(biografie preluată de pe mariancoman.com: link aici)
G42: Destul de multe dintre cărțile apărute în Armada pot fi considerate mai mult sau mai puțin dark. De ce oare? Este o preferință a editorului sau a publicului?
MC: Când am pornit proiectul Armada, viziunea noastră a plecat de la ceva ce poate fi rezumat în câteva cuvinte astfel: în ceea ce privește literatura SF&F, vreme de treizeci de ani, în România a exista o perioadă de recuperări. Și am tot recuperat marile capodopere ale genului publicate timp de șapte decenii în străinătate, tot așteptând să treacă niște ani peste romanele publicate afară.
Credem că această perioadă s-a încheiat. Și a venit vremea unei sincronizări cu ceea ce se creează în lume, a venit vremea să punem accent și pe cărțile prezentului, să pariem, asemenea editorilor din SUA sau din Marea Britanie, pe scriitorii de mâine, să intuim care sunt romanele care vor lua marile premii ale genului anul viitor. Să publicăm anumite cărți în același an, în aceeași zi chiar, cu marile edituri din străinătate, fără să așteptăm validarea lor de către publicul american sau din altă parte. Și să ne bucurăm alături de cititorii noștri că am publicat și am citit odată cu toată lumea asta mare volumul Exalare al lui Ted Chiang, spre exemplu, care tocmai a luat două premii Locus, Orașul de la miezul nopții de Charlie Jane Anders care a luat la rândul său un Locus și e finalist Hugo și Nebula. Sau Străinul de Stephen King, înainte să apară serialul la HBO. Sau Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare, publicată în România în aceeași zi în care a apărut în SUA. Nu căutăm neapărat cărți întunecate, ci cărți valoroase.
Nu exclud faptul că apetența mea pentru un anumit gen să-și pună amprenta, însă cred că este și o tendință generală în a se scrie pe subiecte mai dark. Din varii motive, se scriu, de pildă, mult mai multe romane postapocaliptice și mult mai multe distopii decât altădată, tot așa cum succesul serialului realizat după cărțile lui George R.R. Martin dăduse în anii trecuți tonul romanelor dark-fantasy.
G42: Care au fost criteriile după care ați ales până acum ce ați publicat în Armada? Mai ales pe cărți mai întunecate? Ce căutați atunci când căutați „pe afară” următoarea Armada?
MC: Selectarea unui titlu pentru portofoliul Armada este o activitate destul de complexă. În primul rând fiindcă volumul manuscriselor este enorm. Se scrie și se publică mult, sunt multe propuneri care vin de la agenți și sunt multe cărți despre care afli urmărind site-urile autorilor ori conturile de Twiter ale autorilor pe care-i urmărești, site-urile de specialitate, interviurile ș.a.m.d.. Primesc sugestii și de la cititori pasionați care și-ar dori să vadă tradus un roman sau altul.
În ceea ce mă privește, o carte trebuie să treacă proba primelor 50 de pagini. Urmăresc apoi stilul, construcția personajelor și a universului, conflictul, forța de convingere. Dacă romanul mă cucerește, sunt interesat și de ceea ce a mai scris autorul respectiv, inclusiv dacă – în cazul unui roman de debut – a scris proză scurtă. Îi urmăresc și acolo scriitura, în unele cazuri nu ratez comentariile de pe Goodreads, cronicile de carte, recenziile de pe anumite bloguri.
Nu caut numai o carte, ci un scriitor. Încerc să intuiesc potențialul cărții, dar și potențialul autorului respectiv mai ales dacă este la început de carieră. M-am bucurat foarte mult când am văzut romanul A Memory Called Empire de Arkady Martine pe lista finaliștilor de la premiile Hugo, Locus și Nebula. Era deja în portofoliul Armada. Sau anul trecut, când am văzut lista finaliștilor Hugo. Trei dintre cele șase romane nominalizate se aflau în portofoliul nostru. Unul dintre ele, The Calculating Stars, de Mary Robinette Kowal, a luat atât Hugo, cât și Nebula. Și va fi publicat anul acesta în Armada.
G42: La ce să ne așteptăm ca apariții pe viitor, pe linia dark și în general în Armada? Spre ce te vei îndrepta? Veți modifica politica editorială după pandemie?
MC: Înainte de pandemie, industria literară din România era, știm cu toții, un ecosistem fragil. El a fost zdruncinat încă din primele zile ale apariției virusului în țară, când atenția publicului s-a mutat pe produsele de primă necesitate – ne amintim toți de goana după provizii –, în dauna produselor culturale și a continuat în perioada de izolare, cu închiderea librăriilor și toate celelalte. Este o perioadă grea pentru tot domeniul cultural, însă dacă în teatre sau în alte zone vorbim și de salarii plătite de la buget, în literatură, întreaga povară cade pe sistemul privat. Nu o să intru în detalii fiindcă nu acesta e sensul întrebării, dar am vrut să punctez contextul.
