Alexandru Șerban este prozator, de profesie istoric. Alexandru a publicat schițele Orașul și Ucenicul (2015 – revista „Târgoviștea Literară”), povestirile Mai este puțin până mâine… și Farsa (2021 – antologia „Întâmplări stranii. Călătorii în lumea groazei”) Romanul gotic Mai este puțin până maine este cartea sa de debut.
Alexandru Lamba: Salut, Alexandru, și mulțumesc pentru că ai acceptat invitația noastră!
Alexandru Șerban: Salutare tuturor! Eu trebuie să îţi mulţumesc primul.
A.L.: Pentru început, povestește-ne cum s-au schimbat lecturile tale din copilărie și până acum. Cum au evoluat gusturile tale? Îți mai amintești care a fost prima ta carte citită? Dar cea care te-a impulsionat să te apuci tu însuți de scris?
A.Ș.: Prima carte citită a fost o culegere de povestiri istorice pentru copii. Erau presărate, ici colo, pagini cu imagini color: Mihai Viteazul, pe eşafod, privea fără frică în ochii călăului său. Sinan Paşa, căzut în apele Neajlovului, implora milă. Sau, Al.I. Cuza, deghizat în drumeţ sărac, stătea de vorbă cu un ţaran la umbra unui copac, lângă un ştergar pe care erau aşezate o mămăligă, o grămăjoară de sare şi o ceapă. Sugestiv pentru acea perioadă dinainte de revoluţie. O ciudăţenie a lecturilor mele timpurii a fost Heidi, dar nu Klum. Pozele cu frumoasa nemţoaică blondă le-am lecturat mai târziu, în adolescenţă. Este vorba despre romanul ,,Heidi, fetiţa munţilor” scris de Johanna Spyri, pe care atunci l-am citit de vreo zece ori. Nu ştiam de ce îmi plăcea foarte mult acel personaj, fata cu părul blond şi cârlionţat care îşi petrecea copilăria într-un scaun cu rotile. Probabil din empatia copilului care eram atunci sau felul de a scrie al autoarei. Nu ştiu. Noaptea visam că sunt în Alpii Elveţieni, la cabana bunicului şi beam lapte de capră dimineaţa. Împreună cu Heidi o ajutam pe Clara să se ridice din scaun şi să facă primii paşi. Parcă aşa era povestea. Binenţeles fără mine, cititorul începător şi prea mult visător. Au urmat alte lecturi printre care şi cele obligatorii de la şcoală, scrierile prozatorilor şi poeţilor români români morţi. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu sunt sunt îndrăgostit de literatura lor. Cărţile de călătorie, de aventuri sau de capă şi spadă au fost preferatele mele în prima perioadă a lecturilor. Un alt roman pe care l-am citit de multe ori a fost ,,Comoara din Insulă”. Pe John Long Silver eu îl consider unul din marile personaje ale literaturii universale, iar Stevenson a mai creat unul care mă fascinează: Dr. Jekyll sau Mr. Hyde, depinde din ce perspectivă priveşti lucrurile.
În liceu aveam mult timp pentru lectură: eram îndrăgostit degeaba, nu aveam bani pentru distracţii şi ieşiri în oraş, la o bere sau prin discoteci. Aşa că petreceam cu multe volume de proză şi câteva de poezii. La final, Rilke şi Marquez au ieşit din mormânt, s-au întâlnit la Londra, au călătorit împreună pănă la Ploieşti ca să îmi dăruiască un 10 la Bacalaureat, la proba de „Literatură Universală”. Aşa îmi place să cred. Subiectele au fost despre operele lor. Acum, printre altele, citesc operele prozatorilor români contemporani şi vreau să le spun tuturor că merită, chiar nu este pierdere de timp.
