Cele 13 colțuri ale beznei

Până la urmă, ce înseamnă literatură dark?

Iată câteva posibile repere, foarte diferite și deci cu atât mai potrivite pentru cele mai variate gusturi – cărți întunecate și memorabile, recomandate de echipa (membrii redacției și invitații speciali) care v-a oferit acest număr întunecat:

Flavius Ardelean: Am descoperit romanul Cealaltă parte lui Alfred Kubin cândva în 2010. Eram student în Germania și, singur și melancolic, am fost atras de titlul poveștii fără să știu foarte multe despre autor sau despre roman. Cred că promisiunea unei treceri dincolo, a unei evadări din imediat, a fost ceea ce m-a făcut să pun mâna pe carte; într-o perioadă de lecturi decisive – tot atunci am descoperit 2666 al lui Bolano sau Perdido Street Station al lui Mieville – nimic nu a lăsat o impresie mai puternică asupra mea ca acest unic roman scris de acest ilustrator cu studii neterminate, straniu, nevrotic, melancolic, carte scrisă într-o perioadă de criză personală în doar trei luni pentru a depăși un blocaj artistic. Câțiva ani mai târziu, când m-am găsit în poziția privilegiată de a achiziționa drepturi de traducere pentru piața noastră de carte, Cealaltă parte a fost prima mea propunere și, totodată, traducerea mea cea mai dragă. Petrecând șase luni, lucrând zi de zi, cuvânt cu cuvânt, să traduc acest roman m-a schimbat cum nicio altă carte nu o făcuse până atunci.

(link spre recenzie aici) (cumpără de aici – link Herg Benet)

Marian Coman: Mi-a plăcut foarte mult seria Transformarea a lui Justin Cronin. O grozavă poveste apocaliptică și postapocaliptică scrisă cu mult talent și cu multă cunoaștere a tehnicilor literare. Cronin este absolvent de Harvard și profesor universitar de literatură. Cu tot acest background academic, el s-a aventurat fără teamă pe tărâmul uneori contestat al literaturii science-fiction și horror, construind o lucrare monumentală. Sunt trei romane consistente în care Cronin a surprins perfect, printre altele, reacția societății în fața unui virus ucigaș. Un virus, o pandemie, vampiri, apocalipsă, o fetiță. Orașul oglinzilor, ultimul roman din serie, a apărut la Nemira anul acesta, chiar la începutul pandemiei de Covid 19. De citit musai.

(cumpără de aici – link Nemira)

Miloș Dumbraci: Pentru mine, Blindsight de Peter Watts este cel mai bun roman dark SF pe care l-am citit vreodată. Ar putea fi comparată cu Rendez-vous cu Rama în combinație cu Alien, doar că totul merge mai prost decât acolo (da, mai prost decât în Alien); este însă și un Numele Trandafirului (cartea mea preferată dintre toate genurile posibile), în sensul că deghizează o grămadă de filosofie și etică în forma unei excelente intrigi de mister și detectivism noir. Plus idei foarte originale, credibile și coerente științific despre cum ar putea decurge evoluția ființelor umane, oarecum similar cu lumile și omenirile imaginate de Alastair Reynolds. Watts mai adaugă întunecime cât încape, acțiune intensă, explorare pasionantă, răsturnări de spionaj complet impredictibile, o scriitură perfect controlată (fără divagările și descrierile lui Reynolds), ca și o multitudine de concepte și elemente științifice din biologie, fizică, sociologie și psihologie. Combinația supremă de hard scifi ȘI soft scifi.

(nu e disponibil în română, dar în engleză e „la liber” pe site-ul autorului – aici)

Lucian-Dragoş Bogdan: Nu sunt atras de literatura dark. Eu sunt cu lucrurile mai luminoase, pașnice. Când și când, îmi place să mai citesc așa ceva, dar destul de rar. Prin urmare, lecturile mele de gen sunt puține și nereprezentative, deoarece am ajuns să citesc o carte sau alta pur întâmplător, nu fiindcă le-aș fi căutat. Și atunci, dacă e să recomand ceva, prefer măcar să promovez literatura de la noi. Aș pune pe masă …Și la sfârșit a mai rămas coșmarul, de Oliviu Crâznic. Pentru că e scrisă bine, are atmosferă, personaje frumos conturate și m-a convins să-l citesc în continuare pe autor. Și poate că, așa, îl conving pe autor să mai publice vreo carte, că a trecut cam mult timp de la ultima.

