Ne-am obişnuit să ne gândim la naraţiunea (înţeleasă aici în toate formele ei posibile, inclusiv cele audio, video, cinematice, muzicale, etc.) fantastică şi de SF ca la una lipsită de conţinut politic, o formă de evadare dintr-o realitate contemporană ternă, nesatisfăcătoare, ba chiar adeseori teribilă. Să însemne însă asta că astfel de naraţiuni sunt pur şi simplu escapiste, că nu vor să aibă absolut nimic de a face cu realitatea din jur la momentul scrierii sau conceperii lor? Că sunt lipsite complet de mesaj politic şi că dacă acel mesaj chiar este identificat de varii categorii ale publicului trebuie imediat şi irevocabil eliminate cu mânie? Istoria literaturii ne spune că aşa ceva nu este, de fapt, posibil. În fond, nu a existat vreodată o poveste, o istorie, un roman sau un poem care să nu aibă nimic de-a face cu realitatea, cu condiţiile istorice, cu politica şi religia, cu sistemul de credinţe, cu spiritualitatea, cu întreg weltaunschauung-ul persoanei care le-a creat şi/sau al perioadei în care au fost create.
Sigur că sunt naraţiuni al căror mesaj politic este evident şi indiscutabil. Ce altceva este trilogia Matrix a Surorilor Wachowski (1999-2003) dacă nu o meditaţie asupra condiţiei umane la finele secolului 20 şi începutul secolului 21? Sau romanul Hako otoko (Omul cutie, 1973) al scriitorului japonez Abe Kōbō, cel mai binecunoscut pentru o altă meditaţie politică la limita fanteziei (sau a distopiei?), şi anume Suna no onna (Femeia nisipurilor, 1962), care a fost imediat făcut într-un film la fel de iconic ca şi romanul de către unul dintre marii reprezentanţi ai noului val din cinematografia japoneză, Hiroshi Teshigahara? Sau, până la urmă, ce este chiar şi Gulliver’s Travels (Călătoriile lui Gulliver, 1726) a lui Jonathan Swift sau romanele SF avant la lettre ale lui Jules Verne? Nu sunt toate comentarii politice indirecte asupra realităţilor sociale, economice, istorice ale perioadei în care au trăit şi scris acei autori?
Poate că e mai complicat să percepem substratul politic al unor opere în care autorii au evitat cu bună ştiinţă referinţele directe la evenimente contemporane. Nu e neapărat evident, nu-i aşa, de ce ar avea un film precum Gojira (Godzilla—şi vorbim aici despre producţia din 1954 a regizorului Honda Ishirō) un substrat politic, când e vorba acolo despre un monstru plasat într-un vag illo tempore al perioadei postbelice? Poate să fie cumva pentru că monstruoasa creatură este rezultatul unor experimente cu bomba atomică şi este produs într-un moment al istoriei Japoniei în care încă nu se ştia prea bine ce alte urmări vor avea bombele aruncate peste Hiroshima şi Nagasaki în 1945? Sau, ce politică se face oare în capodopera literaturii de fantezie, trilogia romanescă The Lord of the Rings (Stăpânul inelelor, 1954, scrisă între 1937 şi 1949), ancorată cum este atât de temeinic în realitatea terifiantă a celui de-al Doilea Război Mondial? Niciuna? Greu de crezut.
Să ne uităm însă la creaţii şi mai aproape de noi, creaţii care revin periodic în conştiinţa publicului, tocmai datorită mesajului lor politic. Citeam deunăzi o excelentă postfaţă scrisă de Brian Herbert, fiul lui Frank Herbert, la o nouă ediţie a romanului Dune (Dune, 1965), ceea ce m-a făcut să mă gândesc din nou la puternicul mesaj politic al acelui roman, precum şi la perenitatea lui—noul film al lui Denis Villeneuve stă mărturie. Brian insistă în postfaţa lui asupra faptului că tatăl lui era extrem de conectat la realitățile politice americane ale anilor 50 şi 60, ba mai mult decât atât îşi dorea să avertizeze prin personajul Paul Atreides asupra pericolului atribuirii unui caracter mesianic unui conducător, indiferent de cine este el. Pentru că, în fond, aşa cum spun americanii „absolute power corrupts absolutely”, iar Paul demonstrează prin genul de lider care devine tocmai caracterul axiomatic al acelei zicale. Iată aici un fragment din această postfaţă a lui Brian Herbert, pe care o las în original: „During the 1950s, Frank Herbert was a political speechwriter and publicity writer for U.S. senatorial and congressional candidates. In that decade, he also journeyed twice to Mexico with his family, where he studied desert conditions and crop cycles, and was subjected unwittingly to the effects of a hallucinogenic drug. All of those experiences, and a great deal from his childhood, found their way onto the pages of Dune. The novel became as complex and multilayered as Frank Herbest himself.” Sigur că da, cum altfel?
În fine, last but not least, desigur, trebuie să ne referim şi la fenomenul pop care se numeşte Star Wars (tradus şchiop în româneşte drept Războiul stelelor) şi prin care creatorul George Lucas a reuşit să creeze un fenomen (şi un fandom) global. Ce poate fi mai departe de un mesaj politic decât Star Wars? Cum este posibil ca împăratul şi cavalerii Jedi, rebeliunea şi trupele de clone să aibă ceva de-a face cu politica? Mai ales că intenţia lui Lucas nu a fost deloc una politică, nu? Şi totuşi… iată ce spunea el însuşi în 2005, într-un interviu acordat în 18 mai cotidianului Chicago Tribune. Star Wars este „really about the Vietnam War, and that was the period where Richard Nixon was trying to run for a [second] term, which got me to thinking historically about how do democracies get turned into dictatorships. Because democracies aren’t overthrown; they’re given away.” Şi-atunci nici nu-i de mirare că am fost pentru totdeauna marcat de replica din cea de-a doua trilogie produsă de Lucas (Episodul III, Revenge of the Sith, 2005) pe care o spune Senatorul Padme Amidala când Palpatine este ales Cancelar cu puteri absolute şi proclamă noul imperiu galactic: „So, this is how liberty dies… with thunderous applause.”
O poveste bine construită, nu doar de SFF ci din orice alt genre, reuşeşte (şi trebuie să reuşească) însă să scape inevitabil şi complet intenţiei originale a creatorului/scriitorului şi să devină o entitate de sine stătătoare. Forţa acestor naraţiuni fantastice, a SF-ului, a fanteziei, este că ne ajută să ne imaginăm dincolo de realitatea cotidiană. Ne ataşăm de ele ca atare, ne agăţăm de posibilitatea că sunt neatinse de griul de zi cu zi şi că un cavaler Jedi este numai atât şi nimic mai mult. Dar un cavaler Jedi este (şi trebuie să fie) cu mult mai mult şi are o valoare de simbol. Fiind un personaj literar, cavalerul Jedi este, în mod intrinsec un purtător de simbol politic. Iar acel simbol politic este interpretabil din orice direcţie a spectrului politic, social, economic şi cultural şi trebuie să reziste şi să se adapteze oricărei definiţii, fără limitări ideologice din nicio parte. Filmele lui Lucas sunt atât de populare şi pentru că permit interpretări din perspective multiple. Dacă nu ar fi, şi-ar pierde din valoare şi din appeal. Iar asta ar fi un mare păcat.