Mi-ar fi plăcut să pot scrie la fel ca mulţi alţii. Îmi doream asta, dar nu am îndrăznit să o fac până când citirea unui roman celebru din anii 2000 m-a convins să mă apuc de scris. La câtă reclamă i se făcea, eu mă gândeam, înainte să-l citesc, că ceilalţi scriitori la un loc nu-i ajung la degetul lui mic. După ce am văzut despre ce este vorba mi-am zis în gând cam aceleaşi cuvinte pe care le-a spus într-un interviu şi scriitorul clujean Alexandru Vlad. A fost întrebat cum a început să scrie citind. A răspuns că despre unele cărţi pe care le-a citit, el gândea că poate să le să spună mai bine şi că atunci a muşcat ,,momela” şi a pus mâna pe stilou. Nu a fost aşa lejer nici la mine. La început ţi se pare simplu, dar pe măsură ce înaintezi îţi dai seama că totul devine foarte complicat. Binenţeles, asta se întâmplă dacă îţi propui să nu scri bălării. Că reuşeşti sau nu, asta este o altă poveste. O întâmplare haioasă de la început a fost atunci când la un târg de carte Gaudeamus, scriitorul Bujor Nedelcovici mi-a zis: Te-ai imbolnăvit şi tu, nu-i aşa? Îi dădusem un plic cu trei fragmente dintr-un roman ca să îmi spună părerea lui, să ştiu dacă merită să continui sau nu. Aşa a fost şi eu m-am imbolnăvit. Eu, uneori, consider că scrisul este ca o boală. O suferinţă de care nu vrei să te mai vindeci indiferent de cât de mari sunt chinurile, de cât de rău îţi este. Cred că scriitorul este asemeni lui Dumnezeu, dar să nu cumva să pice în păcatul de a crede asta. Pedepseşte sau îşi iartă personajele, le pune la tot felul de încercări, poate să aducă potop sau foc peste ţinuturi create de el însuşi, poate să declanşeze un război mare sau să îşi convingă personajele să încheie rapid o pace. Şi nu îl va acuza nimeni de faptul că vrea să fie un al doilea Mesia, că se visează un mic Dumnezeu. Scriitorul este acolo, în lumea lui, şi doar asta contează pentru el. Că ratează şi chiar începe să se creadă un Dumnezeu al literaturii asta ţine doar de el şi pe măsură ce trece timpul devine un eşec formidabil.
A.L.: Și dacă am ajuns la scrisul tău, vorbește-ne puțin despre autorul Alexandru Șerban. Ce încearcă el să transmită atunci când scrie? Ce obiective își setează?
A.Ș.: Încep prin a răspunde la ultima întrebare. Primul obiectiv pe care mi-l propun este să duc ideea până la capăt, să spun povestea cât se poate de corect din toate punctele de vedere, să fie pe placul cititorilor, dar şi al redactorilor de reviste literare unde trimit textele spre publicare. Aici cred că, uneori, am reuşit. Nu am trimis multe, dar o mare parte din prozele scurte au fost acceptate. M-am bucurat ca un copil care primeşte jucăria după care a tânjit mult timp atunci când am fost anunţat că au trecut de selecţia din redacţiile revistelor “Ficțiunea OPTm”, “Golan’’ sau “Targoviştea Literară.” La fel de mult m-am bucurat de invitaţia voastră de a ţine acest interviu. Sentimentele pe care le-am trăit în anumite circumstanţe ale vieţii, că am fost eu, că a fost altul şi i-am aflat, fără să vreu, o mică parte din povestea vieţii lui, şi atunci am plâns sau am râs, cam asta vreau să transmit. Trăirile şi credinţele noastre sau adevăruri despre noi, autorii, oricare ar fi ele, că ne place sau nu să recunoaştem, le dezvăluim ascunzându-le printre rânduri, în literatura pe care o scriem.
La început ţi se pare simplu, dar pe măsură ce înaintezi îţi dai seama că totul devine foarte complicat.
A.L.: Spune-ne câte ceva despre romanul „Mai este puțin până mâine”. Care e povestea lui? De unde inspirația pentru melanjul de Fantasy și horror? De ce ai simțit nevoia să aduci acțiunea și pe meleagurile românești?