(cumpără de aici – link Vremea)

Robert Gion: Christine este o carte foarte importantă pentru mine. Este primul roman de Stephen King pe care l-am citit, în adolescență. M-a făcut să mă îndrăgostesc de „forța” literaturii horror – până atunci citisem din acest gen numai Frankenstein și câteva povestiri de Poe. Totodată, este cartea ce-a trezit în mine dorința de a scrie. Într-o bună zi… Așadar, o mașină posedată, gelozie ucigașă, sânge peste tot, personaje extraordinare… it’s great stuff. Dacă o vedeți pe undeva, nu ezitați, cumpărați-o, furați-o și puneți-vă pe citit.

(cumpără de aici – link Nemira)

Alexandru Lamba: Alexandru Voicescu este directorul editurii Herg Benet, o editură rebelă, atât prin atitudine, cât și prin poveștile pe care le publică. Și acesta nu poate fi decât un efect al viziunii editorului. Viziunea scriitorului Alexandru Voicescu ni s-a revelat în 2015, odată cu superbul său roman de debut, Malad. Și, deloc surprinzător, ea s-a dovedit una foarte întunecată. Începând ca o poveste banală, despre corporatiști ai zilelor noastre, ea se întoarce pe nesimțite, transformându-se într-un mister de sorginte fantastică, învăluind o crimă rituală. M-a impresionat acest roman din foarte multe puncte de vedere. Cadrul est-european pe care aproape că-l poți simți, personajele care-ți dau impresia că le-ai întâlnit, imaginile tari, trecerile subite dintre realități, scriitura foarte echilibrată, care servește optim povestea. Și, bineînțeles, acțiunea în sine, tot mai surprinzătoare de la o pagină la alta. Malad nu e un horror de dragul ororii, e o poveste despre laturile ascunse ale personalităților noastre, despre realitățile de dincolo de perdele, despre demonii care se ascund la vedere. Pentru cartea sa de debut, Alexandru Voicescu a primit premiul „Tânărul Prozator al anului 2015” în cadrul celei de-a VI-a ediții a Galei Tinerilor Scriitori, în ianuarie 2016.

(cumpără de aici – link Herg Benet)

Daniel Timariu: Glen Cook, prin seria Compania Negră, poate fi numit, pe bună dreptate, părintele genului grimdark fantasy, și asta în pofida faptului că Joe Abercrombie are renumele de „Lord Grimdark”. Pentru mine a fost o revelație. Cook utilizează un limbaj direct, fără ornamente stilistice, și este de înțeles dacă ne gândim că toată acțiunea este prezentată ca fiind jurnalul unui medic-soldat. Cu un stil de scriere direct și cinic, excelent ales de autor pentru vocea cronicarului, acesta dezavuează violența, fiind, totodată, fascinat de ea. Naratorul critică purtarea soldaților, dar participă trup și suflet la lupte. Scârbit de magie și de decadența vrăjitorilor, ajunge să-i admire, ba chiar să se îndrăgostească de cineva din tagma acestora. Romanul e ca o frescă a unui ținut măcinat de lupte teribile, ce implică mari armate, magie, interese meschine, adică tot ce înseamnă război: jaf, viol, trădare, iubire, inocență. Un roman ce merită citit și, pentru pasionații de fantasy militar, respectiv grimdark, recitit.

(în română a apărut la ed. Millenium, dar nu mai este disponibil decât la editor/anticariate)

Florin Stanciu: Katar/Catarul de Stanislaw Lem. Nu știu dacă se încadrează întocmai în această listă. Nu știu nici dacă se încadrează în SF, unii considerându-l mai degrabă un roman polițist. Daaaar, păcălit de scrierile anterioare ale lui Lem, am citit Catarul într-o cheie SF, motiv din care senzația cu care am rămas după lectură a avut o notă intensă de dark – tot timpul am crezut despre personajul principal (un fost astronaut) că era posedat de o „ființă” de pe altă lume.

