Lucian Ionică (n. 28 martie 1952, Timişoara) a urmat Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti și un curs post universitar la IATC. Teza de doctorat în filosofie, cu tema “Valențele epistemologice ale imaginii vizuale”, a fost susținută la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (1999). Cadru didactic la Specializarea Jurnalistică a Universității de Vest din Timişoara și director al TVR Timișoara. Ca scriitor a debutat în Colecția „Povestiri Științifico-Fantastice”, nr. 346, aprilie 1969, cu schița „Teledragoste”, iar în volum, cu Ziua confuză, Ed. Albatros, 1983 (povestiri SF). A mai publicat romanul Țarcu, Ed. Facla, 1989, și Dincolo de albastrul cerului, Ed. Brumar, 2022 (povestiri SF). A fost prezent cu proze de factură science-fiction sau fantastice în antologiile: Avertisment pentru liniştea planetei, Ed. Albatros, 1985, Întoarcerea pe planeta albastră, Ed. Politică, 1989, Anatomia unei secunde, Ed. Facla, 1990, Twelve – a Romanian Science-Fiction Anthlogy, Ed. Sedona, Timişoara, 1995, Zona – prozatori şi poeți timişoreni din anii ’80 şi ’90, Ed. Marineasa, Timişoara, 1997, Antologia prozei scurte transilvane actuale, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, Worlds and Beings – Romanian Contemporary Science-Fiction Stories, Ed. Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2015, Ficțiuni Centenare, Ed. Pavcon, Bucureşti, 2018, Antologia CSF 2021, Ed. Pavcon, 2022.
Dintre meseriile practicate de tine mi-a atras atenția una pe care nu m-aș fi gândit că o poate practica un viitor conferențiar universitar, absolvent al unei facultăți și a unui doctorat de filosofie: mecanic ajutor de locomotivă. Sună atât de exotic încât nu pot începe acest interviu decât cu întrebarea: cum a fost?
Mai exact, mecanic-ajutor LDE, adică locomotivă diesel electrică. Privind retrospectiv, a fost o experiență foarte utilă, chiar dacă dificilă la început. Venea imediat după liceu, unde învățasem o serie de lucruri teoretice, dar despre viața reală știam destul de puțin, chiar dacă despre ea îmi vorbise mama mea și unii dintre prietenii mai mari ori ascultasem posturi de radio interzise. E cu totul altceva când o trăiești pe propria piele, când răspunzi direct. Am început să înțeleg cum funcționează o mare întreprindere, care sunt relațiile dintre oameni, dintre funcții, cu bune și cu rele. Am putut să ajung în multe locuri pe care altfel n-aș fi avut ocazia să le văd. În plus, au fost și momente de liniște, în care, poate n-ai să crezi, am scris și poezie, chiar pe locomotivă.
Ulterior ai lucrat ca tehnician instructaje audio-vizuale la Regionala CFR Timişoara, după care, ajungând la Universitate, ai început să realizezi filme documentare, drum care a culminat cu funcția de director al TVR Timișoara și cea de conferențiar la Universitatea de Vest din Timișoara, Specializarea Jurnalistică. De unde această pasiune pentru audio-vizual?
De mic îmi plăceau filmele. Nu aveam televizor, așa că mergeam la cinematografele din cartier și din oraș. Prin clasa a X-a am văzut un afiș care anunța că se fac înscrieri la un curs de regie film, ținut la Cineclubul CFR Timișoara. M-am înscris și așa a început. Primul meu film se numește „Coctail”, are 3 minute și este o parabolă, gen promovat de membrii cineclubului, despre lipsa de originalitate și plagiat, temă foarte actuală azi. Ulterior, încă din liceu, am realizat și reportaje, și documentare. Fiind filmate pe peliculă de 16mm, presupuneau destul de multă muncă.
Când ai început să scrii literatură?
