individului, cred că ar trebui să presupunem că scrisul are cel puțin un  efect similar, dacă nu chiar mai acut. Lăsând gluma, Trilogia Colivia nu e o lucrare cu o întitndere deosebit de mare, cele trei volume însumează în jur de 800 de pagini, ceea ce pentru cărțile din zona SF nu se încadrează la categoria super-grea, dacă e să folosim o sintagmă din box. Drept comparație, varianta în limba română a romanului Arca mânturirii, volumul doi din trilogia Spațiul Revelației a lui Alastair Reynolds, la care făceam referire mai devreme, are peste 800 de pagini. În altă ordine de idei, și cred că am mai zis-o pe undeva, nu mă consider un scriitor, cel mult autor, în măsura în care trebuie să-ți asumi paternitatea unui lucru pe care l-ai creat. Revenind la transformare, cu siguranță această experiență m-a schimbat, deși încă nu pot înțelege cum și nici nu pot întrezări care vor fi consecințele. Timpul ne va spune.

Atunci când inventezi lumi și situații neobișnuite, specifice genului science fiction, ai în minte situații concrete, din lumea reală, în care folosești elementele sci-fi doar pentru decor, sau textele tale sunt o evadare din realitate?

O să încep cu sfârșitul întrebării – aș spune că încerc mai degrabă să deschid portaluri spre o realitate alternativă și să-i fac pe cititorii mei să-și pună anumite întrebări. În fine, îmi construiesc lumile în funcție de nevoile pe care le am pentru a-mi spune cât mai bine povestea. În ceea ce privește inspirația din situațiile concrete, pot spune că sunt anumimte evenimente din lumea reală pe care le împrumut dacă cred că îmi sunt de folos în procesul de scriere. De exemplu, există un pasaj în Colivia Sufletelor, unde o forță militară ocupă o stație spațială și evacuează refugiații, care și-au găsit adăpost acolo, direct în vidul cosmic. Căpitanul avanpostului științific, cuprins de remușcări, se retrage în cabina sa și se sinucide, chiar în clipa în care prin fața hubloului său trece trupul neînsuflețit al unui copil. Când am scris scena aveam în minte o celebră și cutrmurătoare imagine a unui refugiat sirian, un  băiețel de câțiva anișori care zăcea înecat cu fața în nisp, pe o plajă din Turcia. Așadar, există situații în jurul nostru care ne afectează, chiar dacă ne dăm sau nu seama. Ele devin parte din noi și se insniuează în ceea ce facem, și aici nu mă refer doar la literatură sau vreo altă formă de exprimare artistică, ci la viața de zi cu zi. Evident, aceste întâmplări dizolvate în acțiunea unui roman pot prinde alte valențe, dar esența lor rămâne și, undeva adânc în noi, mai mult sau mai puțin conștient, trezește anumite procese care ne modelează, ne transformă. Aș putea spune că, într-un anumit sens, aceasta metamorfoză este și laitmotivul trilogiei. Oricum, cea mai mare provocarea pe care mi-am asumat-o pe parcursul celor trei volume, a fost să încerc să surprind complexitatea ființei umane și reacțiile ei la schimbările din mediul ambiant. În Colivii nu există protagoniști eminamente buni sau răi, întrucât oameni nu se împart în buni și răi. Am încercat să dau naștere unor personaje reale, care reacționează la stimulii interni și externi așa cum ar face-o oricare dintre noi.

După finalizarea trilogiei ce alt proiect urmează?

În câteva săptămâni urmează să predau către editura „manuscrisul” romanului Dincolo de gratiile coliviei și astfel trilogia va fi încheiată. Totuși, deși povestea e la final (sau la un alt început), simt că mai sunt câteva zone care ar putea fi explorate și exploatate. Mi-aș dori să scriu un prequel la trilogie, o carte (sau o serie) a cărei acțiune să se petreacă înainte de întâmplarile din Colivia Umbrelor, și, de asemenea, mi-aș dori să scriu un roman care să acopere perioada dintre volumul Colivia Sufletelor și Dincolo de gratiile coliviei. Trebuie să fac o precizare, deși primul volum al trilogiei este Colivia Sufletelor, cronologic acțiunea din Colivia Umbrelor este anterioară, însă am decis publicare lor astfel, fiindcă declanșatorul evenimentelor se află în Colivia Sufletelor.

