Pentru cititorii tinerei generații, numele Cristina Nemerovschi nu mai are nevoie de nicio introducere. Pentru ceilalți, voi spune doar că este o foarte prolifică autoare de literatură de genul Young Adult, dar nu numai. Având publicate romane realiste, fantastice, dar și umoristice, Cristina este, prin calitatea scrierilor ei și prin ușurința cu care trece de la un gen la altul, unul dintre vârfurile literare ale noului val, în ciuda temelor controversate pe care le abordează. Mai multe despre autoare și opera ei veți afla parcurgând interviul de mai jos.
Alex Lamba: Bună, Cristina, și mulțumesc în numele echipei de la Galaxia 42 pentru acest interviu!
Cristina Nemerovschi: Și eu vă mulțumesc vouă!
A.L.: Pentru început, te-aș ruga să ne spui câteva vorbe despre tine ca cititoare. Ce lecturi te-au atras în copilărie spre lumea literaturii, ce cărți ai descoperit în adolescență și, în fine, care au fost capodoperele care au marcat-o pe scriitoarea Cristina Nemerovschi și au determinat-o să devină ceea ce este acum?
C.N.: Țin minte verile din copilărie, în ultima vreme mi le rememorez destul de des, și cred că aveau acel farmec aparte și pentru că citeam mult și divers, eram lăsată în pace să „pierd” și o săptămână întreagă scufundată în cărți, să nu fac nimic altceva. Am descoperit clasicii foarte devreme, prin școala generală, și i-am devorat pe rând. Francezii, rușii, sud-americanii… de la Hugo și Tolstoi la Llosa și Hesse, de la Dostoievski la Proust. Din lună în lună aveam alt autor preferat – când descopeream un scriitor nou, căutam să îi citesc toate operele. Pe lângă biblioteca de acasă, aveam abonament la un bibliotecă micuță de cartier, extrem de bogată totuși în oferta de lecturi; e drept, nici pe atunci nu era așa mare omor la împrumutat cărți, prin urmare era perfect pentru mine: imediat ce terminam două titluri (cam atât aveai voie să iei acasă), le duceam înapoi și le luam pe următoarele.
Eu cred că începutul adolescenței e și perioada cea mai potrivită pentru a citi clasicii, dacă mă întrebi acum. Văzusem de curând pe Facebook o doamnă de vreo 60 de ani plângându-se că nu rezonează cu „Decameronul” și nu pricepea în ruptul capului de ce acea operă e mai apreciată decât romance-urile de duzină care se vând cu ziarul „Libertatea”, și într-un fel era de înțeles reacția ei, pentru că alte nevoi cauți să-ți satisfaci prin lectură la 12 ani, față de 60. Lectura clasicilor la limita dintre copilărie și adolescență este minunată pentru că îți deschide niște ușițe prin care poți întrezări câte ceva din ce înseamnă condiția umană, dincolo de raportarea la o anumită perioadă istorică. Tu ai o minte fresh, fără un bagaj uriaș de informații, și poți primi perspective interesante citind despre sufletul oamenilor din alte vremuri, când se trăia și să gândea atât de diferit. Poți găsi universalitatea, și ai mare nevoie de ea în acea etapă a vieții. Când ești matur sau chiar bătrân, cauți cărți care să-ți confirme mai degrabă lucrurile pe care le știi și vrei lecturi ancorate în lumea de azi, nu mai pui așa mare preț pe imaginație. Cauți rezolvări la niște probleme bine definite.
Sigur, e de recomandat să citești clasicii la o vârstă fragedă DOAR dacă îți dorești tu asta, nu e în regulă să îți fie îndesați pe gât, fiindcă așa s-ar putea pierde și ultima șansă ca tânărul să citească de plăcere mai târziu. La finalul anilor 90, când treceam eu din postura de cititor prin toată istoria literaturii, nu aveai atât de multe posibilități de evadare și relaxare ca acum. Chiar nu am idee dacă lecturile mele ar fi fost aceleași în cazul în care m-aș fi născut cu 20 de ani mai târziu.
