Îmi pare rău, Mami, își spuse Patrick în timp ce se sufoca. Am alergat mai repede ca oricând. Serios, am încercat. Crede-mă, Mami.
Gândurile i se întinseră în minte, cu ecouri amestecate. Începură apoi să pulseze în culori stranii, mai întâi galben-verzui, roșii și, în sfârșit, albastre, cu mici ramificații ce porniră să se lungească și să se lungească, până împrumutară forma unor apendice care scormoneau acum înnebunite prin bulgărele clisos în care simțea că i se transformă creierul.
Strânsoarea cumplită din jurul gâtului nu-l mai deranja. O percepea în acel moment doar ca pe un fel de inel izolat de căldură înțepătoare. Exista numai ca un suport pentru bulgărele acela întunecat din care apendicele scoteau anumite imagini și gânduri metamorfozate în imagini – ba chiar și cuvinte detaliate ca o fotografie. Vorbe-imagini compuse din amintiri mai vechi ce înglobau totuși și secvențele ce se desfășuraseră mai înainte, în vreme ce alerga, probabil cu nici zece minute mai devreme.
Ultimele fire de aer îi ieșiră din plămâni sub forma unor bule bolborositoare. Îi zburară fulgerător prin fața ochilor deschiși pentru o secundă și deveni brusc conștient că alt aer nu mai avea de unde să vină, că nu mai putea să respire cu atâta ușurință, așa cum făcuse până atunci. Cu un spasm final, mintea încercă să se împotrivească deznodământului imposibil de evitat.
Mami…
Nu dură mult până să-și dea seama că bulele de aer sunt vii, că iau cu ele amintirile și imaginile. În fiecare era un chip. Fiecare proteja o siluetă.
Într-una dintre ele se vedea chipul lui Mami, strălucitor ca o monedă uitată pe-o bancă în parc, în bătaia soarelui. Din alta îl privea Tati, întunecat și sever, cu fața ca o arsură de țigară – Tati fuma foarte mult, încercase de nenumărate ori să se lase, ori să reducă din ele, dar fără niciun succes, încercase la fel de serios cum se străduise el, în dimineața aceea, să alerge…
În alta se rostogolea un băiețel blond, îmbrăcat cu un tricou albastru cu Țestoasele Ninja, gonind cât îl țineau puterile prin iarba de pe malul lacului, pe lângă gărdulețul care împrejmuia terenul de joacă, cu ochii mari, icnind, în timp ce plămânii îi țipau după aer. Patrick își aminti, într-o străfulgerare verde, cât de tare își încordase mușchii, cum își forțase picioarele, brațele, spatele și tot corpul, așa cum făcea și băiețelul din bula tremurătoare, gemând în strădania de a ajunge din urmă creatura tărcată care gonea înaintea lui prin iarbă.
Deși avea numai opt ani, știa că putea fugi foarte repede – nimeni nu-l întrecea la orele de sport, iar antrenorul îl lăudase întotdeauna pentru intuiția cu care combina sprintul cu forța atacului atunci când juca fotbal. Îl auzise chiar, odată, discutând cu părinții săi despre faptul că ar putea avea un viitor mare dacă ei ar avea grijă să-i cultive aceste abilități, și Tati râsese, iar Mami pufnise dezaprobator. Patrick nu cunoștea prea bine înțelesul cuvintelor „intuiție” și „abilități”, deși pricepea de ce erau folosite în legătură cu el. Așa că știa cu exactitate doar că putea alerga foarte, foarte repede – și că puțini copii de vârsta lui îl puteau întrece.
Bula se înălța întunecată, tremura, iar băiețelul blond alerga mai departe.
Un ghemotoc tărcat, alb cu negru, sălta de colo-colo în fața lui. Făcea zig-zaguri și rotiri neașteptate, sărea de pe un nod de iarbă pe altul, își răsucea corpul, plesnea aerul cu coada, în urmărirea unui punct violet ce plutea dezordonat de-a lungul malului – un fluture. În acel loc, malul nu era foarte abrupt, mărginit de sălcii și de mici tufe de forsiția. Însă ceva mai încolo, în spatele unui pâlc de tei bătrâni crescuți din aceeași rădăcină, malul se termina brusc, ca retezat, continuându-se mult mai jos cu o limbă îngustă de lut roșiatic înconjurat de trestii, unde veneau uneori, mai ales în zilele de sâmbătă, pescari cu lansete nou-nouțe, strălucitoare, care nu prindeau niciodată nimic altceva decât porcușori micuți de zece-doisprezece centimetri.
