Salut, Robert. Cine ești? (câteva date personale)
M-am născut într-un orășel din județul Galați, într-o zi de primăvară. Am avut o copilărie fericită, însă adolescența a fost marcată de capriciile unei timidități aproape morbide, astfel încât, scăpat din cătușele unor cumpliți ani de liceu și profitând de relativa libertate pe care mi-a oferit-o frecventarea cursurilor unei facultăți de litere, am început să caut, să experimentez, să încerc să-mi dau seama care e locul meu în lume, ori dacă lumea are vreun loc și nu cumva particip fără voie la cea mai dementă petrecere organizată vreodată. Au fost ani în care am călătorit mult, am încercat diverse chestii, am mers prin locuri prin care poate nu aveam ce căuta, am împins lucrurile în cadre extreme și m-am străduit să le clasific acolo, în punctul maxim de rezistență. Iar în toată acestă complicată perioadă m-a însoțit scrisul, nevoia vitală de a-mi pune gândurile pe hârtie. Nu o făceam cu un scop anume, pur și simplu mi se părea eliberator modul în care reușeam să măsor astfel fluctuațiile propriei conștiințe. Apoi, pe la treizeci de ani, am trecut prin ceea ce foarte banal se numește o „revelație” și am înțeles, în sfârșit, că toate căutările mele nu erau total lipsite de sens. Lăsând în urmă toată acea perioadă dificilă, am ieșit la lumină cu mintea întreagă într-o lume întinsă pe noi și proaspete teritorii. Și ca să nu vă mai plictisesc, în prezent trăiesc în orășelul în care m-am născut, am o soție extraordinară, un copil deștept-foc și fac ce mi-am dorit întotdeauna să fac – scriu literatură fantastică și horror. Mi-ar plăcea să am mai mult timp liber pentru mine și pentru familie, dar asta e cu totul altă poveste.
De unde pasiunea asta pentru macabru?
Poveștile de groază, poveștile macabre s-au lipit de mine încă de pe la unsprezece-doisprezece ani, de când am descoperit în biblioteca tatălui meu, sub un teanc de cărți și reviste science-fiction, câteva volume de proză fantastică americană. Citeam pe atunci cu mare plăcere literatură de anticipație, Jules Verne, H. G. Wells, Bradbury, dar acele cărți au deschis o nouă dimensiune pentru mine, pentru că au însemnat un prim contact nimicitor cu Lovecraft, E. A. Poe și Ambrose Bierce. Îți dai seama cum m-au transformat anii 90, când l-am descoperit pe Stephen King, pe Serge Brussolo, ori pe Graham Masterton. Îmi amintesc și acum ziua în care am devorat, îngrămădit pe un fotoliu din sufragerie, Exorcistul lui William Peter Blatty. Eram pierdut, fermecat, transportat de forța și întinderea teritoriilor spaimei. Horror-ul este un mod grozav de a spune o poveste, pentru că include toate zonele realității – și pe cele aparent concrete și pe cele imaginate, acelea care relevă anumite adevăruri cu care trebuie să înveți să trăiești.
Teama a însoțit întotdeauna ființa umană și o va însoți până la finalul traseului său – sau până la transformarea ei esențială.
Cititorul de povești macabre nu le parcurge doar pentru că-i oferă un simplu fior fizic, o reacție viscerală, ori ca să-și distrugă spaima cu o altă spaimă mai mare – deși există și acest bonus, desigur. Dar este vorba și de o căutare mai tainică, mai fină a unor adevăruri de care omul ar trebui să se preocupe în permanență, mai ales în lumea anesteziată și prostită de comoditățile tehnologiei în care ne aflăm. Cititorul de horror ne e obsedat, nu e agresiv, nu e profanator de morminte, nu este necrofil ori canibal. Sincer cred că oamenii care disprețuiesc fantasticul sunt cei pragmatici, legați de pământ, preocupați de realitățile aparente, cu o conștiință plată, văduvită de orice adâncime, lipsiți de simțul magicului, asemenea unor gândaci care bâzâie înapoia unui geam încălzit de soare fără a se preocupa ce-i dincolo de el, ce anume le oferă senzația de căldură și mulțumire.
Horror-ul a fost și va rămâne întotdeauna o oglindă. Nu încurajează răul, ci îl arată în toată hidoșenia lui, iar uneori indică și mijlocul de a-l extirpa din suflet și din lume.
Ce este nebunia?
