Peter Watts este un fost biolog marin canadian și infractor condamnat (în SUA), ale cărui romane – deși concentrate nesănătos pe ideea de vampiri în spațiu – au devenit bibliografie obligatorie pentru cursuri universitare, care variază de la filosofie la neuropsihologie. A fost tradus în 22 de limbi, inclus în 29 de antologii best-of-year și nominalizat la 50 de premii în 12 țări. Dintre acestea a câștigat 20, printre care premiile Hugo, Shirley Jackson și Seiun. Este cunoscut mai ales pentru romanele din seriile ”Rifters” (”Starfish”, ”Maelstrom” și ”Behemoth”) și ”Firefall” (”Blindsight”, ”Echopraxia”).
G42: SF-ul pe care îl scrii tu este de obicei întunecat și înspăimântător – crezi sincer că spațiul cosmic va fi ostil când vom începe să-l explorăm? Sau ai simțit nevoia să mai echilibrezi balanța exagerat de pozitivă a SF-ului în general? De fapt, cum crezi tu că va fi adevărata explorare a universului?
PW: Sincer, eu sunt tot mai sceptic față de ideea că vom și începe vreodată să-l explorăm serios. Părem mult mai preocupați să ne atacăm reciproc, să ne răhățim în propria casă, să facem praf sistemul care ne susține viața, doar pentru ca vreo câțiva plutocrați să nu sacrifice din marja de profit. După mine, va fi bine dacă la sfârșitul secolului mai folosim uzual tehnologie avansată pe planeta aceasta, d-apoi pe altele.
Nu aș spune nici că optimismul exagerat din SF e ceva unic: toată specia noastră afurisită e setată pentru amăgire cu prea mult optimism. O trăsătură adaptativă: selecția naturală promovează speranța, chiar dacă nu se bazează pe nimic. Acesta este motivul pentru care ne este atât de greu să ne urnim în privința schimbărilor climatice, indiferent cât de mari cresc grămezile de dovezi. Pur și simplu nu putem să interiorizăm ideea că am ajuns atât de rău. (Se pare că persoanele cu cea mai obiectivă viziune asupra realității locale sunt – suspans, suspans – depresivii clinici. Efectiv îi catalogăm pe cei mai realiști dintre noi drept victime ale unei patologii. Greu de găsit o dovadă mai evidentă a defectelor sistemului conceptual uman.)
Dar să trecem de aceasta – dacă vom ajunge totuși vreodată ”acolo, afară”, nu cred că lucrurile peste care vom da o să fie ostile. Unele dintre ele, sigur (cele vii, de exemplu), dar per ansamblu universul ne va trata cu… indiferență.
G42: În unele dintre scrierile tale ai tendințe de military sifi și pari să înțelegi foarte bine cum gândesc militarii, deși tu nu ai fost vreodată soldat. Cum așa?
PW: De fapt, nici nu pretind să înțeleg foarte bine mintea marțială. Am câțiva fani și prieteni din domeniul militar, așa că atunci când scriu o poveste care include aspecte belice le cer părerea, ca să elimine exagerările – dar este priceperea lor, nu a mea. (Că veni vorba, acesta este una dintre cele mai mari avantaje ale meseriei mele: mă intersectez cu foarte multe feluri de oameni, mult mai deștepți decât mine în domenii extrem de variate: neurologie, lasere, genetică moleculară – și de obicei sunt foarte deschiși să mă salveze din capcanele conceptuale în care mă prind singur. Acum vreo câțiva ani am avut o relație scurtă și dezastruoasă cu echipa serialului „Person of Interest” – pentru scurt timp au vrut să le scriu un roman în universul respectiv – iar când s-a năruit totul, soldatul fost membru al Forțelor Speciale, pe care l-au angajat ei drept expert, m-a căutat și ne-am cunoscut. S-a dovedit a fi un tip foarte mișto, cu tot felul de comori ascunse prin creier, demne de scos la suprafață).