În ceea ce ne privește, această criză a dus la schimbarea planului editorial, la amânarea unor titluri și înlocuirea altora cu romane despre care suntem mai siguri că sunt așteptate de cititori. În ceea ce privește politica editorială, cred că toți editorii se vor îndrepta în această perioadă către titluri și autori care au un potențial mai mare de piață, către investiții mai sigure dacă pot să spun așa. Va scădea probabil numărul de debuturi, numărul experimentelor, al încercărilor cu autori și titluri mai puțin cunoscute sau din subgenuri de nișă și se va merge mai mult pe soluții verificate, pe reeditări, pe titluri evergreen și pe autori cunoscuți. Cred că aceasta va fi o tendință generală în viitorul apropiat în industria de carte din România, perioadă în care supraviețuirea editurilor, a librăriilor, păstrarea locurilor de muncă vor deveni prioritare.
Firește, se vor căuta și soluții ingenioase, se vor vâna titlurile cu potențial, romane pe care, de pildă, le paște o ecranizare de succes. O să ținem cont de tot acest context, firește, însă, în același timp, o să fim deschiși la nou, așa cum am arătat un pic mai sus. Cred că este esențial să fim sincronizați cu literatura lumii și să publicăm astăzi cărțile momentului, să le dăm cititorilor noștri și cărțile prezentului, chiar dacă asta înseamnă asumarea unui risc în plus.
Anul acesta, în Armada o să apară cel de-al doilea roman al autoarei britanice C.J. Tudor, căreia i-am publicat superbul debut Omul de cretă. Noul roman se numește Dispariția lui Annie Thorne și este o carte pe care o recomand cu toată inima fanilor lui Stephen King. Și fiindcă vorbim de King, o să amintesc faptul că reedităm în Armada o mare parte din romanele sale de succes: Apocalipsa, Carrie, Salem’s Lot, J.F.K., Misery și Mobilul. În viitorul apropiat vor veni și două titluri care nu au mai apărut la Nemira: colecția de nuvele Different Seasons și romanul The Green Mile. Lărgind un pic cadrul, aș aminti bijuteria Piranesi semnată de Susanna Clarke, dar și Autoritate, al doilea roman din trilogia lui Jeff Vandermeer. Și nu ratez momentul să recomand Corabia nebună, a doua parte din seria fantasy semnată de Robin Hobb, roman atins de magia întunecată de pe Tărâmul Ploilor Sălbatice.
G42: Armada (Nemira) are, de jure sau de facto, exclusivitatea King. Poți să ne povestești câte ceva despre istoria acestui fapt? De ce l-ați vrut, cum s-a ajuns aici, ce înseamnă King pentru voi?
MC: Nu tocmai. Fiindcă nu am niciun merit aici, iar istoria publicării lui King la Nemira este atât de veche încât eu nu mai știu pe nimeni care să fi participat la geneza ei. În ceea ce mă privește, am intrat în familia Nemira în urmă cu doi ani și jumătate și am pornit alături de noii mei colegi proiectul Armada în urmă cu doi ani. Între primele cărți publicate s-a aflat romanul Frumoasele adormite de Stephen și Owen King, însă regele literaturii horror era de multă vreme în portofoliul editurii. De altfel, prima carte de Stephen King pe care am citit-o a fost Shining, în anii 90, iar romanul apăruse la Nemira. Au urmat apoi Carrie, Christine, Misery și toate celelalte și nu mint dacă spun că Stephen King și-a pus definitiv amprenta asupra mea încă din adolescență.
În fond, unul dintre multele motive pentru care mi-am dorit să lucrez la Nemira a fost tocmai acesta. Faptul că este editura care îi publică pe King, pe Martin, Herbert, pe toți zeii adolescenței mele. Și între toate aceste cărți mă simt ca acasă, la 16 ani, într-un mic apartament din Brăila, cu rafturile doldora de cărțile Nemira, chinuindu-mă să-mi scriu prima poveste sub protecția și sub teroarea tuturor acestor scriitori ale căror lumi și personaje trăiesc în milioane și milioane de minți.
”Am trăit fiecare personaj despre care am scris așa cum un actor își asumă rolurile până la uitare de sine”
G42: Tu însuți ești un reprezentant principal al „întunericului” literar din SFFH-ul autohton. De ce? Adică de ce ai ajuns tu pe nișa aceasta și de ce crezi că ai atras atenția publicului?
