Manga, benzile desenate japoneze, sunt parte integrantă din înţelegerea culturii japoneze contemporane. Cu rădăcini adânci în cultura japoneză (deşi apartenenţa „pură” la tradiţiile culturale japoneze le este contestată, influenţa benzilor desenate comics americane părând a fi jucat un rol destul de important în perfectarea formei de care ne bucurăm cu toţii astăzi — vezi Eike Exner, Comics and the Origins of Manga: A Revisionist History, Rutgers University Press, 2022), manga sunt astăzi cunoscute şi îndrăgite în întreaga lume. Temele volumelor şi serialelor de manga sunt extrem de variate, cele mai cunoscute şi citite în lume fiind cele de aventuri, de fantezie, dedicate categoriei de cititori copii (shōnen) şi tineri (seinen manga), dar şi cele erotice sau pe alte tematici. Probabil cele mai cunoscute şi vândute serii la nivel global sunt bineștiute şi de cititorii români ai genului: One Piece, de Oda Eichirō, serializată continuu din iulie 1997), Dragon Ball, de Toriyama Akira, serializată între 1984 şi 1995, Meitantei Konan (Detective Konan), de Aoyama Gōshō, serializată începând din ianuarie 1994, Golgo 13, de Saitō Takao, serializată începând din octombrie 1968 şi încheiată anul trecut de trecerea în nefiinţă a lui Saitō, după publicarea a 203 volume, NARUTO, de Kishimoto Masashi, serializată între 1999 şi 2014, pentru a enumera câteva dintre cele mai bine-vândute.
Vom reveni probabil la unele dintre aceste serii iconice ale genului manga în rubrica noastră de aici, dar aş vrea să mă opresc acum asupra unei serii mai puţin cunoscute şi cu un mesaj oarecum diferit de cel al seriilor obişnuite. Deşi scrisă şi desenată şi ea tot ca seinen manga, Hadashi no Gen (Barefoot Gen, 10 volume, 1973-1987), a avut de la bun început un scop educativ şi anume de promovare a păcii prin descrierea ororilor experienţei bombei atomice de la Hiroshima şi a impactului ei asupra unui copil de şcoală primară, un alter ego al autorului. Scrisă de Nakazawa Keiji (1939-2012), Gen cel desculţ este inspirată de amintirile autorului despre propria experienţă a bombei nucleare de la Hiroshima care l-a lăsat orfan de tată şi în urma căruia şi-a pierdut sora şi fratele. Gravidă cu încă un copil, mama autorului a dat naştere unei fetiţe în ziua bombardamentului de la Hiroshima, dar copilul a murit de malnutriţie după numai câteva luni. Numai Nakazawa şi mama lui aveau să supravieţuiască, deşi un cancer la plămâni, cel mai probabil contractat în urma radiaţiilor la care fusese expus în copilărie la numai şase ani, avea să îl răpună şi pe Nakazawa în 2012.
Nakazawa Keiji (1939-2012)
Scriitor relativ cunoscut de seinen manga înainte de 1973, Nakazawa a mai scris şi alte lucrări despre experienţa bombei atomice, începând cu Kuroi ame ni utarete (Sub ploaia neagră, 1966) în care autorul se concentrează asupra lui Jin, supravieţuitor al bombei şi ploii atomice (ploaia neagră) care i-a urmat şi care devine traficant pe piaţa neagră în perioada de sărăcie lucie a Japoniei de imediat de după înfrângerea din cel de-al Doilea Război Mondial. Personajul principal este animat de o ură intensă împotriva americanilor care i-au cauzat lui şi familiei lui atâta suferinţă şi pentru care este obligat acum să muncească pe nimica toată şi sfârşeşte prin a ucide pe unul dintre americanii implicaţi şi ei în piaţa neagră. Confruntat cu privire la sentimentele pe care le încearcă faţă de cei care i-au ocupat ţara, Jin răspunde sfidător şi plin de ură: „Ce drept aveţi voi să vorbiţi despre dreptate când sunteţi responsabili de masacrul atâtor oameni inocenţi la Hiroshima, la Nagasaki şi în bombardamentele cu napalm din Tokyo? Asta-i dreptate din punctul vostru de vedere?” Hiroshima în care este obligat să trăiască atât Jin, cât şi celelate personaje din acest manga este una cenuşie, fără de scăpare. Sub ploaia neagră a fost produs şi ca film de anime în 1984 de către regizorul Shirato Takeshi şi produs de Tsuchida Productions.