Totodată, am mai multe proiecte aflate în diverse faze de „execuţie”, unul dintre ele, cel mai avansat, este un roman a cărui acţiune se desfășoară în lumea povestirilor Dincolo de centură și Moartea bobului, publicate deja în reviste și antologii.

Am văzut că romanele tale au o grafică personalizată, ceea ce le sporește calitatea și frumusețea. Ne poți spune câteva cuvinte despre aceste desene?

La începutul fiecărei părți, în toate cele trei volume, există câte un desen care ilustrează o scenă din acțiunea care se desfășoară în respectivele capitole. În plus, în Colivia Umbrelor, există și o hartă superbă a planetei Tertius, care îi va ajuta pe cititori să-și imagineze mai bine și să plaseze în spațiu locurile la care se face referire în roman. Ideea cu desenele mi-a venit întâmplător. În perioada în care lucram la Colivia Sufletelor, am fost cu fetița mea la plimbare într-un parc în care primăria amenajase, într-un chioșc, o mini biblioteca. Oamenii care veneau în parc își puteau împrumuta cărți, iar la plecare le returnau. Am intrat din curiozitate. Pe unul dintre rafturi am dat de romanul 20.000 de leghe sub mări, de Jules Verne, l-am răsfoit și am revăzut desenele care mi-au stârnit imaginația în copilărie. În acel moment, mi-am zis că ar fi o idee bună ca povestea pe care o scriam să fie susținută și de câteva ilustrații. L-am sunat pe Sorin Sorășan, un vechi amic cu care mai colaborasem la proiecte asemănătoare când aveam editura, iar el s-a arătat încântat de propunerea mea. Mi-a povestit atunci că și el e pasionat de SF și chiar a avut o expoziție la una dintre convențiile SF din România. Trebuie să mai spun că toate desenele pe care le-a realizat Sorin sunt extraordinare. Consider că au o valoare artistică incontestabilă și mi-ar plăcea ca, după ce trece nebunia aceasta cu pandemia, să realizez o expoziție cu aceste lucrări.

Pe lângă romane ai publicat și o serie de povestiri, atât în revistele online, cât și în cele tipărite sau antologii. Te gândești să le strângi într-un volum?

Ocazional, scriu și public povestiri. Însă majoritatea sunt schițe sau fac parte din proiectele viitoare și, sub o formă sau alta, sunt incluse în cărțile mele. Personal mă simt mai confortabil în spaţiile largi, în proiectele de anvergură, fiindcă am impresia că acolo mă pot desfășura mai bine. Cred că asta se datoreză și faptului că și ca cititor sunt la fel. Adică, chiar dacă citesc cu plăcere o proză scurtă, plonjez cu mai mult entuziasm într-o lume mai complexă, dezvoltată pe mai multe pagini, unde pot adulmeca la un nivel mai profund miresmele acelui univers, să mă familiarizez în detaliu cu protagoniștii și rațiunile din spatele acțiunilor lor. Aș putea spune că e palpitant să călătorești cu o barcă rapidă care zboară mângâind crestele valurilor, dar eu prefer navele de croazieră. 🙂

Pe final îți voi pune câteva întrebări generale. De ce-ți place science-fictionul, ce gen și autori preferi? Ai un autor preferat?

În primul rând, îmi place să citesc, nu neapărat SF. Apoi, sunt un absolvent de filologie care s-a învârtit permanent în jurul cuvântului scris, fie că a fost vorba de munca mea de jurnalist, fie de cea de proprietar de editură. Nu în ultimul rând, sun pasionat de spațiul cosmic. Urmăresc cu mare interes, atât cât pot pricepe, tot ce se întâmplă în domeniul explorării spațiale. Așadar, dacă îmbini pasiunile acestea două, literatura și știința, există o probabilitate destul de mare să obți SF.