MC: Am vorbit un pic mai devreme despre influența unor scriitori asupra mea. Nu sunt singurii. Ca să nu uit, o să încep cu Serge Brussolo, care m-a fermecat pur și simplu cu Febra și Mâncătorii de ziduri, însă în aceeași perioadă îi descoperisem, printre alții, pe simboliștii români – Minulescu, Bacovia, Macedonski, citisem fascinat Florile răului de Baudelaire și parte din poveștile lui Poe, povestirile fantastice ale lui Eliade și Voiculescu și literatura F&SF românească din anii 90 – Michael Hăulică, Dănuț Ivănescu, Don Simon, Doru Stoica, Sebastian A. Corn, dar și optzeciști ai genului precum Lucian Merișca. În lucrările din acea vreme ale tuturor acestor oameni găsisem ceva întunecat ce se așeza perfect pe gustul meu. Și tot pe-atunci am dat de Lupul de stepă, de Herman Hesse și de Picnic la marginea drumului, al fraților Strugațki. Așa că încercările mele literare au fost încă din adolescență într-o zonă mai dark – prima mea povestire scrisă pe la 16 și publicată pe la 17 ani se numește Drumul spre iad, de pildă.
Dar cred că am devenit cu adevărat autentic în ceea ce scriam abia atunci când viața însăși m-a dus în proximitatea morții. Aveam 25 de ani când cel mai bun prieten al meu s-a sinucis. Apoi mi-a murit tatăl și alți oameni din jurul meu s-au scurs din viață pe parcursul unui singur an. Mai trecusem printr-un astfel de an în copilărie, când mi-am pierdut doi bunici, iar una dintre surorile mamei a fost răpusă de cancer – fusesem deci expus suferinței și mai ales suferinței celor din jurul meu. Însă abia la 25 de ani, odată cu moartea lui Cătălin, am trecut propria suferință și prin filtrul rațiunii.
Se spune că literatura bună se naște în preajma morții și a iubirii. Și cred că e adevărat. Mai ales dacă ești onest atunci când distilezi aceste sentimente într-o creație literară sau de alt gen. Probabil că atenția publicului, atâta câtă e, a venit fiindcă am încercat și, într-o anumită măsură, am reușit, sper, să fiu onest. Și bănuiesc că asta se vede în textele mele. Că nu am forțat nimic. Că am trăit fiecare personaj despre care am scris așa cum un actor își îmbracă rolurile până la uitare de sine. Am fost și Sevăn, și Mile, am cunoscut-o pe Cala, am fost și Haiganu, dar și Zourazi. Cred că așa au apărut oamenii care au avut încredere în ceea ce scriu. Și care au publicat, au promovat și au vorbit despre textele mele.
În final, cei mai mari promotori au fost cititorii. Ei au recomandat cărțile mele prietenilor lor, ei le-au cumpărat pentru a le face cadou, ei le-au făcut fotografii și le-au pus pe Facebook și au vorbit despre ele, ei au venit la lansările de carte și la evenimentele de lectură publică. În esență, ei mi-au purtat personajele în mintea lor și mi-au făcut literatura să trăiască. Poveștile mele ar fi nimic fără ei. Ele nu ar exista în absența cititorilor. Așa că le rămân profund recunoscător tuturor celor care au făcut acest lucru posibil. Editori, critici, jurnaliști, blogeri, vlogeri, cititori, colegi ori foști colegi.
Și mai e un lucru. Nu mi-am propus să scriu dark, cum nu mi-am propus să scriu literatură fantastică ori science-fiction. Mi-am propus doar să scriu. M-am așezat la masa de scris, în fața tastaturii sau cu o agendă în mână. Și a ieșit ceea ce a ieșit.
G42: Care este preferata ta dintre scrierile proprii? Ce ți-a inspirat-o, ce ai încercat să ne transmiți cu ea, de ce îți e cea mai dragă?
MC: Știi, am răspuns în repetate rânduri la această întrebare și, cu timpul, am realizat că aproape de fiecare dată – fie că întrebarea venea în cadrul unui interviu sau în cadrul unui eveniment cu public, la o lansare de carte, la o întâlnire cu studenții sau cu elevii de liceu – răspunsul era altul. Ceea ce spune ceva ori despre instabilitatea mea emoțională, ori despre faptul că am tendința să mă gândesc la propriile texte așa cum mă gândesc la muzică, punându-mi în acord starea de spirit cu o anumită melodie. În cazul ăsta, cu o anumită poveste.