Nakazawa va scrie tot despre bomba atomică şi în Ore wa mita (Ce-am văzut eu, 1972), în care atitudinea de ură din 1968 se modifică cumva şi elementele autobiografice şi caracterul educaţional al propriei experienţe devin mult mai importante. Ce-am văzut eu avea să devină scheletul narativ al capodoperei lui Nakazawa, Gen cel desculţ, o lucrare manga mult mai detaliată şi cu elemente clar politice pe care autorul şi-a dorit să le includă atât pe post de critică socială, dar şi cu scop educaţional. Dacă Ce-am văzut eu este aproape în întregime experienţa autobiografică ne-mediată a lui Nakazawa, Gen cel desculţ include părţi ficţionale, cât şi comentarii critice la dictatura militară instaurată în Japonia la începutul anilor ’30, secvențe despre abuzurile aşa-numitelor „gărzi comunitare” care se ocupau cu spionajul şi raportarea către poliţie a tuturor celor care se opunea dictaturii şi războiului imperialist al Japoniei (unul dintre ei fiind chiar tatăl personajului principal, Nakaoka Gen, care — printr-o întorsătură cinică a istoriei trebuie să se împace nu numai cu înrolarea fiului său şi trimiterea lui pe front, dar îşi şi găseşte sfârşitul în ruinele în flăcări ale propriei case după căderea bombei atomice), precum şi despre abuzurile altora „cadre de conducere” (cel mai teribil exemplu fiind al directorului şcolii la care merg copiii Nakaoka şi care o umileşte pe sora mai mare a lui Gen obligându-o să se dezbrace pentru a controla că nu ascunde materiale subversive). Nakazawa descrie pe larg şi abuzurile din armata japoneză, în care soldaţii care nu mai pot suporta regimul de teroare instaurat de ofiţeri îşi pun capăt zilelor pentru a fi mai apoi prezentaţi părinţilor drept eroi de război, acoperind astfel crimele comise de armată împotriva propriilor soldaţi.
Nakazawa nu şi-a ascuns sentimentele de ură mai ales împotriva sistemului imperial şi a acestor abuzuri pe care a fost nevoit să le sufere în copilărie şi şi le-a exprimat cu directeţe într-un interviu dat în 2008 revistei The Asia-Pacific Journal: Japan Focus:
Scrierile mele sunt animate de o mânie de nestăpânit împotriva autorităţii, a conducătorilor, şi nu pot avea niciun strop de încredere în cei care nu se revoltă împotriva sistemului imperial. Sistemul imperial este de vină pentru tot ceea ce ni s-a întîmplat nouă, japonezilor. Oroarea acelui sistem există încă şi astăzi, iar japonezii refuză pur şi simplu să recunoască cât rău ne-a făcut. Sunt pur şi simplu oripilat de faptul că se găsesc unii care îl înalţă iarăşi în slăvi în ultima vreme. Eu, unul, mi-aduc aminte de vizita împăratului la Hiroshima în 1947. Am scris despre asta şi în autobiografia mea. Ne-au dat de la şcoală câte-o foaie de hârtie. Pentru ce? Luaţi un compass, ni s-a spus, şi faceţi un cerc pe care coloraţi-l în roşu cu creionul. Apoi căutaţi un beţişor de bambus şi faceţi-vă fiecare câte-un steguleţ. “La ce bun?”, am întrebat eu. “Păi, mâine vine împăratul la Hiroshima. Să veniţi cu toţii şi să v-aliniaţi pe Podul Aioi.” Eu ştiam tot ce-aveam nevoie să ştiu despre sistemul imperial, aşa că nu mă puteam gândi decât, „Ăsta-i nenorocitul care l-a distrus pe tata şi mi-a omorât toată familia.” M-am aşezat în rândul din faţă. A apărut un ford negru, iar împăratul avea un fular alb la gât în briza rece de iarnă. Era un frig de crăpau pietrele, dar eu ardeam pe înăuntru. „Ăsta, ăsta e de vină pentru tot, el l-a omorât pe tata!” şi de-abia mi-am stăpânit impulsul de-a mă repezi la el. N-am să uit niciodată impulsul acela. Profesorul care era cu noi ne tot îndemna: „Hai, strigaţi Ura! Strigaţi Ura!” Nici vorbă să fiu în stare de aşa ceva. Am dat cu piciorul cât am putut de tare la o bucaţă de ţiglă de pe jos. S-a lovit de roata maşinii şi a sărit într-o parte. Eram atât de furios! Nu cred să mai fi ars atât de tare pe dinăuntru ca atunci. […] Nu-mi doream decât să-l sugrum pe nenorocit!
(Nakazawa Keiji, „Barefoot Gen, The Atomic Bomb and I: The Hiroshima Legacy”. Interview by Asai Motofumi, translated by Richard H. Minear. In The Asia-Pacific Journal: Japan Focus. Vol. 6, Issue 1, Jan. 2008)
Mai mult decât o serie de manga, Gen cel desculţ este o mărturie, o declaraţie în favoarea păcii şi o mărturie împotriva dictaturii şi a dictatorilor care pornesc războaie pentru propria glorie. O operă care ne demonstrează nu numai versatilitatea narativă a genului manga, dar şi rolul pe care îl poate juca, atât artistic, cât şi educaţional în societate.