Legat de genuri. Înainte de toate, țin să precizez că privesc povestea asta cu includerea unor opere în anumite genuri sau sub-genuri ca pe o nevoie a oamenilor/criticilor de a găsi niște instrumente care să-i ajute la o mai facilă contabilizare. În zona de SFFH sunt atât de multe categorii că aproape ai senzația că fiecare text are câte una inventată special pentru el. 🙂 Pe de altă parte, nu mă atrage un gen sau sub-gen anume, dacă o poveste îmi place nu mă interesează cărei specii literare aparține. În continuarea acestei idei, aș putea spune că o poveste bună e o poveste care îți place, indiferent de părerea altora.

Referitor la autori. Literatura SF oferă o sumedenie de cărți extraordinare, care merită citite și care nu trebuie alese în funcție de locul pe care îl ocupă în vreun top. Opinia mea este că alcătuirea unor astfel de clasamente este un demers total inutil, căci se bazează pe subiectivismele celor care le alcătuiesc și nu are cum să țină cont de preferințele tale ca cititor. Așa că n-aș vrea să înșir o listă cu nume, însă pot spune că, deși imi plac majoritatea dintre scriitori consacrați, ale căror opere au trecut proba timpului, scormonesc cu entuziasm după autori noi.

Când scrii îți faci un plan, sau urmărești firul fără să știi unde te duce în final?

N-am un răspuns la întrebarea asta sau, mai bine zis, n-am un singur răspuns. Scriu când și cum îmi vine, în toate felurile, pozițiile și direcțiile. Dacă cineva mi-ar vedea ciornele mi-ar recomanda să mă duc să mă caut la mansardă. Scriu foarte haotic, nu am un program, deși prefer sa scriu dimineața. Uneori trec zile sau săptămâni, chiar luni fără să aștern un cuvânt, apoi scriu ca apucatul mai multe pagini pe zi. Uneori îmi fac un plan, de care aproape niciodată nu mă țin de el, alteori scriu direct, în viteză, cu multe greșeli, fără să mă opresc, ca și cum mi-ar fi teamă să nu uit ceva. Odată am bătut așa de repede și tare în tastatură că au început să-mi sară tastele din ea. Ideile apar și dispar permanent, pe unele le rețin, le consemnez în tot felul de locuri – telefon, carnețele, hărtiuțe – uneori le folosesc, alteori nu. Însă, pentru mine adevăratul calvar începe de abia după ce finalizez primul draft, să spunem că această etapă ar corepsunde cu realizarea unui prim plan, unei prime schițe. De abia de acum începe distracția – rescrieri, tăieri, permutări de paragrafe, adăugări, schimbări, până ce fiecare cuvânt, fiecare piesă din puzzle se așază perfect la locul ei.

Cum vezi literatura de ficțiune speculativă din România?

Este vie. Efervescența din jurul SF-ul românesc arată că avem un potențial enorm, chiar dacă câteodată pare că nu știm să-l exploatăm, că ne băgăm singuri bețe în roate. Cred că nu sunt multe țări, cel puțin în partea noastră de Europă, în care literatura SF să fie la nivelul celei de la noi. Din păcate, suferim enorm la capitolul promovare, deși avem oameni cu suflet mare care se implică, de cele mai multe ori voluntar, dezinteresat, în astfel de activități. Totuși, îmi este dificil să înțeleg de ce unii actori de pe această scenă aleg să ignore autorii autohtoni de SF, preferând să importe și să promoveze cu obstinație cărți de o calitate net inferioară celor băștinașe.

Ce îți dorești de la literatura pe care o scrii?

N-am planuri mărețe. Tot ce-mi doresc este să scriu povești. Mă străduiesc să le spun cât pot mai bine, în așa fel încât să le placă și altora.