Nu vreau totuși să îți rămân dator cu un răspuns, așa că o să spun că în momentul de față cel mai drag text îmi este Albilița. Povestea fetiței care pictează cu vise a punctat momentul unei reîntoarceri la scris după o perioadă de pauză dictată de momentele în care nu mai găseam satisfacție în scriitura mea și nu-i mai vedeam sensul. Îmi părea mai mult ca niciodată că totul e supus zădărniciei și că timpul meu poate fi folosit mai bine într-un alt fel. Albilița mi-a dat o lecție. Am scris povestea în urma telefoanelor repetate ale regretatului Ștefan Ghidoveanu. I-am dedicat-o lui Michael Haulică, omul care, asemeni lui Ștefan ori lui Mihai Ionașcu, m-a bătut la cap ani la rând să-mi scriu textele, să-mi spun poveștile, să-mi public cărțile. Povestirea a apărut la vremea aceea pe blogul lui Ștefan, apoi într-o antologie. Au trecut apoi ani peste ea. Un prieten, Sebi Simion, a tradus-o în limba engleză.
Au mai trecut niște ani, iar un cititor devenit ulterior prieten drag, Mihai Adăscăliței, mi-a cerut permisiunea de a trimite textul în străinătate, într-un joc informal de-a scriitorul și agentul literar. Și a mai trecut un timp până când Mihai mi-a scris că textul a fost acceptat de Cristina Jurado și Jason Sizemore pentru Apex Magazine. Pentru mine a fost o lecție că niciodată nu trebuie să te lași bătut. Că nu trebuie să trădez încrederea pe care oameni la care țin au avut-o de-a lungul timpului în mine. Și că trebuie să scriu în continuare, chiar dacă uneori mă simt pierdut. Că în acest domeniu, satisfacțiile vin uneori când nu te aștepți și de unde nu te aștepți. Albilița vorbește despre cât de complicat este să creezi într-un regim autoritar. Textul poate fi citit în Omulețul din perete, volumul apărut în 2019 la Nemira, în colecția N’autor (link aici).
”M-am lăsat pradă literaturii și sper să mă consume până la capăt.”
G42: Ai „rupt gura târgului” autohton cu publicarea în Apex, ai fost mereu un răsfățat al criticii și un favorit al publicului, ai făcut istorie în SFFH cu implicarea în benzi desenate… care e secretul?
MC: Nu am avut niciodată secrete și nici strategii. Am scris. Am încercat, așa cum spuneam, să fiu onest cu editorii, cu ceilați scriitori, cu cititorii și cu propria scriitură. În ciuda contextului deseori complicat, m-am gândit la mine ca la un profesionist care-și respectă termenele, meseria și arta. Am fost mereu curios și deschis către nou, avid să explorez noi teritorii, nemulțumit de etichete, de enclave, de găști de oameni care se felicită și se premiază între ei ori de bule prea mici. Deși sunt agnostic, am privit mereu literatura ca pe ceva aproape mistic, cu taine și întâlniri providențiale, cu elemente de destin și de fatalitate. Am înțeles că nimeni și cu atât mai puțin literatura nu-mi datorează nimic, ci că eu sunt cel dator.
Am priceput că trebuie să muncesc, dar că a scrie este cea mai frumoasă muncă, am învățat că nu trebuie să-mi aștept inspirația, ci să o chem. Și, mai mult decât toate, că trebuie să citesc mult și să învăț în permanență. Că literatura este un întreg flux creativ care-și are originea în timpuri străvechi și că poveștile mele se înnoadă la acest flux, hrănindu-se din el și hrănind mai departe alte povești. Am mai învățat că, la rândul nostru, suntem făcuți din povești și că nu putem trăi fără ele, că le avem în sânge și că respirăm povești, visăm povești, facem povești tot timpul – din copilărie, în timp ce ne jucăm, și până murim, așezându-ne amintirile sub formă de povești și gândindu-ne că, înainte să ne dăm duhul, o să ne vedem viața ca pe un film. Ca pe o poveste.
Nu e niciun secret așadar. M-am lăsat pradă literaturii și sper să mă consume până la capăt.
G42: De ce crezi că „întunericul” este important în artă (în general) și literatură (în particular)? Răspunde-ne din calitatea de scriitor, de editor ori ambele, cum preferi.
MC: Fiindcă nu există poveste bună fără conflict. Când eram mici, ne împărțeam în două tabere: în hoți și în vardiști, în daci și romani, în rațe și vânători, în oameni și monștri, în buni și răi. În fond, în erou și antagonist. Nu există așadar poveste bună fără un celălalt. Iar dacă pe noi ne punem în lumină, celălalt trebuie să fie ceva întunecat.
Doza de „întuneric” este reglabilă, e adevărat, însă mintea umană e programată să consume și să creeze scenarii în care există un pericol. Până și visele noastre sunt construite în mare parte în acest fel, iar asta spune ceva despre subconștientul nostru, despre felul în care suntem construiți în straturile noastre cele mai profunde. Toate arhetipurile literare, distilate în secole de civilizație umană, ne spun povești în care, în luptă cu întunericul, eroii mor și renasc pentru a salva lumea. „Întunericul” este, de fapt, oglinda în care ne uităm pentru a căpăta sens.
Mulțumim, Marian Coman!