Seth Dickinson a debutat în 2012 și, de atunci, a publicat numeroase povestiri în toate revistele relevante ale genului, precum Clarkesworld, Lightspeed, Analog, Beneath Ceaseless Skies, Tor.com, Shimmer, Apex, Strange Horizon ș.a.
În volum este cunoscut pentru trilogia sa fantasy de mare succes „Baru Cormoran” („Trădătoarea Baru Cormoran”, „Monstrul Baru Cormoran”, „Tirana Baru Cormoran”), în România publicată la editura Paladin (deocamdată prima carte – link aici).
A studiat științe neurologice la Universitatea din Chicago și este doctorand la NYU, cu un studiu despre prejudecățile rasiale în incidentele armate ale poliției. În afară de literatură, este implicat și în industria jocurilor (scenarist pentru jocul Destiny de la Bungie Studios) și designer în proiectul space opera colaborativ Blue Planet.
În Galaxia 42 puteți citi 2 povestiri SF de el: „Morrigan în bătaia Soarelui” (link aici) și „În umbră, Morrigan” (link aici).
G42: Cititorii din România îți cunosc proza din seria fantasy „Baru Cormoran”, tradusă și publicată la una dintre cele mai bune edituri SFF de aici, Paladin, iar acum și din povestirile cu Morrigan, apărute în revista noastră, Galaxia 42. Ambele universuri narative, deși foarte diferite, ne sunt prezentate din perspectiva unor tinere femei drept personaje principale și includ relații LGBT. De ce? Pentru că nu avem suficiente astfel de perspective în SFF? Fiindcă o femeie aparent vulnerabilă va avea un impact mai mare dacă devine destul de puternică pentru a influența o țară întreagă sau, poate, umanitatea întreagă? Sau ai vreun alt motiv?
SD: Le mulțumesc și celor de la Paladin, și celor de la Galaxia 42, pentru faptul că mi-au adus scrierile în România. Este o mare onoare decizia cuiva că ideile tale merită munca și atenția necesare unei traduceri.
Am primit aceeași întrebare de la mulți și da, cred că presupunerile tale sunt toate parte din răspuns. În SF și fantasy nu avem la fel de multe femei gay pe cât sunt în realitate. Ca sociolog, acest fapt mi se pare un indiciu că funcționează mecanismul de „eșantion nereprezentativ” – dintr-un motiv sau altul, protagonistele sunt alese după o schemă ce nu respectă distribuția reală din societate.
Și da, din cauza asocierilor culturale (înrădăcinate în metodele creierului de a lega concepte, prin folosirea ratelor de coincidență și co-aparență în locul similitudinilor logice, atunci când decide dacă două idei sunt conectate), femeile sunt percepute drept mai blânde și mai slabe. Femeile din ficțiune nu iau la fel de multe decizii ca bărbații și nici nu discută la fel de des între ele. Adesea, ele sunt definite prin relația față de bărbați – nu sunt deloc puține cărțile cu titluri precum „Fiica acelui tip foarte tare” și „Nevasta bărbatului interesant”.
Iar când femeile chiar există în ficțiune, cititorii le conectează frecvent alegerile cu genul. „A acționat așa fiindcă e femeie” sau „autorul a pus-o să facă aceasta ca să transmită ceva despre femei”. Femeilor nu li se permite să fie personaje normale, pur și simplu.
Cred că acesta este motivul meu real. Iubesc femeile și mă simt confortabil atunci când scriu despre ele. Se consideră că e normal ca o femeie să scrie studii de personaj masculin – de exemplu, Wolf Hall de Hilary Mantel (n.n. în română la editura Litera, 2010) este unul dintre cele mai bune romane citite de mine, iar în el nu apar femei mai deloc. De ce să nu scrie similar și autorii bărbați, dacă o fac bine? Mi-aș dori să tot scriu despre femei până când vor fi percepute drept personaje și atât, judecate pe cont propriu, individual.
G42: Ți-am citit fantasy-ul în romane (Baru) și povestiri, dar SF-ul doar în proză scurtă. Văd două mari diferențe, despre care vreau să te întreb. Prima: stilul este diferit – unul modern, fragmentat, în SF, dar mult mai clasic și fluent în fantasy. De ce? Au servit astfel mai bine niște scopuri auctoriale? Sau diferă cititorii și au ei așteptări distincte?