Ah, nebunia. Adevărata nebunie e rară. Acea stare specială care-ți permite să spargi zidul aparențelor, solidul concret, și să privești, fie și numai pentru o secundă, adevăratele proporții ale lucrurilor. O stare periculoasă, ce poate creea dependență, o explozie a conținuturilor, o deflagrație nimicitoare a simțurilor și a imaginației ce te poartă dincolo de limitele șubrede ale existenței și-ți permite să devii parte reală a lumii, cu toate revelațiile pe care le conține. Și o dată ajuns acolo n-o să mai uiți niciodată ce ai văzut, o să tânjești să te întorci, iar asta o să te facă mai ambițios și mai conștient. Așa se zice, cel puțin… Dar serios acum, pentru un individ care încearcă să creeze ceva, pentru un scriitor, un pictor, un sculptor, „această” stare de nebunie este un ideal necesar.
Ce înseamnă sârma? E atâta sârmă în poveștile tale…
Haha… Sârmă. Nu m-am gândit niciodată la asta. Da, cred că există o oarecare cantitate de sârmă în poveștile mele. Ciudat este că mă gândeam să creez un personaj confecționat din sârmă pentru una dintre următoarele mele nuvele – un copilaș pe care tatăl său îl modelează pentru că doar așa poate obține un recipient eficient pentru a-și depozita diversele momente prețioase din trecut. Sârma conduce amintirile – în acest caz. Și este și o foarte eficientă unealtă de tortură, evident.
De ce e așa de frig?
Recunosc, nu-mi place deloc iarna. Urăsc anotimpul rece, prefer să mă întind pe jos de căldură. De obicei, în această perioadă, stau mai mult pe acasă, evit deplasările, aștept primăvara. Care vine, vine întotdeauna. Dar există și alte lucruri care-mi dau fiori de gheață pe șira spinării, nu doar frigul. De exemplu, mă înfior când văd că amplasarea unei virgule devine mai importantă decât conținutul textului.
Mă înfior când aud de autori care-și consideră munca încheiată odată cu primul draft – the first draft of everything is shit, vorba lui papa Hemingway – și văd revizuirea ca pe-o corvoadă, deși tocmai rescrierea unui text îți îmbunătățește meșteșugul și te face mai exigent față de propriul produs.
Mă înfior când observ cum se înfulecă pe nemestecate forme fără substanță și este încurajată ridicarea baricadelor și împărțirea în grupuri și grupulețe, turnulețe, bisericuțe și alte edificii putrede, în loc să fie încurajată competiția onestă, care este singurul mijloc de a insufla viață unei literaturi care se vrea ca „afară”. Ne dorim rezultatul, dar nu înțelegem mecanismul, pentru că suntem ocupați să ne dăm la cap. Mă înfior, de asemenea, când omul cu care am stat la masă anul trecut, se preface în acest an că nu mă cunoaște, probabil pentru că, la acea primă întâlnire, nu am purtat masca pe care el își închipuia că trebuie s-o port, și m-am prezentat nefardat în fața lui. Multe lucruri îmi trimit fiori de gheață pe spinare, iar în astfel de situații e un singur lucru de făcut. Îmi pun pe umeri o șubă groasă, îmi așez pe cap o căciulă grea și o iau înainte printre troiene, pe cărarea ce abia se mai vede în viscol – cărare bătută de cei care au avut aceleași nelămuriri ca și mine, singurii de la care am de învățat.
Suntem în pragul unei noi extincții?
Cred că ne aflăm în pragul unei transformări, iar o transformare împrumută foarte mult din datele unei extincții. Tehnologia ne-a luat-o înainte, mintea omului a rămas în urmă, iar cei deja prea leneși să gândească n-o vor mai face deloc. În momentul de față, văd două direcții în care s-ar putea duce ființa umană și amândouă conțin nuanțe sumbre, așa că o să mă abțin să comentez. Poate sunt eu prea pesimist. O să mă mulțumesc să observ și să mă adaptez, dacă voi putea.
Visele sunt o fereastră deschisă către moarte?
În marea lor majoritate, visele sunt doar ecouri slabe ale evenimentelor din starea de trezie, dorințe amputate, impulsuri pe care ne-am dori să nu le fi simțit la un moment dat. Dar nu toate fantasmele nocturne sunt la fel, multe dintre ele conțin indicii către teritorii care nu pot fi înțelese prea ușor. Pentru că, deși aparțin tot minții noastre, aceste teritorii fac parte dintr-un domeniu imens ce nu poate fi accesat cu instrumentele ce ne stau la dispoziție în starea conștientă. Iar indiciile acestea ne spun câte ceva despre ce am putea deveni dacă ne-am lua în serios abilitățile, dacă am folosi timpul în loc să-l risipim în așteptarea lucrurilor ce satisfac doar porniri meschine, ce am putea fi dacă am reuși să ne convingem că putem depăși zona instinctelor elementare care ne împiedică să accesăm extraordinarele forțe care ne stau la dispoziție. Prin intermediul viselor, creierul ne transmite că nu funcționăm la reala noastră capacitate.