Pe la începutul liceului am descoperit literatura ceva mai „rebelă”, oarecum în direcția a ce aveam să scriu eu mai târziu. M-a marcat pentru o perioadă Salinger, apoi l-am descoperit pe Henry Miller, un pic mai târziu pe Palahniuk și Welsh. După ce am publicat ‘’Sânge satanic’’, aproape toate cronicile din revistele literare îi menționau și pe ei când venea vorba despre referințe întrezărite în scrisul meu, și m-am bucurat. Erau exact lecturile din perioada în care mă apucasem de primul roman, și nu e de ici, de colo să fii așezat și tu, scriitor debutant, lângă autorii tăi preferați.
Tot prin liceu m-am atașat de scriitorii români din secolul trecut, în special de cărțile din perioada interbelică. Am avut profesori de română extraordinari, care au știut să ne facă să descoperim singuri ce ne place. Să citim de plăcere, așa cum e firesc.
Nu am o carte de căpătâi, nu m-a marcat definitiv o carte anume, și mă consider norocoasă din punctul acesta de vedere. Poate că am început să scriu și din dorința de a mă apropia cât mai mult de un roman perfect, în care să se găsească întreaga mea lume. Cu timpul, am început să cred că doar noi înșine putem scrie o carte care să ne reprezinte sută la sută.
A.L.: Pentru că, deși pentru publicul trecut de prima tinerețe notorietatea ta s-ar putea să nu fie foarte vastă, pentru cel tânăr ești, aș spune, atât de cunoscută pe cât poate fi un scriitor român contemporan, spune-ne care e secretul șarmului tău? Cum reușești să-ți faci scrierile irezistibile pentru tineri?
C.N.: Cred că orice răspuns aș da, ar fi doar parțial valabil; mă uit la cititorii mei și observ că fiecare are o altă preferată dintre cărțile mele, iar ele sunt destul de diferite una de cealaltă: de la realitatea societății românești expusă fără menajamente în serii ca „Sânge satanic” sau „nymphette_dark99”, la romane despre tulburări psihice, traume învinse sau nu, ca „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” și „Dresoarea”, la universul fantastic din „Ultima vrăjitoare din Transilvania”, trecând și printr-un pamflet al lumii literare contemporane, cum este cel cu Anghelescu… Cred că fiecare găsește altceva de iubit în romanele mele, ceva ce răspunde propriilor nevoi ale cititorului. Observ, de altfel, că și cititorii mei sunt foarte diverși, provin din medii cât se poate de variate.
Anul acesta am mers prin licee, să le vorbesc adolescenților despre bucuria lecturii, și e pur și simplu minunat să vezi pasiunea cu care vorbesc despre romanele scrise de mine, pe care le-au citit fiindcă așa au ales ei, nimeni nu le-a pus pe lista de lecturi obligatorii, dimpotrivă, mulți părinți sau profesori le-au tăiat de acolo. Publicul tânăr e în general greu de impresionat, poate foarte ușor să lase o carte din mână și să uite apoi de ea. Mă bucur că nu se întâmplă așa.
Intuiesc că lucrurile care leagă cărțile mele sunt sinceritatea, umorul, introspecția, felul direct în care scriu, mesajele puternice transmise, și nu în ultimul rând personajele. Încă mai primesc scrisori de dragoste de la cititori pentru un personaj sau altul. Și, dacă stau să număr, cred că au inspirat sute de tatuaje:).
A.L.: Cred că nu greșesc prea mult dacă spun că notorietatea ta a explodat efectiv după publicarea cărții „Sânge Satanic”, al cărei succes a determinat apariția unei trilogii, la rândul ei foarte bine primită, fiecare volum bucurându-se de numeroase reeditări. Ai șocat multă lume la vremea respectivă și, după cum timpul a dovedit, ai procedat foarte bine. Cât te mai reprezintă acum acele cărți?
C.N.: Multă lume încă nu mă crede când mărturisesc cu toată sinceritatea că a șoca nu a fost câtuși de puțin pe lista cu primele 300 de motive pentru care am scris romanul. Nu mi-am propus nici măcar să șochez oameni închiși la minte, pentru că, da, pe atunci nu credeam că oamenii pot fi ATÂT de închiși la minte. Veneam din mediul facultății de filosofie, începusem să lucrez în presă și, deși persoane mai sărace intelectual erau prezente printre noi, totuși ele erau pe atunci o excepție, în niciun caz majoritatea. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap că unii ar ajunge la un pas de infarct deoarece titlul cărții făcea referire la „necuratul” – oricum, eu scriam recenzii de albume și cronici de concerte la un site de muzică rock, iar astea cu „satana” erau la ordinea zilei. În lunile de după publicare, aveam momente când mă simțeam ca într-un film prost: unii erau șocați ca romanul e scris la persoana I, alții că autoarea e femeie, iar povestitorul bărbat, era evident că fetița aia care a scris își dorea o schimbare de sex, păi cum altfel?! Alții citeau o înjurătură și rămâneau fără aer, o doamnă mi-a reproșat că am o scenă de sex pe fiecare rând. Imposibil, doamnă, i-am răspuns, nu le-aș face niciodată atât de scurte.