A.Ș.: Ţin minte şi acum postarea pe Facebook a editorii unde am publicat romanul. Erau invitaţi toţi cei care doreau să trimită pentru selecţie o proză ce urma să fie publicată în antologia de povestiri horror „Întâmplări stranii – Călătorii în lumea groazei”, apărută la Velvet Story. Eu am dat like, am urat succes proiectului. După vreo două minute, am primit de la editor, care ştia că scriu un roman fantasy, un mesaj ameninţător ceva de genul: ,,De data aceasta nu mai scapi. Vino cu o propunere de povestire până săptămâna viitoare şi vorbim.” Am ezitat. Îmi era teamă, dar am acceptat. Ăsta a fost începutul. De la o schiţă sumară a unei poveşti oarecare şi până la roman a fost doar un pas. Am simţit că poate fi mai mult decât o simplă povestire. Le-am propus continuarea proiectului, au fost de acord, m-au încurajat şi a ieşit ce a ieşit, adică ce a fost publicat, romanul. Mi-a plăcut foarte mult Sighişoara, cetatea medievală în primul rând. Descoperisem cimitirul Bisericii din Deal cu mulţi ani în urmă, într-un concediu. Atunci mi-am spus, păşind printre cavouri şi morminte, că acolo sunt poveşti nespuse, care merită să fie dezvăluite. De asta m-am gândit în primul rând la Sighişoara şi am spus o poveste care începe de acolo, o poveste care poate fi şi adevărată. Ţinuturile româneşti au o rezervă nelimitată de legende, mituri şi credinţe din care ne putem inspira ca să scriem poveşti sau basme, romane şi poezii. Noi, românii, poate, suntem sătui, le cunoaştem, dar străinii sunt fascinaţi de ele. Acesta este motivul pentru care am ales ca o parte din acţiunea romanului să se întâmple aici, pe meleaguri româneşti.
A.L.: Pe lângă romancier, ești și autor de proză scurtă. Unde te simți mai în largul tău? Vorbește-ne despre dificultățile specifice scrierii unui text de mare întindere în opoziție cu cele peste care dai când scrii texte scurte.
A.Ș.: Mi se pare mai uşoară scrierea unui roman pentru că pot să mă defăşor cât vreu, să întorc povestea, să adaug sau să scot capitole, întâmplări şi personaje ca să iasă totul cât de cât corect, cum trebuie, să placă. Poţ să mă joc mult, dar în acelaşi timp mă pot pierde foare uşor printre descrieri şi fire narative. La început mi s-a întâmplat asta, dar am avut noroc cu editorul meu că m-a atenţionat şi m-a ajutat în acest sens. În proza scurtă îmi propun ca totul să se desfăşoare pe parcursul a două-trei scene, maxim patru. Şi asta mă chinuie. Scriind astfel de texte am simţit o frustrare, o constrângere pentru că acolo nu am avut destul spaţiu ca să o pot întoarce, să scot sau să adaug aşa cum voiam. Dacă am o altă idee, dacă nu îmi mai place, notez pe hârtie ce trebuie să rămână şi apoi şterg totul şi o iau de la capăt. Rescriu. Cu toate astea, la final, prozele scurte pe care le-am scris mi-au plăcut mai mult. Nu am avut curajul să îmi citesc nici până acum propriul roman, în varianta tipărită. Doar l-am răsfoit. Nu ştiu de ce.
A.L.: Deci, pe viitor, la ce să ne așteptăm de la tine? Ce ai acum pe masa de lucru?
A.Ș.: Nu promit nimic special, dar vor fi câteva povestiri pe care o să le trimit spre publicare, inclusiv pe adresa redacţiei voastre. Când am timp, mă aplec peste masa de lucru şi încerc să termin de scris următorul roman. Un fragment a fost publicat în “Ficțiunea OPTm”. Sper să placă povestea sau măcar personajul principal. Ce pot să spun acum este că el a studiat stomatologia, dat nu o practică, se ocupă cu altceva. Un titlu la care mă gândesc este ,,Premolar”. Nu ştiu încă, dar cred că în curând o să trebuiască să organizez o întâlnire la care vor participa trei persoane: eu, medical meu stomatolog şi editorul. Cam aşa îmi imaginez că se vor întâmpla lucrurile. Glumesc. Nu o să fac niciodată aşa ceva.
A.L.: Mulțumim!