Visele nu sunt o poartă deschisă spre moarte, ci spre viață. Singura lor legătură cu moartea este că, ei bine, în ziua de azi morții… morții au ajuns să se hrănească cu visurile celor vii.
Ce îți inspiră mirosul de lavandă?
Îl asociez cu o mică grădină prin care mă învârt din primăvară până-n toamnă. Am pus acolo cireși, migdali, caiși, aluni, coacăzi, agriși. Seara, după ce mă întorc de la lucru, sap, plivesc, ud, totul după cum îmi place și după cum mă taie capul, pentru că este un spațiu unde îmi regăsesc echilibrul și-mi bucur sufletul, deci chiar nu-mi pasă dacă o cărare nu e tocmai dreaptă, ori dacă vișinul pe care l-am sădit anul trecut a crescut un pic aiurea. Sunt și tufe de lavandă aici, bineînțeles, iar pe lângă ele tufe de rozmarin, măghiran, oregano și fenicul.
Ce se ascunde sub o pajiște cu flori?
Un celebru și foarte bun autor spunea la un moment dat că scriitorul de horror este afectat de un blestem teribil. Oriunde s-ar afla, oricât de minunat ar fi peisajul, oricât de prețioasă compania, începe în cele din urmă să se gândească la scenarii… întunecate. Și așa este. Oricât de bine m-aș simți, oricât de fericit aș fi la un moment dat și oricât de plăcută compania, mă gândesc întotdeauna – ce s-ar întâmpla, băi, dacă acum s-ar prăbuși tavanul clădirii ăsteia, cine ar fugi, cine ar rămâne blocat de spaimă, cine s-ar întoarce să-și ajute prietenii, cine ar mătura pe oricine i-ar sta în cale ca să se salveze? Așa că nu, nu mă întreba ce cred că se află sub o pajiște cu flori. Nu vrei să știi.
Ce se întâmplă, până la urmă, cu părul adunat între dinții unui pieptene?
Aici m-ai prins. Habar n-am. Haha! Și știi de ce? Eu sunt chel, mă rad pe cap de vreo cincisprezece ani, de când am observat că fruntea mea prinde să se înalțe și să se tot înalțe. Așa că, dacă nu cumva părul se duce prin vasul de toaletă în canalizare și este cules de acolo de Omuleții de Nămol care-l folosesc pentru ridicarea unui totem magic cu ajutorul căruia vor să pună stăpânire pe lume, ori nu este adunat de Pennywise Clovnul Dansator ca să-și facă peruci, nu știu sigur ce se întâmplă cu el.
Eu sufăr de tripofobie (repulsia față de găuri). Ai scrie o povestire despre asta?
Chiar mi-ai dat o idee acum, mai mult, ai creat un adevărat tablou. Înfiorător. Da, aș scrie, cu siguranță. Întotdeauna am fost fascinat de dimensiunea conceptului de fobie – acea stare de teroare inexplicabilă, bolnăvicioasă și imposibil de controlat, provocată de anumite situații, obiecte ori fenomene. Există oameni care se tem de înălțimi. Alții de spațiile închise; de fulgere, de șobolani, de gândaci. Alții tremură la gândul că ar putea fi călcați de o mașină, striviți sub dărâmături în timpul vreunui cutremur, ori spulberați de-o explozie. De curând am terminat o povestire care se învârte în jurul fobiilor de tot felul, iar acolo pun următoarea întrebare: ce s-ar întâmpla dacă, într-o noapte, cea mai mare spaimă a ta, trezită de un impuls monstruos, ar veni să te viziteze… în timp ce dormi?
De ce pisici? De ce nu șerpi, vaci, cai, broaște, salamandre?
Puteau fi babiruse, gazele-girafă, chițcani, cârtițe, lilieci cu riduri, draci de nămol, lemuri zburători, cerbi de apă, meduze cu două capete. Pisicile au intrat în textele mele și au preluat controlul. Nu am nicio putere.
De ce morții beau bere și nu absint?