Cu toate astea, Patrick îi urmărise fascinat de multe ori și știa că după pâlcul de copaci, dacă nu erai atent, puteai aluneca ușor de pe malul înalt. Ghemotocul tărcat se îndrepta, în fuga lui împiedicată, chiar în acea direcție. Nu-l putea ajunge oricât de mult se străduia. Parcă își bătea joc de efortul lui.
— Donatello, strigă el. Donatello! Doni, vino încoace chiar acum! E periculos!
Se împiedică într-un smoc de iarbă, alunecă și abia reuși să-și recapete echilibrul, ajutat în fugă de tulpina unui arbust. Motănelul făcu o curbă neașteptată, urmând traiectoria imprevizibilă a fluturelui, se roti în jurul cozii, apoi se năpusti cu toată viteza către o salcie scorburoasă, crescută chiar pe buza malului, cu ramurile înclinate deasupra apei.
Lacul sclipea verzui sub razele soarelui, făcând uneori mici valuri ce se jucau cu umbrele și petele de lumină de la suprafață. Patrick trase cu putere aer în piept. Obosise, simțea o greutate ciudată, umedă, în stomac, ceva ca un pumn de noroi, iar coapsele începuseră să-l doară din cauza efortului. Văzu cum motanul se apropie de salcie, se oprește o secundă, măsurându-și parcă șansele de reușită, apoi sare pe trunchiul înclinat și dispare printre ramuri.
— Doni!
Cu ultimele puteri, alergă până la copac și privi printre frunzele lunguiețe, cu inima bubuind atât de tare, încât avea impresia că pieptul stă gata să i se despice în două. Simțea bătăile înnebunite în ochi, în tâmple, în dinți, în vârfurile degetelor. În aceeași clipă, un glas cunoscut se înălță peste murmurul vocilor copiilor de pe terenul de joacă și peste foșnetul frunzelor agitate de vântul de primăvară, un glas blând, dar cu inflexiuni mai ascuțite decât de obicei, fapt ce însemna doar două lucruri, în cazul mamei sale – ori era îngrijorată, ori începuse să se enerveze.
— Patrick! striga ea. Patrick, unde te-ai dus? Ți-am spus să nu mai ieși de pe terenul de joacă! ‘Tu-i mama naibii, i-am spus, nu-i așa?… Patrick!
Primul impuls a fost să deschidă gura și să răspundă, dar abia mai respira, așa că nu reuși să scoată decât un gâfâit subțire pe care-l înghiți apoi imediat, cu lacrimi în ochi. Frunzele salciei se lungiră în fața lui și fluturară toate în aceeași direcție, înainte de a se învolbura într-o țesătură complicată și de a exploda într-o mie de flăcărui verzui. Pe mal, vântul bătea mai tare.
Faptul că se oprise atât de brusc după acea goană îi aduse în fața ochilor puncte și steluțe colorate, iar copacii din jur își îndoiră trunchiurile de parcă s-ar fi strâmbat la el. Se sprijini cu tot corpul de salcie, căutând să-și recapete răsuflarea. Un punct mov țâșni dintre flăcăruile frunzelor și printre steluțele ce-i dansau în fața ochilor. Punctul se roti, făcu câteva tumbe în aer, zvâcni în sus, zbură de-a lungul malului, după care făcu o curbă leneșă și dispăru, căzând în goluri de aer, în direcția terenului de joacă.
Fluturele. Atunci, unde era Doni? Glasurile copiilor îi zumzăiau în urechi.
Privi mai atent printre crengi și i se păru că vede ceva mișcând acolo – un bulgăre tărcat. Inima i se mai liniștise, așa că își drese glasul și reuși să rostească răgușit, uscat:
— Doni… Doni… hai încoace, motănel. Vino. Doar întoarce-te și coboară. O să te prind dacă aluneci, nu-ți face griji.
Un mieunat stins îi răspunse.
Patrick se sufoca.
Semăna cu o caracatiță.