G42: Ai vreo obsesie literară, vreun ideal? Ceva despre care tot scrii, sau ai vrea să scrii, ori crezi că SF-ul ar trebui neapărat să scrie despre? Sau scrii doar de amuzament (dacă ce se întâmplă în cărțile tale s-ar putea numi, foarte de departe, amuzament)?
PW: Nu într-un sens dogmatic, de „Așa trebuie să scrie toți sau nu e vorba de SF”, dacă acesta este sensul întrebării. Da, sigur, eu tind spre polul hard al scalei – nu prea mulți autori de SF au la sfârșitul romanelor bibliografii tehnice – dar e vorba doar de mine. Sunt destul de sceptic referitor la împărțirea hard SF/soft SF, chiar și ca principiu; eu cred că o povestire e considerată „hard” sau „soft” mai mult în funcție de pregătirea cititorului decât de expertiza autorului. (Și efectiv urăsc ideologia mișcării așa-zisului „SF mundan”, pe care îl consider profund neștiințific).
Eu am tendința să scriu despre lucruri precum conștiința sau neurologia comportamentului uman, mai des decât alții. Parțial datorită specializării mele de savant, parțial fiindcă am intrat în labirintul neurologiei cu „Blindsight” și nu am mai reușit să ies, dar și pentru că sunt cel mai fascinat de lucrurile despre care nu știu mai nimic – iar faptul că poți trezi carnea cu un curent electric mi se pare unul dintre misterele atemporale. Dar dacă nu am terminat încă de scris despre aceste lucruri, cauza nu este că desconsider alte subiecte. Doar că nu m-am orientat eu încă spre ele.
G42: Noi suntem din România, țara unde se petrece „Dracula” de Bram Stoker (în Transilvania noastră), așa că probabil te așteptai la întrebarea următoare: de ce vampiri? Eu trebuie să recunosc: în afară de respectivul roman, nu am mai citit vreodată ceva cu vampiri care să nu fie ridicol. Până la „Blindsight”. Dar și că eu, probabil ca mulți alții, nu mă așteptam să dau de ei nu doar în SF, dar și în echipa „băieților buni”. Cum de ai ajuns să scrii despre vampiri în SF?
PW: Tristul adevăr este că, în jurul anului 2000, un organizator idiot de la o convenție din Edmonton m-a pus să vorbesc la un seminar despre vampiri. Habar nu aveam de vampiri. Mă durea fix în fund de vampiri. Nu știu cu ce l-am supărat atât de tare încât m-a obligat să stau lângă patru persoane care o tot țineau langa cu Buffy în sus, Buffy în jos. O oră întreagă.
Dar mă pricepeam la biologie. Așa că, pentru a salva situația cât de cât, am încercat să ofer niște explicații biologice semi-plauzibile pentru caracteristicile vampirilor. Nu mi-a fost ușor – dacă ajungi la fundamentele lor, vampirii sunt printre cele mai absurde creaturi mitologice, biologic vorbind – dar când mi-a venit ideea cu Blocajul Cruciform (un mecanism neurologic prin care nu doar că explicam aversiunea lor față de cruci, dar și cum aceasta i-ar duce la dispariție în vremurile moderne) mi-am dat seama că am dat peste ceva relevant. Chiar dacă prin liniștea asurzitoare a celorlalți participanți ai fi putut auzi greierii cât timp le-am împărtășit revelațiile mele geniale.
După aceea, însă, ani de zile nu am știut cum să folosesc ideea. M-am gândit ba să scriu o broșură, ba o carte de falsă non-ficțiune de genul „Concluziile celei de-a doua conferințe bianuale asupra evoluției și biologie vampirilor”, dar toată lumea mi-a zis că-i o idee proastă, așa că nu s-a legat nimic. De-abia când scriam la „Blindsight” – conturam personaje cu gândul la diversele tipuri de conștiință pe care le-ar putea reprezenta – mi-a dat seama că am dat peste o nișă conceptuală – o lipsă, aș spune – în ansamblul de personaje, iar acolo s-ar potrivi excelent un vampir.