Se spune că absintul este băutura artiștilor că poate provoca halucinatii, ori te poate ajuta să vezi lucrurile așa cum sunt, sau că poate rupe barierele imaginației și astfel te poate împinge să descoperi adevăratele chipuri ale monștrilor care ne dau tot timpul târcoale. Dar morții, și mai ales morții care au avut un anumit stil de viață, nu simt nevoia de așa ceva. Din momentul trecerii în neființă ei sunt capabili să-și vadă viața pe toată lungimea, dintr-o dată, pot rememora evenimentele existenței, le pot revedea cu precizie și cântări obiectiv – și absolut niciunul dintre ei nu se va alege în urma acestui proces cu altceva decât cu regrete. Iar berea îndulcește amintirile amare, netezește tăișul imaginilor neplăcute, așa că morții beau bere, multă bere, sângele amintirilor, beau bere ca să potolească hemoragiile trecutului, să poată uita, să-și poată duce în tăcere neființa, altfel subconștientul nostru ar fi invadat de urletele lor.
Ce proiecte de viitor ai?
În momentul de față lucrez la o povestire ceva mai lungă – o nuvelă care-și trage inspirația din mitologia românească pentru care am o mare slăbiciune și de care abuzez în fel și chip. De ea, mitologia. Apoi mai vreau să schițez planul unei povestiri cu fantome, încerc de mai mult timp să mă apuc de ea și îmi tot alunecă printre degete, dar ce am concret, terminat, finisat, pus la sertar cum s-ar zice, AM o jumătate dintr-un nou volum de povestiri și – foarte important – manuscrisul revizuit al unui miniroman bazat pe unul dintre textele prezente în volumul meu de debut, Elisa. Să vedem dacă va dori cineva să-i dea o șansă, nu vreau să-mi fac planuri, ori prea multe speranțe, e un horror destul de dur, „balls-to-the-wall horror” cum s-ar exprima americanul, așa că o să vedem ce surprize aduce viitorul. În rest, îmi doresc liniște, dispoziție și putere de muncă și cine știe, poate mă mobilizez să dau jos vreo cinci-șase kile din zona abdomenului pentru că pasiunea mea pentru bere a început să se manifeste în direcții stranii. Oops, am zis-o.
Titlu: Al doilea F din Fericire
Autor: Robert Gion
Editura Pavcon
Coperta: George Ionescu (asistat de AI)
Nr. pag.: 208
ISBN 978-606-9625-64-4
Robert Gion s-a născut în 1978, la Tecuci, și și-a petrecut tinerețile bătând Europa în lung și-n lat. O perioadă a locuit în Cipru, apoi în Grecia. Pasionat de literatura horror, este un mare admirator Serge Brussolo, Graham Masterton, Stephen King.
A publicat proză scurtă și nuvele în revistele Gazeta SF, Revista de suspans, Galaxia 42, CSF, Utopiqa, Ficțiuni.ro și Helion online. A fost inclus în „Antologia prozei românești polițiste și de mistere” (editura Paralela 45), „Antologia CSF 2019, (ed. Pavcon) și „Antologia CSF 2020” (ed. Pavcon), urmat în 2022 de volumul de proză scurtă „Al doilea F din Fericire”.
A debutat în volum propriu în colecția de povestiri „Elisa”, care a primit premiul Antares pentru cel mai bun debut SFFH din 2020. Al doilea său volum de povestiri, „Întunericul de mâine”, a apărut în noiembrie 2021 la ed. Pavcon.
Descriere
Dacă îți place literatura horror, aceasta este culegerea de povestiri care te va face să simți în fiecare celulă fiorul groazei. Căci toate cele opt povestiri au fost create de scriitorul Robert Gion cu un ingredient special, pe care numai el îl deține, menit să intensifice trăirile cele mai tenebroase pe care un cititor le poate avea.
Dacă nu îți place literatura horror, poate că ar fi timpul să încerci începând cu această carte. După lecturarea ei te vei afla în fața a două opțiuni: ori nu vei mai pune mâna pe o carte de groază câte zile vei mai avea… ori te vei îndrăgosti iremediabil de acest gen literar atât de mult iubit.
Oricum, și într-un caz și în celălalt, vei experimenta o scriitură puternică, viguroasă, matură și plină de suspans și imaginație, marca inconfundabilă a lui Robert Gion
Din sumar:
- Un pas în plus
- Norul, băiatul și laptele de alpaca
- Al doilea F din Fericire
- Tricofobia
- Părăsitul
- Invazia perfectă
- Barul din buzunar
- Pofta