Mi-aduc aminte că am avut un fel de încercări chiar din ciclul primar, asta sub influența poveștilor, a legendelor antice și a altor cărți pentru copii. Când eram în clasa a VII-a, s-a întâmplat ca Mircea Sîntimbreanu, într-o revistă pentru elevi, „Cravata roșie”, să publice începutul unor povestiri și a invitat cititorii să propună continuări, iar cea mai interesantă dintre ele urmând să apară în numărul următor. Și așa am ajuns să-mi văd prima mea proză publicată. Peste doi ani, Mircea Sîntimbreanu a strâns toate contribuțiile trimise de cititori într-un volum intitulat Ștafeta fanteziei, Ed. Tineretului, 1968. Dar adevăratul meu debut literar a avut loc în paginile Colecției de Povestiri Științifico-fantastice, nr. 346, din 1969, cu un text scurt: Teledragoste.
Ce te-a atras la literatura de gen, mai ales SF?
Am cumpărat „Colecția” încă din școala primară, fiind, probabil, captivat de un „altceva”, compus din fascinația explorării cosmosului, aflat atunci încă la începuturile sale, de stropul de aventură și doza de teorie a fizicii, care vorbea despre legile lumii, de pe Pământ și din Univers. Îmi plăcea foarte mult fizica.
Nu am putut să nu observ aplecarea ta spre introspecție. Personajele tale, de cele mai multe ori oameni simpli, prin nimic extraordinari, își analizează fiecare decizie, fiecare acțiune. Găsesc că, în majoritatea lor, prozele tale sunt mai degrabă filosofice, decât vizuale, aplecare ce-ți trădează pregătirea de bază. Așadar, ce încearcă să obțină și să ne transmită prin scris absolventul de filosofie Lucian Ionică?
SF-ul, dacă nu se oprește doar la aventură și la spectacolul insolitului fantastic, te pune în fața marilor întrebări ale umanității, la care și el poate căuta răspunsuri sau doar abordări dintr-o altă perspectivă, ceea ce nu e puțin lucru. De exemplu, responsabilitatea pentru acțiunile noastre nu se referă doar la prezent și la un viitor imediat, ci și la un viitor mai îndepărtat. Aceasta presupune o schimbare de viziune, de înțelegere, greu de acceptat, pentru că ea contrazice experiența noastră cotidiană. Există noi situații globale dramatice. Ele au născut opinii opuse, exprimate vehement, însoțite de un refuz de a asculta și cealaltă parte. Lipsa dialogului îngrijorează. SF-ul poate semnala probleme, poate oferi și căi spre dialog real, spre disponibilitatea de a-l asculta și pe celălalt, ceea ce ar fi o condiție pentru găsirea soluțiilor.
Recentul tău volum de proză scurtă, „Dincolo de albastru cerului”, conține o serie de proze SF publicate de-a lungul anilor în reviste sau antologii. Ele nu sunt neapărat unitare tematic, dar toate vorbesc despre condiția omului într-o societate uneori sufocantă, alteori utopică, cum e în chiar schița de debut „Muzeul”. Care este firul călăuzitor al acestui volum, cum sfătuiești tu cititorul să-l parcurgă?
În 1971, când publicam a două proză în Colecția Povestiri Științifico-Fantastice, nr. 396, mărturiseam o profesiune de credință: Doresc să fac o literatură pe care aș numi-o „umano-fantastică”, o literatură în care idea științifică, mașinăriile, invențiile ca scop principal să dispară. Sufletul ei să fie omul viitorului, cu necazurile și aspirațiile sale, să încercăm să-l cunoaștem cu un ceas mai devreme.
Constat că nu m-am îndepărtat prea mult de acest fel de a înțelege SF-ul, ca pe o modalitate literară. Asta este propunerea mea, desigur, fiecare cititor este liber să aleagă perspectiva pe care o consideră potrivită.
O proză excepțională, pe care eu o consider cea mai bună din volum și poate din toată opera ta, este Haustori. Proza poate fi citită și în acest număr al revistei noastre, așa că te rog vorbește-ne un pic despre ea.
Ideea acestei povestiri a început să încolțească la puțin timp după ce am aflat ce înseamnă cuvântul haustor. S-a hrănit din situații cotidiene obișnuite, aproape banale, dar care ar putea fi înțelese dintr-o altă perspectivă, căpătând alte înțelesuri sau dezvăluindu-le pe cele ascunse. Astfel, o idee SF s-a transformat într-o idee literară SF. Las cititorului bucuria de a descoperi singur, în intimitatea lecturii, conform propriei sale viziuni, sensurile din această povestire, cu speranța că va rezona cu ele.