Întinse degetele ca să-și dea la o parte din ochi părul transpirat, apoi respiră încă o dată, adânc. Gambele i se muiaseră, le simțea de parcă erau făcute din plastilină, și un junghi enervant îl înțepa sub o coastă.
Frunzele salciei se agitară, iar pe o ramură mai groasă, ce se arcuia ca un deget bătrân deasupra apei, îl văzu pe Doni, ghemuit lângă un ciot din care creșteau mlădițe fragede, urmărindu-l cu niște ochi atât de mari, încât, pentru o secundă, avu impresia că o să-l bușească râsul. Era clar că n-avea nicio intenție să se clintească de acolo, așa că Patrick, un pic mai calm acum, deși situația nu se îmbunătățise cu nimic, lăsă aerul să-i iasă din plămâni cu un șuierat și închise ochii, cu pieptul lipit de scoarța salciei. Ar fi putut să tragă o fugă până la terenul de joacă, să le spună lui Mami și lui Tati ce se întâmplase și că avea nevoie de ajutor – dar dacă în acest timp Doni încerca să coboare și aluneca în apă? Avea doar cinci luni, s-ar fi înecat cu siguranță. Numai acest gând era suficient să-i trimită ace de gheață prin șira spinării. Nu, trebuia să facă ceva acum, chiar dacă risca să-și supere părinții – Mami îl striga în continuare – așa că se trase un pas în spate, măsurând din ochi spațiul care-l despărțea de pisoi, înainte de a pune piciorul pe un ciot ce ieșea ca o gheară din tulpina bătrână a salciei, la vreo jumătate de metru deasupra solului. Nu era o distanță prea mare, din câte își dădea seama, iar ramurile păreau destul de rezistente pentru a-i suporta greutatea.
— Patrick!… Patrick!… se auzi glasul ascuțit.
— Sunt aici! strigă el, lipit de trunchi. Lângă lac. Am nevoie de ajutor! Doni s-a cățărat într-un copac și nu se mai poate da jos!
Ascultă câteva secunde, sperând să audă un răspuns, apoi își încordă picioarele și își împinse corpul de-a lungul trunchiului înclinat. Pisoiul tresări, în timp ce-l privea, și se ghemui mai mult lângă mlădițele ce se clătinau în bătaia vântului. Patrick își dădu seama cu satisfacție că scoarța copacului avea din loc în loc mici noduri care-i ușurau mult înaintarea – după doar câteva mișcări ajunsese deja la creanga pe care se refugiase Doni. Sub el, lacul sclipea, făcând în continuare vălurele, iar după ce-și propti piciorul între două ramuri și se agăță cu mâna de-o creangă din dreapta, atent să nu alunece, băiatului i se păru că vede un fulger rapid sub apă, ceva ca o panglică neagră, ce trimise la suprafață două-trei bule de aer. Probabil un brotac sau un peștișor.
Se afla acum chiar deasupra lacului. Nu mai era mai mult de un metru între el și motan, așa că își îngădui un moment de răgaz, apoi împinse cu piciorul ramurile ca să se asigure că-i ofereau o bază solidă. Pe urmă întinse mâna după pisoi, în vreme ce-și târa corpul pe creanga arcuită deasupra apei. O adiere îl făcu să se înfioare pe când ramura începea să se clatine încet, în sus și-n jos, sub greutatea sa. Motanul se uită la el, apoi mieună.
— Hai, Doni, prostule, murmură. N-o să ți se întâmple nimic. Sari aici, pe mâna mea. Nu-ți face griji, o să te prind.
Motanul ciuli urechile. Creanga se înclină mai tare.
— Patrick!
Mami părea să se apropie, iar asta îi dădu băiatului un strop de curaj. Între degetele lui întinse și ghemotocul tărcat nu mai erau acum decât câțiva centimetri. Încă un efort, un nod tare în coapsă, creând iluzoria impresie a unui punct de sprijin, cotul proptit între două ramuri subțiri, lăstarii mângâindu-i obrajii, mirosul vag al lacului dedesubt, și unghiile lui șterseră blana zburlită a pisoiului.