Restul, după cum se spune, e istorie.
G42: Tu ai mai umblat prin Europa de Est – dar ai și citit ceva SF est-european? Dacă da, ce, de la cine? Și cum ți s-a părut?
Doar pe Lem. Și pe el majoritar pe când eram adolescent – „Solaris”, „Ciberiada” – așa că probabil nu l-am înțeles la întregul potențial. (În prezent citesc „Fiasco” – mai bine zis, l-am început acum un an și după 100 de pagini a trebuit să-l las deoparte, din cauza vreunui termen-limită, dar chiar sunt hotărât să revin la el după ce termin cu titlurile din lista actuală). Cum mi s-a părut? Chiar și ca adolescent, mi-am dat seama că citesc ceva deosebit. Avea niște idei scrise ireproșabil.
Întâmplător, am fost deja în două țări – Polonia și Ucraina – unde ambele susțin că Lem este al lor, ca urmare a schimbării granițelor după al Doilea Război Mondial. Are cumva vreo legătură și cu România?
G42: Apropo, ce citește Peter Watts când nu scrie? Ale cui romane îți plac cel mai mult în prezent și ale cui te-au influențat atât de tare încât te-au făcut să te apuci de scris SF?
PW: Hai să-ți spun care e cea mai neplăcută parte la a fi scriitor cu normă întreagă: nu mai apuci să citești de plăcere aproape deloc. În liceu treceam prin câteva cărți pe săptămână; acum de-abia mă apropii de finalul Kraken-ului lui China Mieville, care e publicat de când? De prin 2010? Majoritatea timpului meu dedicat cititului se consumă cu lucrări științifice plictisitoare, romane care mi se bagă sub nas ca să le scriu pe coperta a patra și cu lectura beta a manuscriselor unor oameni ce încearcă din răsputeri, dar încă nu le iese. (Bine, mă declar vinovat, și cu jocuri pe calculator. Skyrim este o experiență complet nouă în VR).
Aș vrea să citesc mai mult Mieville (i-am lecturat doar 3-4 cărți), fiindcă nimeni nu scrie proză ca el. Citesc și Richard Morgan, când am chef de ceva dur. Cory Doctorow e cam didactic uneori, dar niciodată plictisitor și întotdeauna relevant (bine, cartea lui de realism magic despre un tip al cărui tată era munte și mama o mașină de spălat nu a fost chiar așa de relevantă, dar nici plictisitoare vreo clipă) – deși nu am apucat să-i citesc și creațiile mai noi.
Și am acasă două biblioteci, fiecare înaltă de 2 metri, pline vârf de cărți pe care le-am cumpărat și le-aș lectura, dar nu am apucat. Serios, dacă aș avea un milion de dolari aș face o pauză de la tot ce ține de muncă și un an doar aș recupera la citit.
În ce privește autorii care m-au inspirat la început – nu doar cei care mi-au plăcut (mult prea numeroși ca să-i înșir), ci aceia al căror stil am vrut să-l emulez, în felul cărora am vrut să scriu – nu-i greu deloc. John Brunner. Samuel Delany. Robert Silverberg (înainte să treacă definitiv pe fantasy). Ray Bradbury. William Gibson. Poate și Larry Niven – nu pentru proza sa, deloc grozavă, ci pentru extratereștrii lui. (Din păcate la bătrânețe a devenit unul dintre cei care nu recunosc încălzirea globală).
G42: Ce urmează? Ce ne mai pregătește Peter Watts acum în SF?
PW: Acum, Peter Watts îți pregătește ție răspunsurile la interviu. Nu întinde coarda…
Interviu obținut și tradus de Miloș Dumbraci