(cumpără de aici – link Nemira)

Teodora Matei: Publicat în 1998, câștigător al British Fantasy Award în 1999, O mână de oase, de Stephen King e unul dintre puținele romane care m-au făcut să-mi clănțăne dinții în gură pe măsură ce-l citeam. Deși debutează oarecum clișeic, cu scriitorul de succes (Michael Noonan) căruia îi moare soția (Jo) și care se retrage într-o casă de vacanță (bântuită) în speranța revenirii inspirației, continuarea diferă de restul cărților asemănătoare ori al filmelor de duzină pe aceeași temă. Cu acțiunea amplasată într-un ținut îndrăgit de autor (Maine), reușește să capteze cititorul, să-l facă părtaș al evenimentelor prezente sau trecute. Tensiunea este extrem de bine dozată; perspectiva autorului nu țintește doar evenimentele cumplite ce se vor dezvăluite, nici răzbunarea cântăreței de culoare Sara Laughs. Un joc excelent de transcendere a timpului punându-le alături pe Kyra și fiica Sarei, sădind îndoiala în mintea autorului de romane mystery. Deși ar părea neobișnuit pentru King, mesajul final e „dragostea învinge”, fie că se referă la răzbunări peste timp, fie la resemnarea în fața sorții.

(în română a apărut la ed. Aquila 93, dar nu mai este disponibil decât în anticariate)

Marius Gordan: Trebuie să recunosc, sunt mai degrabă un consumator de proză scurtă, cu atât mai mult atunci când e vorba de literatura dark, horror sau weird. Așadar, ca să împac capra (ce urmează să fie sacrificată nemiloșilor zei) cu varza, o să vă recomand o antologie: The Year’s Best Science Fiction & Fantasy 2016, a editorului Rich Horton, care inevitabil conține și câteva povestiri mai întunecate. De exemplu, And You Shall Know Her By The Trail Of Dead de Brooke Bolander, o nuveletă cyberpunk, publicată pentru prima dată în Lighspeed Magazine, nominalizată pentru Nebula în 2015 și Hugo în 2016. Acțiunea este extrem de alertă, atât în realitate cât și în cyberspace. Sunt prezente și secvențe cu tentă onirică (chiar lirică), însă acestea nu sunt scrise din dorința autoarea de a se lălăi, ci au în spate o explicație ușor technobabble, ce le oferă consistență logică în cadrul textului și le face dacă nu interesante, măcar suportabile. Mai mult, aceste câteva alineate de text oferă un contrapunct important pentru tensiunea ce predomină în restul poveștii. Atât narațiunea, cât și dialogurile sunt presărate cu un limbaj lipsit de compromisuri, mai precis de înjurături duse la rang de artă. Am mai apreciat puternica încărcătură emoțională, ce pune în valoare intriga și îți menține atenția până la final.

(în engleză se poate cumpăra de aici – link Amazon)

Mihai Alexandru Dincă: Inima cometei (Heart of the Comet), scrisă în tandem de Gregory Benford și David Brin. O carte care nu-mi închipui că se dorește a fi neapărat întunecată, cel puțin nu prin intriga ei hard SF cu viață cometară și politică de triburi, dar reușește să fie prin locul acțiunii și detaliile acestuia – și prin înstrăinarea pe care o trăiesc personajele care supraviețuiesc, unele dintre ele trecând de-a lungul cărții prin transformări care nu le mai fac neapărat oameni. E un roman de sine stătător, destul de vechi (prima apariție în 1987). A fost tradus în română, deși (incredibil) numele editurii nu apare nicăieri pe copertă. Probabil că mai este de găsit la anticariate.

(a apărut în 1994 la editura Valdo, nu mai e disponibil decât în anticariate)

Cristian Vicol: The King in Yellow de Robert W. Chambers. După E.T.A. Hoffman (că trebuia amintit), dar înainte de H.P. Lovecraft și Clark Ashton Smith (pe care i-a și inspirat), Robert W. Chambers a scris (un pic influențat de Bierce) – probabil fără să știe că va fi adulat, apoi invidiat, apoi uitat – The King in Yellow, una dintre cele mai semnificative colecții de povestiri de la sfârșitul secolului 19, aflată la intersecția dintre horror, gotic victorian și modernism, ale cărei teme (ascunse în semnificația culorii galbene) sunt decadența, boala și nebunia (aia cosmică, schizoidă, distructivă, completă). The King in Yellow – literatură pulp, nu altceva – cercetează, printre altele, istoria unei piese de teatru despre care se crede că cel care o citește va înnebuni, renaște pasiunea noastră pentru glife, îl menționează pe Hastur („Cel Care Nu Trebuie Numit”) – urzind astfel firul de legătură dintre generația de scriitori americani de literatură horror de la începutul secolului trecut și cultura pop – și este și cheia de interpretare, după un secol, a primului sezon din True Detective. Suficiente motive să o cumpărați. Ori să o luați gratis, că e free of copyright. Numai lucruri bune.