A, ba da, ba da, se înverșuna doamna, numai scene de sex peste tot! Uite aici una: „s-o f*t pe mă-ta!” Rușine, numai sex aveți în cap, tineretul de astăzi… 
Bine că nu sunt toate reprezentantele sexului frumos ca doamna respectivă, mi-am zis atunci. Îți dai seama, iese la geam și aude discuțiile de la colțul străzii, are orgasm după orgasm, fără număr, dau naibii faliment toți producătorii de jucării sexuale…
Lăsând gluma la o parte, încă mă reprezintă destul de bine prima mea carte (cu atât mai mult și celelalte două volume din trilogie, scrise un pic mai recent) și o răsfoiesc când vreau să-mi amintesc de cum eram eu în urmă cu zece ani:). Asta e răsplata, cred, dacă scrii autentic și nu încerci să pari între coperte altfel de cum ești – oricând vei răsfoi, te regăsești pe tine acolo.
Sigur că au fost schimbări în ultimii ani, inclusiv în felul în care scriu, la fel cum au fost și în felul în care trăiesc. Dar, la fel ca în cazul fotografiilor – iei albumul la mână și reflectezi la tot ce s-a schimbat, la tot ce a rămas la fel. Și e o bucurie.
A.L.: Abordezi în mod frecvent teme foarte întunecate, reflectând preocupările fruste ale tinerilor rebeli. Cât din tine este în personajele acelea dure „Rockstar”, „Răzvrătiții”, „Vicky, nu Victoria” sau „nymphette_dark99”?
C.N.: Vicky, personajul din nymphette și din continuarea ei, chiar seamănă extrem de bine cu mine, fata de la 13 ani. Sigur că eu nu am făcut tot ce a făcut ea, la fel cum ea nu a făcut tot ce am făcut eu, dar pasiunea de a fi în mijlocul lucrurilor și filosofia de viață sunt aproape identice. Cam de asta am și scris-o, din dor pentru o lume care s-a schimbat, care nu mai poate fi la fel – Vicky e puțin utopică, poate prea intensă pentru anii noștri de acum, au remarcat și cititorii lucrul acesta.
În toate personajele e mult din mine, și cred că ai observat că amestecată cu aparenta duritate este și multă sensibilitate, e iubire pentru oameni, dorința de a-i vedea atingându-și un potențial, setea enormă de a cunoaște și a înțelege. Îmi place să fac personaje poate un pic contradictorii, dar memorabile. Să nu fie unidirecționale și explicabile la o primă vedere. 
Până la urmă, oamenii care critică imperfecțiunile societății de azi visează la o lume mai bună, la mai mult sens. În general, ‘’răzvrătiții’’ sunt cei care mișcă lucrurile, oricât de mult disconfort le-ar produce acelora care vor să țină universul pe loc, încremenit.
A.L.: Există totuși, pe lângă frustrări, nonconformism și excese de tot felul, și foarte multă iubire în cărțile tale. O iubire pătimașă, specifică vârstei în care sentimentele se deșteaptă pentru întâia oară, odată cu dorințele. Cred că romane precum „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” sau „Păpușile” sunt foarte grăitoare în acest sens. Însă, de cele mai multe ori, idilele sunt private de binemeritatul happy ending. Ești o tragico-romantică?
C.N.: Ce frumos ai spus, tragico-romantică, chiar îmi place. Da, uite, e interesantă tare întrebarea ta. Nu-mi place efectul ăla de ‘’călduț’’, de nedus până la capăt – pentru că scriu din pasiune, vreau să se și vadă, și din perspectiva aceasta cred că m-ai putea numi fără rezerve romantică. În romanele ceva mai noi am și finaluri fericite – la ‘’Rockstar’’, ‘’Dresoarea’’, chiar și la ‘’Zilele noastre…’’ Cred că după ce ofer câteva romane cu final tragic, mă simt vinovată și le aduc cititorilor și unul cu final fericit?))) Recunosc că am încheiat cu mare greutate ‘’Răzvrătiții’’, cred că are cel mai dur final al unei cărți scrise de mine până acum, și apoi asta a fost prima mea idee după: trebuie să scriu și ceva optimist, să le dea oamenilor speranță.