Făcu o încercare, apoi încă una, și simți cu bucurie cum degetele ating spinarea arcuită a micului animal. Fie din cauza nerăbdării, fie a surescitării – fie din cauza unui anumit sentiment nedefinit ce-și făcuse culcuș de o vreme în partea de jos a stomacului, trimițându-i furnicături ciudate prin vintre – strânse puternic pumnul, apucând un ghem zdravăn de blană. Creanga se înclină mai mult, Doni scuipă, îi zgârie degetul mare, pe urmă, smulgându-se din strânsoare, se năpusti printre mlădițele salciei, încercând să sară pe o altă ramură.
Lacul se holbă negru la el.
Următoarele secunde trecură foarte lent, fiecare însoțită de propriul cadru bine delimitat, de propria imagine, de parcă ar fi făcut parte dintr-un film dat cu încetinitorul. Vântul căpătă dintr-odată consistența gelatinei, încetinind totul și mai mult.
Patrick trase aer în plămâni, dar uită să-l mai dea afară. În primul instantaneu își văzu degetele strângând smocurile de păr din blana motanului. Apoi își urmări pumnul deschizându-se și mâna apucând creanga din apropiere, în căutare de sprijin suplimentar, pentru că-și pierduse echilibrul când se repezise înainte. În al doilea cadru, Doni sărea spre o ramură de deasupra capului său, o atingea cu ghearele și cădea după aceea cu întreg corpul arcuit, lovindu-se cu fundul de brațul său întins, continuându-și apoi plonjonul cu capul în jos către lacul ce se încrunta dedesubt.
Două broaște scoseseră capetele din apă și păreau că urmăresc întreaga scenă, de-a lungul celui de-al treilea cadru, înainte ca umbra motanului să treacă pe deasupra lor, făcându-le să dispară într-o clipită. Iar de aici totul se precipita – timpul deraia de pe făgașul obișnuit, instantaneele rulau tot mai repede, își amestecau cadrele și durata, până ce toate, adunate într-un bulgăre orbitor, străpuns de razele soarelui, parcurgeau cu viteză o axă verticală, una orizontală și izbeau creanga pe care încercase să sară motanul, explodând într-un singur tablou uriaș, pictat în culori stridente, care nu erau altceva decât reflexiile vii ale evenimentelor ce se desfășurau cu iuțeala fulgerului.
Pisoiul mieună jalnic.
Patrick găsi dintr-odată destulă energie cât să se arunce în față încă vreo zece centimetri, indiferent la balansul dement al ramurii. Își văzu departe, ca printr-un binoclu întors, degetele cu unghii nefiresc de strălucitoare în lumina dimineții, cum apucau rapid coada animalului și îl trăgeau înapoi la capătul unui semicerc larg ce-i solicita insuportabil mușchii brațului. Un scurt moment își surprinse silueta reflectată în apa acum neclintită a lacului. În timp ce strângea coada nervoasă a lui Doni, un val de fericire isterică îi inundă corpul. Aproape izbucni în râs.
— Te-am prins, Doni! țipă el. Ține-te. Te-am prins! Mami, Tati, veniți repede. L-am prins pe Doni. Am nevoie de ajutor. Ține-te, Doni!
Băiatul își încordă mușchii, lipit de creanga elastică, încercând să-și dea seama, după poziția corpului, dacă nu cumva și el era în pericol să cadă, apoi se strădui să tragă pisoiul mai aproape. Acțiunea sa avu însă un rezultat total opus celui la care se aștepta. Brusc, simți o durere nouă în brațul solicitat, iar durerea asta era atât de surprinzătoare, încât nu reuși să-i facă față. Pisoiul, mult prea speriat ca să înțeleagă că voia doar să-l ajute, se răsucise fulgerător și-i înfipsese ghearele și colții în încheietură. Cedând impulsului firesc, Patrick desfăcu degetele. Pisoiul mieună din nou.
Băiatul văzu cum stropi mari de sânge îi șiroiesc pe piele, cum alunecă uniți în palmă, apoi pică spre apă, în urma motanului care-și contorsiona disperat corpul în căutarea unui loc de care să se agațe.
