Notă: acest articol exprimă doar opinia autorului – nu este un editorial asumat de G42 și nici nu are pretenții critice, singurul său scop fiind cel al unei păreri subiective.
Ce-i lipsește literaturii române de gen* pentru a avea în sfârșit succes pe afară? După umila mea părere, în fantasy o serie ca Witcher, iar în SF un roman ca Picnic la marginea drumului.
*dacă în engleză e foarte clar la ce se referă ”genre”, pentru română o să clarific sensul lui drept literatură minoră, cum i-ar spune unii, adică SFFH (și polițistă, dar nu în acest articol), fără vreo legătură cu dihotomia masculin/feminin și eventualele lor subdiviziuni.
Cum așa? Ei bine, eu cred că primul pas (foarte dificil) este cel de a capta atenția străinilor cu ceva atât de diferit și exotic, încât cititorii să se întrebe ”ce și unde este tărâmul din care provin asemenea povestiri stranii”? Acest remarcabil pas tocmai a fost deja îndeplinit în SUA, foarte recent, de Marian Coman și de Liviu Surugiu. Ura și felicitări amândurora!
Dar, fie și remarcabil, pasul este departe de a fi câștigat și războiul: a străpuns fortăreața prozei scurte, însă are nevoie de întăriri pe termen lung, prin romane. Iar în romane exotic nu mai e la fel de binevenit – majoritatea oamenilor nu agreează să citească sute de pagini de prea diferit. În romane, cred că cea mai bună abordare este calea de mijloc: o „aromă locală” specifică, distinctă și clară, dar totuși accesibilă și audiențelor vestice și globale.
Adică ce a reușit Witcher (Wiedzmin) în fantasy: mitologie slavă și fundal istoric polonez, dar adaptate într-o structură de serie fantastică nu chiar așa de surprinzătoare și cu includerea unor tropi familiari (precum elfi și dwarfi, deloc slavi). Cititorii de fantasy sunt de fapt destul de conservatori, așa că nu vor serii 100% cu specific local. Pe aici noi avem deja fantasy folcloric excelent (de la Marian Coman și Flavius Ardelean), dar nu și vreunul pe calea de mijloc – de aceea cred eu că ducem lipsa unui Witcher românesc.
Pentru fanii SF, mult mai deschiși la stranietate, nu spiritul conservator și calea de mijloc reprezintă o problemă, ci fondul de concepte și referințele – așa că un roman SF poate fi extrem de diferit, dar ar trebui să posede un potențial ridicat de generalitate (măcar regională) ca să aibă succes internațional. Ca-n exemplul cu Picnic la marginea drumului: este complet altceva, dar a exprimat o stare de spirit și un fundal familiare întregii tabere comuniste, nu doar cititorilor sovietici, și a fost accesibil (chiar și-așa, foarte diferit) și celor din orice altă țară industrializată. Dacă li s-ar fi adresat numai rușilor, ar fi avut succes doar în URSS, ca restul romanelor scrise de frații Strugațki. La fel și la noi: avem nevoie de un roman foarte diferit de stilul occidental, dar capabil să vibreze cel puțin în mintea tuturor est-europenilor.
Dar cine ar putea să scrie Witcher-ul sau Picnicul românesc? Am privit spre noua generație de autori SFF din țara noastră și am găsit cu ușurință șapte „lupi tineri” dintre care sunt convins că măcar unul ar putea cuceri ( și va cuceri) în cele din urmă piața occidentală cu un roman (sau serie). Să-i enumerăm, într-o ordine oarecum în forma unui top:
I. POTENȚIALII
Unii dintre ei nu sunt ”consacrați” încă editorial sau nu au fost publicați în volum, dar tot văd la ei un mare potențial; și cum în SFF potențialii dintre oamenii obișnuiți salvează adesea lumea (lumile), au șanse la fel de bune de succes ca și cei deja mai publicați:
7. ANDREI DUDUMAN
Deocamdată, Duduman a fost publicat (în proză) doar printr-o povestire, Eroi fără voie, așa că nu e vreo exagerare când spun că ”nu-i consacrat încă”. Totuși, acea povestire a fost atât de bună, încât m-a convins că el este Scriitorul Român de Fantasy (da, povestirea e science-fantasy, dar pe el îl percep ca scriitor de fantasy pur). Nu doar (potențial) cel mai bun dintre noi, ci singurul cu evidenta capacitate de a atinge fix acea cale de mijloc stil Sapkowski despre care vă spuneam. Este clar că poate crea o lume fantastică total originală, dar și credibilă, realistă și funcțională. La fel de complexă ca a lui Steven Erikson, dar fără stilul supra-încărcat – dimpotrivă, scriitura lui Duduman este tot atât de alertă pe cât e de captivantă. Andrei nu doar că poate scrie scene de luptă foarte bune și dialoguri naturale, dar și să le echilibreze cu narațiunea generală, cu descrieri bine dozate și cu excepționala sa atenție la detalii și subtilități culturale.
Ca urmare, Duduman ar putea fi un Andrzej Sapkowski al României.