Cred că, în definitiv, se păstrează proporția care există și în viață: uneori momente intense de fericire, alteori durere. Uneori succes răsunător, alteori înfrângeri teribile. Nu-mi plac finalurile înfrumusețate artificial, dacă povestea curge într-o anumită direcție, e cam absurd să intervii și să o sucești doar ca să doarmă cititorul mai împăcat noaptea.
Și cred că prezentul este o lume nu tocmai comodă pentru oamenii intenși, iar personajele mele cam pe acolo sunt. Intense, idealiste, perfecționiste. Autentice până la capăt.
A.L.: Și, pentru că suntem totuși la o revistă dedicată literaturii speculative de tip Fantasy, SF și Horror, vorbește-ne, te rugăm, și despre seria „Ultima vrăjitoare din Transilvania”, pe care i-ai furat-o scriitoarei Anna Vary. Apropos: de ce ai ucis-o?
C.N.: M-am jucat mult cu tot ce a fost în jurul acestei serii, însăși cartea a pornit dintr-o joacă, dintr-o provocare – Alex Voicescu, editorul și soțul meu, m-a întrebat dacă nu aș vrea să scriu un fantasy cu pseudonim. Era o cerință importantă la proiectul ăsta, anume că trebuia să fie o trilogie ușurică, diferită total de ceea ce scrisesem înainte. M-am gândit că, ia uite, îmi cere să scriu o carte proastă, hai să vedem dacă îmi iese! Și nu mi-a ieșit cum ne propusesem inițial, într-un final tot am pus din mine în seria asta, a prins substanță pe parcurs. Curiozitatea mea cea mai mare a fost dacă ar putea avea succes o carte scrisă de cineva despre care nu se cunoaște mai nimic – Anna Vary nu apărea la lansări, nu dădea interviuri, nu avea pagini pe rețelele de socializare. Și a reușit să aibă publicul ei numeros, cu toate astea, e una dintre seriile mele care pare de cursă lungă.
Am ucis-o pe Anna Vary tot din joacă, eram la o întâlnire literară live și Alex m-a întrebat dacă poate să dezvăluie misterul identității autoarei, eu am zis ‘’de ce nu?’’ și asta a fost. M-a amuzat lovitura pe care au primit-o cei care spuneau că Anna e grozavă, nu scrie ‘’pornografie’’ cum scrie Cristina, Anna nu ar face niciodată așa ceva.
’’Ultima vrăjitoare din Transilvania’’ este un fel de roman fantastic în care nu am folosit nimic din rețetele de succes ale genului, despre care se vorbește adesea. Cred că fascinația pentru ea vine din faptul că nu am ocolit legendele autohtone, acțiunea se petrece în Transilvania… Plus personajele, ușor controversate. Mă bucură să văd că există ceva interes în ultima vreme și pentru traducerea ei.
A.L.: Și dacă tot am ajuns aici, spune-ne câteva vorbe și despre spin-off-ul „Cronicile fetei-lup”, seria care 
tocmai a început cu cea mai recentă carte a ta, „Ceața”. Ca în celelalte scrieri ale tale, și în universul fantastic găsim aceleași personaje foarte tinere, cu aceleași dileme și înfruntând aceiași demoni, doar că într-o lume plină de magie. Sunt ei cumva demonii tăi? Simți cumva lipsa magiei din viața reală?
C.N.: Categoric simt lipsa magiei în viața reală, și nu doar a magiei. Simt lipsa a ceva mult mai grav, a dorinței de a ne construi pe noi înșine ca oameni interesanți, compleți. Simt lipsa culorii, a nebuniei frumoase, mai mult decât orice. Cum spune personajul principal din ‘’Răzvrătiții’’, ‘’în zilele noastre, cei mai mulți erau oameni-umbră, ființe bipede lipsite de un contur clar. Pluteau fără formă, fără culoare, dintr-un loc în altul. Nu aduceau nimic în plus, se luau unul după altul, se amestecau unii cu alții din teama că fiind diferiți ar putea ieși în evidență și asta ar fi de rău, de foarte rău. Oameni cărora le plăcea la nebunie să trăiască morți, pentru că morți se simțeau mai confortabil. Cât de dor îmi putea fi de o lume cu oamenii reali, cu un contur puternic, oameni care să lase o amprentă asupra ta, să te facă să simți, să te provoace, să te împingă să crești… deși nu cunoscusem niciodată o astfel de lume, cel puțin nu în alt loc decât în mintea mea.’’