Când Doni izbi apa, Patrick nu văzu niciun strop sărind. Absolut niciunul. Lacul îl primi cu un plescăit uleios, de parcă ar fi aterizat pe-o suprafață solidă, și abia o clipă mai târziu apele se desfăcură, doar atât cât să absoarbă trupul tărcat, despicate de-a lungul unei raze de soare întinse între două petice de mătasea-broaștei. În urma lui rămase un cerc minuscul, iar apele se umflară de jur-împrejur, ca și cum ar fi vrut să se asigure că ceea ce căzuse acolo nu mai avea cum să scape. O impresie bizară, impusă probabil de mintea lui, care refuza să accepte ceea ce tocmai se întâmplase și se chinuia să ofere un scenariu diferit față de cel real – pentru că imediat după aceea se auzi plescăitul normal al apei și o jerbă de stropi se înălță sub el, aproape atingându-i degetele.
Băiatul rămase cu gura căscată, înfășurat pe ramura salciei, cu furnicături în brațe și în umeri.
Un miros greu îi atacă nările. Miros de pește putred, de mâl. Din apele ce se linișteau treptat ieși la suprafață o singură bulă mare de aer. Cârlige îi agățară respirația. Ochii i se umplură de lacrimi. Simți ceva în piept, ceva care se răsucea și se zbătea în vreme ce încerca să se târască afară, apoi senzația se intensifică, deveni insuportabilă și realiză că voia doar să urle, să strige din toate puterile. Gura și gâtul îi erau însă împietrite, nu reușea să dea niciun sunet afară.
Se mișcă pe creangă, își umflă pieptul, se uită la pumnul său care încă mai strângea câteva fire de păr, apoi un glas binecunoscut îi atinse urechea, de undeva din dreapta, făcându-l să tresară. Auzea vocea, o recunoștea, avea nevoie de ea ca să înțeleagă ce se petrecuse, să pătrundă adevărul situației, să priceapă că se afla atârnat de-o creangă de salcie, deasupra apei, iar Doni tocmai căzuse în lac și nu mai ieșea la suprafață. Strigătul îi rămăsese însă blocat în corp, prea mare și puternic pentru a găsi o posibilitate de a năvăli la lumină – îi strivea oasele pieptului, îi bloca răsuflarea.
Sub el, apa se încreți, făcu valuri. Încă îi curgeau stropi de sânge pe încheietură. Câțiva picurară în lac – îi vedea cum se duceau la fund în spirale tremurătoare, ireale.
Vocea mamei se auzi iarăși, iar acest lucru îl convinse, în sfârșit, să iasă din amorțeală, să se miște. Părinții lui erau aproape, poate nu era totul pierdut, poate mai era vreme să se facă ceva, iar Tati… Încercă să-și rotească trupul pe creangă, dar părea un lucru imposibil, așa că acceptă că trebuia să coboare cu spatele, până spre ramificațiile primelor ramuri. Se deplasă cu atenție un centimetru, apoi altul, după care primi din nou în nări mirosul puternic de mâl și se opri speriat, fără să știe prea bine de ce. Apa făcea încontinuu valuri-vălurele, numai că într-un loc erau mai mari decât ar fi fost normal – sau i se părea numai? Ochii îi erau tot plini de lacrimi, poate din cauza asta. Încerca oare Doni să iasă la suprafață?
Corpul îi era într-adevăr prea mic pentru urletul ce-i cotropise toate cotloanele – dar mai exista ceva, ceva care… nu-l lăsa să respire… și Patrick se mișcă în continuare, alunecând un pic și căutând înspăimântat punctele de sprijin oferite de scoarță. Mușchii începeau să-i tremure din cauza efortului îndelungat cu care nu erau obișnuiți. Sub el se sparse o bulă prelungă de aer și un fir negru tulbură apele în urma ei.
Gânduri fără noimă îi traversară mintea, apa lacului păru să dea în clocot. O șuviță subțire sparse valurile, începând să se înalțe și să se încolăcească, urcând spre ramurile salciei.
— Patrick! Pentru Dumnezeu, Patrick!
Probabil Mami îl văzuse. Dar nu știa dacă vedea și tentaculul lucios care ieșise dintre undele bolborositoare – ceva ca un deget presărat ici-colo cu puncte galbene. Se ridica ușor, aproape invizibil în razele puternice ale soarelui, iar mișcările lui nu păreau deloc întâmplătoare – căci se unduia un pic, se oprea, făcea o buclă, se deplasa spre dreapta ori spre stânga, apoi urca încă puțin, în același fel, șerpuind, în aparență foarte grijuliu și alert. La prima impresie ai fi zis că e un șarpe, dar Patrick nu observa nici ochi, nici gură, nici ceva care să-i sugereze forma unui cap – deci degetul, sau orice o fi fost, făcea parte din altceva, mult mai mare, aflat sub apă.