*
6. ROBERT GION
Până acum, Robert Gion a publicat mai multe povestiri (precum Inimi de hârtie, Părăsitul, În numele Tatălui, Chipul unor zile fericite) în reviste și antologii, dar nu are și vreo carte. Gion nici măcar nu scrie SFF de obicei, dar m-a impresionat prin textele sale din genurile înrudite, horror și policier. M-a surprins plăcut prin stăpânirea perfectă a ritmului, scriitura fluidă, răsturnările bune de situație și contextele realiste, complet credibile. Are și marele avantaj că, datorită tocmai acelui ritm specific, scrierile sale sunt parcă predestinate traducerii în engleză fără a pierde din impact – spre deosebire de majoritatea celorlalți autori români.
Ca urmare, Robert Gion ar putea fi un Stephen King al României.
*
5. MIHAI ALEXANDRU DINCĂ (MAD)
cărțile sale – pagina Goodreads – link
Spre deosebire de cei doi scriitori de mai sus, MAD nu este potențial pentru că nu ar fi fost publicat – el are două cărți proprii, ambele foarte bine primite și de public și de critică (Înainte de Neant și Narcopunk), plus povestiri în diverse antologii. Este un potențial pentru că de-o vreme a dispărut și nu am habar dacă va mai reveni la scris ori ba (îi înțeleg perfect decizia, ce-i drept, dar ar fi o discuție pentru alt articol). MAD și-a definit clar un stil propriu, ușor de recunoscut, un amestec dens, puternic și copleșitor de hard SF întunecat și horror, cu o tușă de Lovecraft și momente de introspecție, dar pe subiecte foarte actuale. Odată ce ai citit MAD, nu-l vei uita – iar personajele și poveștile lui sunt deja foarte vestice, deși traducerea stilului său de scris s-ar putea dovedi o provocare destul de mare. Un mare avantaj pentru el ar fi faptul că SF-ul lui întunecat s-ar sincroniza total cu trendul global actual de dark scifi.
Ca urmare, MAD ar putea fi un James S.A. Corey al României.
*
II. „CONSACRAȚII”.
Bine, adevărații consacrați ai SF-ului românesc sunt cei din generațiile literare anterioare, maeștrii ca Dănuț Ungureanu, Sebastian Corn, Michael Haulică, Florin Pîtea și cel mai popular dintre toți (cel puțin ca succes de public), Dan Doboș. Dar, din moment ce acum scriu despre cel mai nou val de roSFF, prin „consacrați” înțeleg „tineretul” care are deja romane (sau serii) publicate la edituri serioase:
4. FLORIN STANCIU
cărțile sale – pagina Goodreads – link
În mod remarcabil, Florin Stanciu este unul dintre rarii (cel puțin pe la noi) autori de literatură științifico-fantastică unde S-ul din SF înseamnă că este savant și-n viața reală (genetician). Așa că nu-i surprinzător faptul că textele sale se bazează pe știință, deși nu-s deloc tehnice sau plictisitoare; ce este surprinzător e cum a devenit un nume cunoscut în gen printr-un roman hard SF, care nu prezintă clone sau alte subiecte legate de ADN. În schimb, ne-a impresionat cu romanul Omnium, o carte despre extratereștri, IA-uri și speculații despre viitorul îndepărtat al omenirii. A construit în el o lume viitoare foarte originală (și extratereștrii foarte originali de care tocmai ziceam), o atmosferă complexă, mistere captivante, răsturnări de situație uluitoare și complet neașteptate, realism și tensiune, plus un antagonist foarte credibil și greu de ghicit, de proporții globale. Ideea de forță a romanului se dovedește șocantă și complet neprevăzută, dar se fundamentează pe un ocean de detalii bine documentate, care nu doar că educă astfel cititorul, dar îl/o și provoacă să analizeze posibilități și valori. Pe scurt, este știință distilată într-un SF nu doar captivant, dar și înspăimântător și convingător. Omnium este o carte ce ni-l relevă pe Stanciu drept un autor care ar putea scrie cu ușurință un thriller SF bestseller internațional.
Ca urmare, Florin Stanciu ar putea fi un Liu Cixin al României.
*
3. DANIEL TIMARIU
cărțile sale – pagina Goodreads – link
Daniel Timariu este probabil cel mai prolific autor din lista aceasta, pentru că a publicat nu doar numeroase povestiri în reviste și antologii, ci și nu mai puțin de 6 cărți proprii, dintre care 3 alcătuiesc o serie (Fete în roșu, Amețeli postlumice, Ciudatul caz al umbrelor și seria Tenebre). Personal, mi-au plăcut foarte, foarte mult povestirile sale SF și fantasy clasic, unde s-a dovedit capabil să stăpânească o gamă variată de stiluri și calități – de la umor reușit și ușurel, la horror înfiorător; dar el este mai cunoscut pentru trilogia sa urban fantasy denumită Tenebre. Tocmai în acel gen se ascunde capacitatea lui Timariu de obținere a unui statut internațional, prin atingerea căii de mijloc deja menționate: creaturi fantastice cu un caracter local, specific și distinct, bine încadrate în cărți polițiste accesibile unui public mai larg prin folosirea unui trop literar, detectivul noir. În serie, Daniel dovedește că poate stăpâni dinamica unor relații dintre personaje multiple, o faună vastă de ființe mitologice și subtilitățile unor conflicte trans-lumi, de frontieră. La acestea se adaugă capacitatea sa deja dovedită de a realiza ceva obligatoriu în Occident, dar foarte rar atins pe aici: să scrie serii întregi…
Ca urmare, Daniel Timariu ar putea fi un Jim Butcher al României.