Magia ar trebui să-și tragă seva din toate lucrurile acestea care lipsesc. Până la urmă, magie este când inspiri pe cineva, când te îndrăgostești, când creezi, când ai revelații. Într-un lume gri, nu se întâmplă chestiile astea.
La lansarea fetei-lup, scriitoarea Laura Nureldin a împărtășit cititorilor o cheie foarte faină de lectură, anume că transformările personajului principal în lup se aseamănă extrem de bine cu o criză de anxietate, cu un atac de panică, și toată povestea cu vârcolacul ar putea fi privită ca o metaforă. Cred că în tot ce scriu se cuibăresc demonii mei. Uneori, nici eu nu-mi dau seama pe moment.
A.L.: Schimbând un pic registrul, cu scriitorul Anghelescu ce ai avut de împărțit?
C.N.: Vai, nu am râs niciodată atât de mult ca în perioada în care scriam la „Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes”! Pe vremea aia, eu și Alex împărțeam același birou, iar el îmi dădea de muncă pentru editură, eu strâmbam din nas, apoi trecea jumătate de oră și începeam să râd ca nebuna în timp ce tastam. „Pff, iar scrii, în loc să muncești!”, concluziona Alex.
„Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes” s-a născut din șoc pur. Eu veneam dintr-o lume în mare măsură frumoasă și reală, cu oameni sinceri și în pas cu vremurile, cu persoane care dispun de simțul penibilului, cu picioarele pe pământ, cu abilități bune de socializare… apoi, ajungând să am contact cu lumea literară de la noi, am făcut și eu ca moldoveanul care vede girafa: „așa ceva nu există, nu are cum!” Să mergi să înscrii cărțile unor poeți la un concurs literar și să fii întrebată de juriu dacă mai ai și altceva în plasă, să auzi despre doi mari critici literari că și-au smuls unul altuia părul din cap pentru că fiecare avea un alt favorit la un premiu, să auzi povestea reală a unei doamne pensionare care a venit cu jumătate de porc în sacoșă ca să fie admisă într-o uniune de autori, doar fiindcă i se dădea gratuit loc de veci… Să vină cineva și să-ți spună că trebuie să dai 50 de lei ca să scrie de rău despre un autor, și de patru ori pe atât ca să scrie de bine. Și absurdul situației era că oamenii normali la cap nu ar fi citit în veci nimic din ce ar fi scris persoana respectivă – iar absurdul și mai absurd era că 80 la sută dintre autori cotizau totuși la filmul acela prost. Am întâlnit și autori care se lăsau scuipați și pălmuiți, la propriu, de diferiți directori de festival literar, doar ca să nu-i supere și să le apară și anul viitor numele pe afiș.
Mi s-a părut o lume caraghioasă, dar demnă cumva de a scrie despre ea. De un umor involuntar nebun.
Totuși, parțial a fost o dezamăgire, pentru că e singurul roman care nu a ținut pasul cu celelalte când a fost vorba despre vânzări. Adică a existat interes pentru el, s-a vândut binișor, încă mai e în librării după niște ani, dar nu a schimbat nimănui viața. Nici măcar autorilor care scriu prost, ei și-au văzut mai departe de treabă, deși ar fi avut multe învățăminte de tras după lectura lui Anghelescu.