SD: Chiar că m-ai citit cu atenție! Mi-e greu să subliniez destul cât sunt de încântat când mi se ia un interviu de către cineva care a și citit cartea. Adesea, bloggerii și cei care îmi cer interviuri sunt prea ocupați pentru mai mult de o lectură pe diagonală a unui rezumat.
Adevărul este că stilul pe care îl folosesc în povestiri este cel natural pentru mine, dar îmi iese fragmentat și sacadat și greu de citit, scrâșnind precum un sac plin cu cioburi. Cel din romanele cu Baru a fost gândit să curgă mai simplu și mai inteligibil. Nu știu dacă am reușit. Pentru mine stilul în proză rămâne o provocare, una în care sunt mereu atent la slăbiciunile scrierii mele.
Unele dintre diferențe provin și din personajele distincte. Baru gândește mai analitic și rece. Laporte e mult mai viscerală și amețitoare, pentru că percepe lumea prin imagini și momente violente.
Aș vrea să ajung la un stil mai conversațional și accesibil. Mulți scriitori de elită, precum Stephen King sau Octavia Butler, au o scriitură care te captivează pe loc. Te face imediat să simți că asculți o poveste bine narată.
G42: În al doilea rând: seria fantasy cu Baru a avut un succes considerabil și include trei romane de anvergură. În SF, pe de altă parte, preferi proza scurtă. O faci pentru că simți că o poveste extinsă e mai potrivită în fantasy, iar pentru SF ceva mai alert? Sau pur și simplu fiindcă fantasy-ul îți ocupă tot timpul de scris? Și, că veni vorba: o să scrii vreun roman sau serie cu Morrigan (eu chiar mi-aș dori!)? Sau o carte SF, în general?
SD: Da, mi-ar place să scriu cândva un roman cu Morrigan! De fapt, chiar îmi iese un roman SF la anul (dacă se leagă toate cum trebuie). Se va numi „Exordia” și va povesti despre un fel de invazie extraterestră, foarte bizară. Are ca punct de pornire povestirea mea ”Anna Saves Them All”, dar cu multe schimbări majore. O femeie kurdă, care a făcut ceva îngrozitor în copilărie, întâlnește un extraterestru la fel de înfricoșător și se simte atrasă într-o legătură misterioasă.
În general, fantasy se vinde mult mai bine decât SF-ul. Așa că pare rațional să faci respectiva alegere dacă te apuci de romane. Pe când proză scurtă nu citește mai nimeni (așa că fiecare cititor ca voi este prețios!), ceea ce oferă un teren mai bun pentru experimente și ludic.
Totuși, am ceva speranțe cu „Exordia”. Cred că o să aibă succes la publicul genului tehno-thriller, dar și la cei care agreează un SF mai dificil și filozofic.
G42: În pofida diferențelor stilistice, mie mi s-a părut că, în esența lor, poveștile lui Baru și Morrigan sunt foarte similare, pentru că prezintă o înfruntare a unei lumi foarte ostile; dar mi s-a părut și că au o viziune oarecum cinică, deși nu neapărat pesimistă, asupra omenirii. Încerci să ne avertizezi cu privire la lumea reală sau doar ai făcut o alegere auctorială, pentru un impact mai puternic?
SD: Cred că ambele povești împărtășesc o temă a bunătății umane individuale, devorată și distorsionată de sisteme de putere. Ambele femei luptă împotriva unui cuceritor extern, chiar dacă Laporte prin violență și Baru prin viclenie. Dar ambele se luptă de fapt și cu gândul că metodele lor de rezistență sunt greșite și malefice. Poți înfrunta forța fără a fi schimbat de ea? Ai nevoie de un monstru pentru a opri un monstru?
Nu mă simt cinic față de lume. Eu cred că trebuie să ne construim un scop și o moralitate într-un univers căruia îi lipsesc. Simt cu tărie că este posibil să faci un sistem bun de legi pentru a ne reglementa comportamentul. Dar și că orice sistem de reguli trebuie mereu susținut și reconstruit cu vigilență, fiindcă în orice joc – indiferent că-i vorba de unul pe calculator sau de cel al moralei – o să apară întotdeauna participanți care vânează „portițe” și strategii degenerative. Și cea mai mare „portiță” dintre toate este posibilitatea de a aduna suficientă putere pentru a schimba regulile jocului în propriul interes. Puterea tinde să curgă în sus, să se cumuleze într-un singur loc. O tendință căreia trebuie să i ne opunem.