*
2. MARIAN COMAN
cărțile sale – pagina Goodreads – link
Dacă Timariu este cel mai prolific din listă, Marian Coman, de profesie jurnalist, e de departe cel mai cunoscut și deja de succes autor (și editor, de fapt) din rândul „tineretului”. Deși de obicei navighează prin apele amestecate ce curg printre literatura (și lumea literară) mainstream și cele de gen, prin cărți ca Omulețul din perete și Nopți albe, zile negre, Marian Coman a avut un impact enorm asupra SFF-ului prin seria sa dark fantasy Haiganu (deocamdată două cărți dintr-o trilogie). Nu doar că aceasta a devenit un reper major pentru fantastica autohtonă, folclorică dar și dark, însă a și reanimat un gen asociat, de mare succes în Vest și practic mort pe aici, benzile desenate (comics/BD). Mai mult, a scris și un roman grafic (serializat în format de revistă), TFB (Tinerețe fără bătrânețe), o realizare la fel de rară și curajoasă pe piața românească. Marian Coman este, în toate cărțile sale, un scriitor foarte talentat într-un sens pur literar (cu o proză adesea lirică și chiar filosofică), dar prin Haiganu a demonstrat că poate să scrie simultan epic (să creeze aventuri de anvergură, într-o lume extinsă) și al dracului de întunecat și horror, precum și să adapteze basme străvechi pe gustul unor cititori actuali. Singura slăbiciune din Haiganu (și din proza lui Coman în general) este cât de profund românești sunt ele, poate prea specifice pentru un public global ce nu i-ar înțelege referințele și subtilitățile. Totuși, Coman este clar foarte capabil să scrie și o serie dark fantasy adaptată gusturilor internaționale.
Ca urmare, Marian Coman ar putea fi un Neil Gaiman al României.
*
1. ALEXANDRU LAMBA
cărțile sale – pagina Goodreads – link
Și el un autor destul de prolific (și, la fel ca Timariu și Coman, și un promotor devotat al genului, dar și editor de reviste), Alex Lamba a scris destule povestiri bune și are publicate nu mai puțin de 4 cărți proprii (Sub steaua infraroșie, Arhitecții Speranței, Cărări pe gheață, Singurătatea Singularității). Spre deosebire de cei doi însă, Lamba nu scrie fantasy, ci face parte dintr-o specie mult mai rară și, probabil, cu viață mai grea, cea de scriitor de SF pur – mai mult, de hard SF (el fiind inginer). Și s-a descurcat foarte bine, demonstrând că e capabil să releve corect o poveste fără să piardă interesul cititorului, să ofere și acțiune alertă, și introspecții lente, ba chiar și povești de dragoste ne-penibile, scriitură și ritm perfect echilibrate, interacțiuni bune între personaje, precizie științifică bine documentată și logică matematică; dar și psihologie și filosofie, dileme morale provocatoare, răsturnări de situație excelente, un univers ficțional propriu (extins peste mai multe scrieri) și o varietate mare de subiecte și personaje, toate bine legate laolaltă. O listă foarte lungă de calități, care subliniază că Lamba s-a maturizat literar într-un scriitor versatil, dar simultan și cu auto-control, care poate scrie hard SF cu impact general valabil. Pe deasupra e și destul de ușor traductibil în engleză (la fel ca Gion și Stanciu și spre deosebire de Dincă și Coman, cu Timariu & Duduman aflându-se undeva la mijloc).
Drept urmare, Alexandru Lamba ar putea fi un Alastair Reynolds al României.
***
2 comentarii
Mulțumesc pentru semnalare, însă, de dragul corectitudinii și pentru a nu înșela așteptările cititorilor, menționez că eu nu am scris niciodata fantasy folcloric.
Ai dreptate, de fapt si la Coman e cumva exagerat sa zic folcloric, dar nu știu cum sa ți-l descriu. Fantasy neaoș? Fantasy de inspirație tradițional localnic? Fantasy slavon? Ajută-mă te rog cu un termen și schimb 🙂 Că de citit te-am citit, știu ce scrii,cu terminologia am o problemă… Oricum, articolul se referă la piața anglo, pt Europa si lumea slavă tu si Coman ați fi vârf de lance (și Surugiu, dar pe el nu l-am luat din start în calcul fiindcă nu e lup tânăr, ci din generația Jurnalul SF)