Cum era foarte atent la mișcările hipnotice ale acelui lucru bizar, nu-și dădu seama că la baza lui, acolo unde ieșea dintre valurile ce continuau să clocotească, se ivise vârful unui alt apendice asemănător. Spre deosebire însă de primul, acesta era acoperit cu puncte albastre. Patrick nu-l văzu cum se înalță și se dezdoaie ca un bici, năpustindu-se cu o viteză imposibilă printre crengile copacului. Auzi numai un șuierat veninos, apoi simți un laț cumplit de tare și fibros înfășurându-i gâtul chiar în timp ce expira, așa că dintre buze îi țâșni un scâncet bolborosit, pe când se uita îngrozit la mâinile care i se desprindeau de pe creangă și băteau aerul în cădere, jucând printre pete de lumină și umbre spiralate.
Impactul cu apa îi zgudui întreg corpul. Îl resimți ca și cum s-ar fi izbit de-un zid de beton. Lacul îi intră în nări și-n ochi, tulbure, lacom, i se strecură în haine, îi înfășură genunchii și burta cu lungi degete lichide de consistența gelatinei. Se zbătu terifiat, dând din picioare, în vreme ce șarpele din jurul gâtului se strângea dincolo de orice limită suportabilă, provocându-i explozii multicolore în spatele pleoapelor.
Țipetele lui Mami se năpustiră după el în adânc.
***
Tot mai multe bule se înălțau în preajma sa, iar câteva dintre ele conțineau imagini pe care le recunoștea. Cercul de foc de la gât pulsa îndepărtat, invocând o durere atât de crudă, încât îi era de-a dreptul imposibil s-o mai simtă. Bulele păreau conectate la creier prin mici fire străvezii de lumină, ce se unduiau cu mișcări asemănătoare cu cele ale apendicelor care-l trăseseră în apă.
(Nu mai respira, nu mai respira de mult, de o veșnicie, uitase și senzația pe care o avea când obișnuia să respire…)
… iar în interiorul bulelor nu pluteau imagini ale unor amintiri, nu, așa ceva era imposibil, își dădea seama; acestea conțineau lucruri pe care nu le văzuse, lucruri pe care și-ar fi dorit să le vadă întâmplându-se, toate prinse în aura pulsatorie a disperării care i se cuibărea adânc, tot mai adânc, în abisul conștiinței.
Într-o bulă, Mami ajungea pe malul lacului, ciufulită și speriată. Tati venea imediat după ea. Nu stătea deloc pe gânduri – își scotea sacoul și sărea în apă cu un bufnet greu, împroșcând în jur milioane de stropi. Valuri se izbeau furioase de mal – bum! – făcea corpul lui și – bum! – sărea în apă iar și iar și iar – ce se întâmpla, nu reușea să treacă de suprafață? Bum și bum, din nou și din nou, tot mai rar – e ridicol, Tati, sunt chiar aici, nu mă vezi? Bum și bum, rar, mai rar, precum bătăile inimii care-i scuturau corpul inert ca pe cel al unei păpuși de cârpă. Bum-bum, coada flocoasă a lui Doni pulsându-i între degete, gustul negru al apei în gură, atingerea degetului fibros, cercul de durere trimițându-i acolade de teroare în creier, răceala de gheață a lacului înconjurându-i coapsele și mușcându-i crud din vintre, înghițindu-i fesele și penisul mic ca un vierme zbârcit.
Patrick se sufocă și muri.
Glasul Mamei veni după el în adânc, apoi încercă să-l apuce ca o pasăre de pradă – ca o pasăre de pradă veni de mai multe ori, tăind cu disperare apa, iar și iar, dar băiețelul se scufundase deja prea mult, așa că fu doar ultimul lucru pe care i se păru că-l mai aude, înainte ca mintea să i se întunece cu totul și să plutească, fărâmițată, în beznă, spre fundul lacului. Odată cu monstrul care, înfășurat bine în jurul corpului lui, îl târa în întuneric, spre un nimic imposibil de conceput.