Și mai cred și în harul care apare în legăturile umane, între oamenii care se ajută din compasiune. Mie acele clipe de unire mi se par la fel de importante ca toată bezna și violența.
G42: După atât de multe întrebări despre Seth Dickinson scriitorul, una despre Seth Dickinson cititorul: ce scriitori sau cărți de gen te-au impresionat atât de tare încât ai vrut să te apuci de scris? Ori ai avut alt motiv? Și ce / pe cine preferi să citești acum?
SD: În adolescență, am fost influențat cel mai mult de Timothy Zahn, Alastair Reynolds, Arthur Clarke, David Brin și CJ Cherryh. Sigur uit pe careva important! Probabil o femeie. Pare un adevărat curent – multe dintre autoarele mai vechi încep să fie lăsate în afara conversației, fără vreun motiv real. Sigur îmi voi aminti vreuna imediat ce-ți trimit răspunsurile…
În prezent, dintre scriitorii preferați îi voi enumera pe Hilary Mantel, Yoon Ha Lee, Tade Thompson, Ann Leckie, Kathe Koja, Kameron Hurley, Thomas Ligotti, Nnedi Okorafor, Indrapramit Das. Mă întorc de fiecare dată la trilogia Sabriel a lui Garth Nix, drept un reper de fantasy simplu, dar eficient estetic — propria mea povestire „Worth of Crows” (n.n. fantasy, pe care o veți citi în traducere în G42) se inspiră din Sabriel. Duologia Risen Empire a lui Scott Westerfeld este una dintre cele mai insuficient apreciate serii hard SF space opera din tot ce am citit eu. Trilogia Warlord a lui Bernard Cornwell a avut o puternică influență asupra romanelor cu Baru. Și, din nou, sigur m-aș mai putea gândi la destui. Ar trebui să-mi fac o listă pe autori pe care să mă uit când primesc astfel de întrebări.
G42: În cele din urmă, o întrebare locală, să zic așa: în romanele Baru, regiunea Aurdwynn este evident asemănătoare fie cu cea balcanică (vecini cu noi și cu o istorie comună) fie cu cea din Caucaz (destul de aproape și ea și cu istorie mai puțin legată direct, dar foarte similară). Care a fost inspirația ta? Și… de unde până unde? Niciuna dintre ele nu este aproape de SUA ori cu istorie familiară americanilor.
Mă bucură faptul că ai observat! Eu mă străduiesc să nu scriu o lume fantasy care să oglindească vizibil vreo regiune de pe Terra. Toate istoriile sunt foarte specifice și locale. Să creez „România fantasy” sau „Europa de Est fantasy” ar fi jignitor pentru cei din zona reală, fiindcă ar presupune că poți recrea locul, fără să recreezi și istoria și cultura unice (și extrem de improbabile) care i-au dat formă.
Totuși, la fel ca și Balcanii și Caucazul, Aurdwynn-ul din seria Baru a fost un loc de constant amestec și conflict. Am încercat să mă inspir din elemente de istorie și cultură ale Țării Galilor, Poloniei, Greciei și Indiei. Cultura americană, în opinia mea, abordează foarte superficial Europa de Est; în filme, veșnicul filtru bleu și câteva Kalașnikoave, plus mafioți în trening. Nu am vrut să contribui la așa ceva cu propria mea imitație neserioasă.
Dar am simțit că Europa de Est chiar este nedreptățită în fantasy când vine vorba de surse de inspirație. În multe sensuri, a fost considerabil mai relevantă decât Occidentul. O întreagă eră tragică și glorioasă ce-și așteaptă propriul „Game of Thrones”. Chiar și după ridicarea Angliei, Germaniei, Franței, Spaniei și a altor puteri vestice, istoria a pivotat tot în jurul unor evenimente din Europa de Est. Chiar și azi, rămâne una dintre cele mai complicate zone din lume.
Nu mă dau expert, dar chiar aș vrea să aflu mai multe despre așa ceva. Și mereu sunt atras de locurile despre care simt că nu au fost suficient explorate de literatura de succes.
Mulțumim foarte mult, Seth Dickinson!
traducere de Miloș Dumbraci