Într-o vreme, lumea literară autohtonă era în fierbere, se dezvăluiau o grămadă de nereguli prin uniunile care ar trebui să sprijine scriitorii, iar dezamăgirea cred că a venit atunci când mi-am dat seama că publicul nu dă doi bani pe chestiile astea, nu vrea să știe care sunt provocările pe care trebuie să le înfrunte un scriitor. Și astăzi, dacă scrii despre ce înseamnă drepturile de autor, de ce sunt atât de mici, dacă îndemni oamenii să nu mai pirateze literatură contemporană, o parte a publicului strâmbă din nas. Te vor deasupra lucrurilor acestora prozaice, tu ești în viziunea lor o divă absolută, care merge cu limuzina și nu trebuie să se preocupe că Pompilică i-a dat peruca jos lui Mirciulică, fiindcă ăla din urmă a fugit cu milioane de euro din bugetul pentru cultură. Dar nu suntem oare ușor ipocriți? Ne deranjează doar mizeriile din politică, fiindcă pe alea le vedem la televizor? Dacă România merge prost, e din cauză că închidem un ochi în toate domeniile și spunem că merge și așa. Cu Anghelescu, am vrut să fac o mică spărtură în zid și oamenii să vadă ce se întâmplă cu adevărat acolo. Mă rog, cine dă doi bani pe așa ceva.
A.L.: La final, pentru că ești o scriitoare complexă, care jonglează cu ușurință cu registrele, trecând de la umoristic la suprarealist și la fantastic, aș mai vrea doar să te întreb care gen simți că te prinde cel mai bine? Ce ai pe masă în acest moment, la ce să ne așteptăm în viitorul apropiat de la autoarea Cristina Nemerovschi? 
C.N.: Cred că mă prind cel mai bine acel subiect, acel gen literar și acele personaje care mă pasionează până dincolo de limita normalului într-un anumit moment. N-aș putea scrie la comandă într-o anumită direcție – chiar și când Alex mi-a propus să scriu ca Anna Vary, aveam deja în minte o poveste într-un univers fantastic, de o vreme. Cred că s-ar simți un strop de artificial.
Când mă apuc de o carte, efectiv trăiesc în ea. Vorbesc cu personajele, schimb traiectoria acțiunii, mă lovește brusc finalul (cu tot cu ultima frază a romanului). Nu fac nicio schemă pe hârtie, totul rămâne în mintea mea până când simt că s-a copt și mă pot așeza la laptop, să scriu primul capitol. Nu schimb aproape deloc când editez, eventual mai fac unele completări.
În prezent, m-am apucat deja de volumul 2 din „Cronicile fetei lup” – acest volum se va intitula „Secretul”, pentru că îmi scriu deja cititorii că i-am lăsat în aer cu finalul primului volum. Îmi doresc să fie o serie longevivă, cu multe volume, și să experimentez mai multe registre chiar în interiorul ei.
Mai am două romane în minte, pe unul aș vrea să-l am gata toamna viitoare. De trei ani, jonglez complicat cu timpul meu, trebuie să-l împart între activitatea de traducător și cea de scriitor. E infinit mai greu să traduci decât să scrii, la mine, cel puțin – și ca durată, și energie, și concentrare, și rigurozitate. Scrisul e bucurie sută la sută, o treabă care se face aproape singură, dacă ai povestea potrivită și ai găsit vocea.
Mi-am propus ca, preț de câteva romane de acum înainte, să port cititorul prin universuri mai exotice, să las un pic România în pace, mai ales România de azi. Cred că „Răzvrătiții” a fost un roman în primul rând despre România și cred că am spus cam tot ce era de zis la acest moment. Am o speranță ușor nerealistă că lumea noastră se va mai schimba între timp, poate va fi diferită peste doi, trei ani, și atunci și romanele mele realiste vor avea un ton optimist.
A.L.: Dacă mai ai alte gânduri de împărtășit cu cititorii noștri…
C.N.: Sunt deja niște ani de când ne tot întrebăm ce facem cu România (am și eu o carte cu titlul ăsta), și părerea mea este că lectura, de la vârste mici, ar putea schimba enorm lucrurile, în bine. Nici nu-mi vine în minte un domeniu unde buba principală să nu fie cauzată de lipsa de educație.
Și, în același timp, scrisul și cititul pentru mine vor fi mereu legate de libertate, și așa cred că este cazul pentru multă lume. Sunt de părere că tinerii trebuie lăsați să-și aleagă singuri lecturile și să citească din pasiune, ce li se potrivește lor. Să fie încurajați să descopere.
Așa că singurul meu îndemn ar fi să convingem cât mai multe persoane să citească. Să vorbim despre cărțile care ne-au schimbat viața, să scriem despre ele, să dăruim cărți, să le explicăm constant oamenilor care nu citesc că pierd un lucru prețios.
A.L.: Mulțumesc foarte mult!
C.N.: Și eu ție, mi-a făcut plăcere discuția!
